În partea I a acestui articol, am argumentat că mariajul este uniunea dintre bărbat și femeie, care s-au angajat să-și dedice viețile unul altuia la nivelul trupesc, sufletesc și rațional-volitiv al ființei lor, în acel tip de comuniune care va fi împlinită natural prin conceperea și creșterea împreună a copiilor. Acest tip de comuniune pe mai multe niveluri nu poate fi formată de două persoane de același sex. Aceste persoane nu se pot uni din punct de vedere biologic în modul în care a fost înțeleasă de-a lungul timpului consumarea căsătoriei și deci nu pot forma tipul de comuniune care va fi împlinită prin conceperea, nașterea și creșterea împreună a copiilor. În realitate, nu poate exista o căsătorie între persoane de același sex, la fel cum nu poate exista căsătoria poliamoroasă, adică mariajul care implică trei sau mai mulți parteneri. Partenerii de același sex sau din relații multiple nu pot forma adevărate căsnicii, și în consecință statul nu le poate emite certificate de căsătorie, acest fapt nefiind o discriminare și o nedreptate.
Argumentul pe care l-am adus în favoarea căsătoriei dintre bărbat și femeie în partea I a acestui articol este uneori prezentat neclar chiar și de către susținătorii căsătoriei clasice. Uneori se argumentează că interesul statului pentru căsătorii este pur și simplu acela de a se asigura că sunt crescuți „în condiții optime” cât mai mulți copii și că acest interes justifică „restrângerea” căsătoriilor la cuplurile de sex opus. Dar însuși faptul că acele cămine sigure reprezintă mediul optim pentru creșterea copiilor nu justifică politica de recunoaștere numai a căsătoriilor cu parteneri de sex opus. Pentru că acest scop, și anume asigurarea unui mediu optim pentru copii, nu justifică mijloacele (excluderea „căsătoriilor” dintre parteneri de același sex) dacă se poate demonstra că mijloacele sunt nedrepte și că negarea căsătoriei pentru aceste cupluri ar fi nedreaptă dacă ar putea forma un parteneriat marital autentic.
Dacă acest argument este avansat ca argument principal, și nu secundar, atunci poate fi înșelător. Deoarece, în acest caz, se lasă impresia că statul însuși a creat instituția căsătoriei cu scopul extrinsec al creșterii copiilor. De fapt, căsnicia este orientată natural spre împlinirea prin conceperea, nașterea și creșterea copiilor, dar nu ca scop extrinsec, iar această orientare aparține căsătoriei în mod independent de orice acțiune din partea statului. Într-un sens profund, căsătoria este o instituție „pre-politică”, deși una pe care legislația și statul o recunoaște, o reglementează, o promovează și o protejează pe drept cuvânt.
Mai mult decât atât, dacă este adus în față ca principal argument, „mediul optim” se plasează în centrul dezbaterii în mod greșit. Chiar dacă ar putea fi demonstrat că și alte tipuri de alianțe, de pildă cele dintre doi bărbați și o femeie, familiile active din punct de vedere religios sau familiile foarte înstărite, pot produce medii mai bune de creștere a copiilor, acest lucru nu înseamnă că astfel de alianțe ar fi căsătorii reale. Cum vom arăta în continuare, datoria statului va fi în continuare aceea de a nu confunda căsătoria reală, autentică, cu alte aranjamente și alianțe. Baza reală în ce privește datoria statului de a restrânge încheierea căsătoriilor la cuplurile de sex opus, care au vârsta potrivită pentru a-și da consimțământul și au alte calificări relevante, nu reprezintă un scop extrinsec al căsătoriei, ci chiar natura propriu-zisă a căsniciei înseși. Argumentul mediului optim are o forță evidentă de confirmare, însă avansarea lui ca argument principal distrage atenția de la modul în care căsătoria este legată în mod esențial de concepție: căsătoria este legată de procreare în mod intrinsec, și nu doar în mod incidental sau văzută ca un instrument.
Statul are un interes legitim în promovarea și reglementarea instituției căsătoriei. El este obligat să o facă. Statul există pentru a promova scopuri care a) îi servesc pe toți oamenii în cadrul societății și b) care pot fi efectiv și în mod clar urmărite de societatea politică, cu excepția cazurilor când aceste scopuri sunt cel mai bine urmărite numai de indivizi, familii sau asociații de voluntari.
Aceste scopuri constituie bunul public, și ele includ în mod clar apărarea de atacurile exterioare, păstrarea ordinii interioare, facilitarea transportului, furnizarea unui sistem juridic propice pentru rezolvarea corectă a disputelor în justiție etc. Dar în fiecare societate politică, promovarea, protejarea și reglementarea căsătoriei a fost înțeleasă ca potențial făcând parte din bunul public. Acest lucru se întâmplă pentru că reglementarea acestei instituții și diferențierea între cei care sunt și cei care nu sunt căsătoriți sunt niște sarcini de care statul nu poate scăpa. Deși căsătoria este mai mult decât un contract (și nu mai puțin), statul trebuie să dea niște sentințe în cazul unor procese legate de căsătorii, de moșteniri, de custodia copiilor sau de împărțirea proprietăților atunci când doi soți divorțează. Din acest motiv, printre multe altele, privatizarea căsătoriei este practic imposibilă. Mai mult decât atât, este foarte clar că mariajele sănătoase aduc tuturor beneficii sociale.
Dar cel mai important motiv pentru care statul ar trebui să protejeze și să promoveze căsătoria, inclusiv familia, care reprezintă căsătoria fructificată la maximum, este că aceasta reprezintă în sine un bun uman ireductibil, un mod distinct și de neînlocuit prin care oamenii ‒ femei, bărbați și copii ‒ se pot dezvolta și pot înflori. Întărirea sau slăbirea acestei instituții afectează profund starea de bine a fiecărui om din societate.
Statul poate promova căsătoria în mod eficient și potrivit nevoilor societății. El face acest lucru în primul rând prin influențarea concepției publice asupra căsniciei cu ajutorul legilor și regulamentelor. Înțelegerea publică și aprecierea căsătoriei ‒ cultura căsătoriei într-o societate dată ‒ influențează în mare măsură capacitatea oamenilor de a se implica cât mai plenar în acest bun intrinsec al lor. Privită din alt unghi, transmiterea unei viziuni distorsionate grav asupra căsniciei duce la slăbirea și chiar la subminarea capacității membrilor societății de a participa pe deplin la această instituție ce contribuie la înflorirea omului. Așa că nu doar că este indicat, ci și obligatoriu din punct de vedere moral ca statul să promoveze și să protejeze căsătoria.
Pentru a realiza acest lucru, statul trebuie să promoveze căsătoria reală, nu contrafăcută. Statul nu trebuie să facă neclară natura căsătoriei punând semnul egalității între ea și alte aranjamente care diferă în mod esențial de aceasta. Să presupunem că statul, prin curriculumul său educațional, ar dezinforma și ar induce în eroare prin contrafaceri în locul autenticității. Prin aceasta, statul ar face un rău imens mediului societal care are la bază morala, prin intermediul căruia societatea ajută sau împiedică dezvoltarea și caracterul moral al membrilor ei. Statul ar transmite mesajul că nimeni nu trebuie să respecte adevărul, că este normal și acceptabil să îți subordonezi judecata ‒ sfidând adevărul ‒ obținerii celorlalte scopuri, care, desigur, înseamnă exact a produce înșelăciune. Astfel, statul ar aduce prejudicii grave intereselor oamenilor și ar încălca drepturile cetățenilor.
În aceeași măsură, prin redefinirea căsătoriei astfel încât să includă parteneri de același sex statul ar transmite mesajul că mariajul, în loc să fie o uniune interpersonală obiectivă bună în sine și legată intrinsec de procreare, este o relație definită în primul rând prin legătura sufletească dintre parteneri, iar schimbul de plăceri sexuale și locuirea împreună sunt importante, dar de fapt sunt doar elemente auxiliare sau consecințe ale căsătoriei autentice. Acest lucru ar submina înțelegerea publică a căsătoriei și ar eroda respectul pentru căsnicie văzută ca bun genuin al umanității. Într-un efort prost direcționat de a „extinde” accesul la căsătorie, statul ar face și mai dificilă intrarea oamenilor în viață și asumarea unor căsnicii autentice. Căsătoria este tipul de bun al umanității care poate fi ales și împlinit numai de persoane care au o înțelegere fundamentală a ceea ce reprezintă ea cu-adevărat.
Ce se poate spune atunci despre argumentul avansat de judecătorii Walker, Marshall și de alții cu privire la cuplurile heterosexuale infertile? Ar trebui să fie evident deja cât de slab este acest argument, căci provine dintr-o viziune extrem de simplistă asupra modului în care căsnicia se poate lega de procreare. Argumentul de bază este următorul: dacă mariajul ar fi orientat intrinsec spre procreare, atunci cuplurile care nu pot face acest lucru (cele sterile sau cele în vârstă) nu ar putea fi căsătorite; totuși ele sunt căsătorite, deci etc. Nu este oferit niciun motiv pentru care se poate crede că prima premisă (propoziția dacă-atunci) ar fi adevărată. De fapt, sunt multe motive pentru care această propoziție ar putea fi falsă. Și nu există decât un singur motiv pentru care ar fi adevărată: o relație de tip instrument pentru procreare, o relație creată pur și simplu ca mijloc spre obținerea unui scop extrinsec. Așa cum am arătat mai sus, exact acest lucru nu este căsnicia. Uniunea completă, pe mai multe niveluri, a soțului cu soția este atât o relație bună în mod intrinsec, cât și acel tip de relație care va fi împlinită natural prin lărgirea familiei. Căsătoria înțeleasă astfel este bună în sine, și nu doar un mijloc, iar bărbatul și femeia se pot căsători chiar dacă nu vor avea copii, din anumite motive.
În acest fel, argumentului familiar repetat de judecătorii Walker și Marshall, prin care se întreabă cum se poate ca instituția căsătoriei să fie orientată în principal spre procreare dacă cuplurile infertile sunt eligibile pentru a se căsători, i se poate aduce un răspuns ușor. Răspunsul este că instituția căsătoriei nu este în principal orientată spre procreare, ca scop distinct de căsnicie. Instituția este despre comuniunea maritală însăși, care înflorește și se dezvoltă total prin alcătuirea familiei. Este deci despre copii, dar în principal despre membrii familiei. Căsătoria autentică poate să existe chiar și unde nu apar copiii, dar va rămâne mereu tipul de uniune care va fi împlinită natural de către copii, dacă există. Această relație și numai ea are o valoare intrinsecă pentru bărbatul și femeia care se angajează în ea și care o trăiesc pe deplin ca soț și soție.
