Prelevarea organelor după moarte ar putea deveni o simplă rutină civilă. Corpul reutilizabil se va oferi de la sine unei societăți aflate într-o permanentă criză de resurse biologice și care va tolera tot mai puțin reținerile religioase sau de altă natură. Căci, chiar mai înainte de a fi promulgată ca lege, donarea de țesuturi și organe tinde să se impună ca obligație morală. Am văzut cît de insistente sînt apelurile pentru generalizarea dăruirii corpului încă din timpul vieții. „Le don de soi” sau dăruirea corpului nu este însă dăruirea creștină, sacrificiu, ofrandă (cum este încă prezentată adesea că să înșele circumspecțiile conservatoare), ci expresia unei noi etici sociale, care derivă din caracterul impersonal al corpului, și din noul său statut de natură transferabilă. Trupul întreținut cu alimente este transformat el însuși în aliment și inserat în circuitul unui nedeclarat și sofisticat canibalism.
Așadar, odată ieșit din spațiul prezenței, corpul desacralizat întră în circuitul unei economii de tip nou, apărută în urmă dezvoltării tehnicilor medicale.
La fel cum motorul cu ardere internă a transformat un zăcămînt fără nici o valoare ca țițeiul într-o resursă inestimabilă, tehnica transplantului face din corpul nostru un zăcămînt aurifer. Noua economie depune eforturi de a se disimula sub diferite înfățișări filantropice, dar, la adăpostul discursului luminos și al convivialitatii, s-au declanșat de mult mecanismele atroce ale accesului la resurse.
În această ambianță rapace și despovărată de orice scrupul religios, refuzul donării biologice devine o poziție greu de apărat. În schimb, acceptul prelevării organelor după moarte se insinuează ca o formă „avansată” de civism, una care ar putea fi mai greu nesocotită decît oricare alta. Căci legile civile și cele 10 porunci pot fi nesocotite, facil, la adăpostul intimității protejate de înseși drepturile omului, pe cînd refuzul donării biologice pretinde și implică o riscantă expunere publică. Excepția de la regula insinuată abil prin legea acordului prezumat ar reprezenta, de fapt, o disidență față de nouă morală întemeiată pe o masivă și imperioasă necesitate.
Donarea de plachete sangvine, de țesuturi, de organe devine un act civic și o politică publică, o formă prin care individul este subordonat unei necesități colective. Din acel moment, tot ceea ce putuse părea la un moment dat caritate și larghețe sufletească ar putea intra, pur și simplu, în logica socialistă a solidarității sociale și a impozitării largi și progresive. De la cei natural dotați și aflați intr-un moment de înflorire biologică se va preleva mai mult decît de la ceilalți.
Așadar, oricît ar părea de improbabil, retorica modestiei și tonul suplicant pe care le pun deocamdată în mișcare diversele manifestații în favoarea donării biologice ar putea fi înlocuite de mecanismele și formulările seci ale represiunii.
Legea acordului prezumat pretinde de aceea o atenție deosebită, deoarece ea trece un prag, îngăduind glisarea de la recomandare și voluntariat la normă obligatorie. Din momentul acesta putem vorbi de o politică de un tip nou, o politică a prezenței, care redefinește prioritățile societății și le organizează după o logică proprie.
Dar ce este, în definitiv această prezență? Sau, mai curînd, ce este această nouă înfățișare a ei, care, așa cum am văzut, nu ezită să-și dezvăluie față amenințătoare?
Dacă este, așa cum am lăsat să se înțeleagă, o etică nouă, una care repudiază limitele tradiționale, atunci am putea să o numim mai comod, cu un termen intrat în uz, etică post-moralistă. Indiscutabil, prezența dobîndește o mult mai mare vizibilitate în epoca această în care, după cum arată Gilles Lipovetsky, datoria aspră și constrîngatoare a tradiției a fost înlocuită de o alta, elastică și confortabilă. Epoca postdatoriei, explică mai departe Lipovetsky, semnifică victoria dreptului de a dispune de sine asupra datoriilor necondiționate, victoria psihologismului asupra moralismului, a „sexului psihologic” asupra „sexului morfologic”. Într-adevăr, autonomia persoanei pare să fie forța de propulsie a acestor tranformari rapide, care au cuprins și societatea românească încă înainte de 1989, în ciuda unui ceaușism dur și etanș. Autonomia persoanei este aceea care autorizează întreruperea voluntară a sarcinii și care complotează, totodată, pentru ca toate statisticile privitoare la avort să fie scoase din circuitul public.
Avortul încetează, pe urmele acestor transformări morale, să mai fie un subiect politic, după cum tinde să iasă și din sfera investigațiilor sociologice, redefinindu-se că tematică a intimității persoanei. La fel cum nu se ocupă de angoase sau spleen baudelaireian, sociologii evita să mai pună întrebări cu privire la întreruperea sarcinii.
Dar autonomia persoanei nu mai poate explică alte preocupări, care sînt toate, în mod misterios, solidare [1]. Nici măcar euthanasia nu este bine cuprinsă, deși partizanii ei o apară cu argumente identice. Ar fi vorba, invariabil, de aceeași preocupare de a decide în mod nelimitat asupra destinului propriu. Cu toate acestea, este vădit că persoana „autonomă” n-are nevoie de acceptul nimănui în nici o privință (Dumnezeu a murit!, datoria morală a murit!), pe cînd partizanii sinuciderii asistate aspiră, mai înainte de orice altceva, la o clipă de convivialitate liniștitoare, una capabilă să alunge fantomele tenebroase care bîntuie tradițional suicidul.
Cel care, în numele demnității umane, pretinde asistență pe patul morții premeditate, dezvăluie că nu poate provoca tabuul tradițional decît cu sprijinul unei colectivități înțelegătoare și protective. E vorba de a crea în jurul suicidului un consens, o stare de acceptare, ba chiar, mai mult, e vorba de o celebrare de grup, de o paradoxală sărbătoare a prezenței, care tinde tot mai mult să-și raționalizeze „intrările„ și „ieșirile”. Patriotismul prezenței, care a decretat uciderea pruncilor, decide acum cu aceeași seninătate „rațională” suprimarea bolnavilor și bătrînilor.
E limpede, așadar, că individualismul și autonomia persoanei sînt depășite în sensul unei coagulări colective de un tip nedefinit. A pune numai pe seama lor nouă etică post-moralistă conduce la contradicții irezolvabile [2]. În general, se acceptă prea comod că „antagonismul valorilor” e pur și simplu o trăsătură a democrației sau a societăților deschise, de aceea mi se pare mult mai fertilă uimirea acelora care se arată mereu intrigați de solidaritatea secretă dintre permisivitatea față de avort și militantismul intransigent împotriva pedepsei cu moartea. Și motivele de mirare sînt și mai îndreptățite atunci cînd aceeași categorie de militanți recomandă eugenia că formă de prevenire a unei vieți „incomplete”. Un militant notoriu [3] argumenta în motivarea unei propuneri legislative că un medic nu comite nici o crimă și nici un delict dacă refuză să acorde unui copil de mai puțin de 3 zile îngrijirile necesare, atunci cînd acesta prezintă o infirmitate nevindecabilă și cînd pare că nu va putea duce o viață „demnă de a fi trăită”.
Într-adevăr, în acest context, combaterea pedepsei cu moartea nu semnifică apărarea vieții, fiind vorba mai curînd, într-un sens niciodată lămurit pînă la capăt, de o anumită exigență „democratică”. În perioada decembrie 1989 – ianuarie 1990, de exemplu, în România post-ceaușistă, Guvernul provizoriu adopta trei măsuri cu impact politic și psihologic major: distribuia alimente subvenționate, liberaliza avorturile [4] și abolea pedeapsa cu moartea [5]. A fost mai clar ca niciodată că nu asistăm la o revoluție anticomunistă, una care ar fi încorporat inevitabil o dimensiune istorică și teleologică, ci pur și simplu la o politică radicală în favoarea celor „prezenți”. Sau, mai exact, asistăm la abolirea unei dimensiuni a ceaușismului tîrziu, care proiectase toate rațiunile de a fi ale prezenței într-un viitor nedeslușit.
Problema juridică sau morală a dreptului de a ucide sau de a pedepsi era cu totul secundară, dar putea fi la rigoare invocată cu scopul de a camufla intențiile reale. Peste vechea și desuetă națiune, ancorată atît în trecutul cît și în viitorul ei, se suprapunea o altă, atașată exclusiv de prezentul ei imediat. Ruptura profundă dintre vechea generație a partidelor burgheze și noul stil „democratic” al lui Petre Român nu ar putea fi explicată doar prin dușmănia nevindecată dintre dreapta românească și brigada roșie a luptătorilor din Spania. Guvernul FSN insinua, pur și simplu, o politică croită după tiparul și așteptările unei noi sensibilități.
Pretind, așadar, că toate aporiile acestor noi conduite politice, care se revendică invariabil de la „democrație” fără să mai explice ce înseamnă acest lucru, s-ar putea rezolva dacă am lua în considerare existența unor noi forme de coagulare colectivă, unele care vin, în mod secret și provocînd contrarietăți nesfîrșite, să ia locul mai vechilor forme de agregare. Indivizii desprinși de vechile condiționări tradiționale nu sînt cu totul singuri, ci evoluează pe contingente umane, cu ideile, cu moda și muzică lor, în corpusuri răsfrînte asupra lor înșile și aflate într-o veritabilă adversitate față de alte contigente umane. Războiul deschis al generațiilor este unul dintre simptomele cele mai vizibile, care nu par să aibă nici o explicație suficientă și nici un remediu.
Dar la frontierele nevăzute ale acestor nevăzute colectivități, războiul poate fi crud și sîngeros. Prezența care a uzurpat vechile națiuni se conduce, firește, după o logică asemănătoare lor, adoptînd în momente de criză tonul unui „naționalism” extrem și o „xenofobie” disprețuitoare. Prezența, acest lucru misterios, care nu este, în definitiv, la originea ei, decît un atașament firesc și sănătos față de viață, poate să devină, așa cum am văzut, în momentele ei de maximă surescitare, o forță criminală. Omul prezenței este individualist doar întrucît s-a rupt de firul genealogic, el este autonom doar prin raportare la normă tradițională, dar el pare mai prins că niciodată în plasa dependențelor colective.
Evocasem la început un slogan publicitar, poate un simplu joc de cuvinte, dar care nu poate trece drept acceptabil decît în condițiile unei noi realități umane cu totul străine de individualismul profund al celor care au întemeiat democrațiile liberale. Cel care „este ceea ce este datorită tuturor” este inevitabil un individ orientat către fericirea grupului care la rîndul lui îi garantează fericirea, este prin urmare în mod esențial conformist și ostil oricărei poziții și gîndiri independente.
Există imagini care par să pregătească aceste transformări, dacă nu cumva e vorba de chiar creuzetul unde apare un anumit sentiment al vieții care alimentează noile practici și conduite. Marile discoteci, cluburi sau stadioane unde tinerii se topesc într-o masă indistinctă, fremătînd că un singur trup, ca o natură uniformă sînt locuri asemănătoare incubatoarelor unde se nasc oamenii prezenței. Marile demonstrații ale epocii comuniste arătau cum despotismul politic distrugea individualul, subordonindu-l colectivității, dar în „lumea liberă” masele dansante, tresărind sincron în ritmul muzicii, exprimă la rîndul lor o înclinație puternică spre dezindividualizare, către topirea în masa umanului ca natură. Iar ceea ce ar fi de spus, la sfîrșit, despre această muzică mai influentă decît orice propagandă este că, pe măsură ce prezența devine tot mai acută și mai intransigentă, ea devine tot mai puțin melancolică.
–
[1] In Franta, de pilda, Henri Caillavet a militat staruitor nu doar pentru liberalizarea avortului, dar in calitate de senator a inaintat proiecte de lege privind divortul prin consimtamint reciproc, grefele de organe, eugenia si euthanasia. [2] Pentru aporiile de natura juridica vezi „Le droit à la vie et l’euthanasie – Le cas Pretty“, Christian Byk, magistrat la Curtea de Apel din Paris, http://book.coe. int/ftp/1419.pdf [3] Henri Caillavet, président d’honneur de l’Association pour la prévention de l’enfance handicapée, in octombrie 1987. [4] „Decret-Lege nr. 1 din 26 decembrie 1989, privind abrogarea unor legi, decrete si alte acte normative“, prin care a fost abrogat „Decretul nr. 770 din 1 octombrie 1966 pentru reglementarea intreruperii cursului sarcinii“. [5] „Decret-Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990 pentru abolirea pedepsei cu moartea, pentru modificarea si abrogarea unor prevederi din Codul penal si alte acte normative“.