Catehismul Bisericii Catolice va defini de acum pedeapsa capitală drept un „inadmisibil… atac asupra inviolabilității şi demnității persoanei”, ducând aşadar mai departe o îndelungă dispută în interiorul bisericii. Natura contencioasă a acestei dispute a devenit în mod special vizibilă drept urmare a două intervenţii notabile care au avut loc anul trecut. Prima a constat în publicarea operei lui Eduard Fesers şi Jospeh Bessets, o apărare istorică, teologică și filosofică a pedepsei capitale, a căror concluzie este că legitimitatea acesteia, cel puțin în principiu, reprezintă conținutul unei doctrine ireformabile. A doua, venind cu repeziciune în urma cel dintâi, a fost declaraţia publică a Papei Francisc conform căruia pedeapsa cu moartea este „inumană”, „contrară Evangheliei” şi, prin urmare, „inadmisibilă”. Deloc surprinzător, o adevărată erupţie a argumentelor şi contra-argumentelor s-a derulat atât prin publicații tipărite cât şi pe internet. În mod sigur vor urma multe alte reacții.
Ceea ce, totuși, a fost trecut cu vederea în cursul polemicii asupra pedepsei capitale, este similitudinea ei izbitoare cu disputa declanșată acum 50 de ani – încă nerezolvată – cu privire la libertatea religioasă. Acest lucru este cu atât mai curios cu cât remarcile Papei Francisc, reflectate acum în limbajul autorizat al Catehismului, se pare că reprezintă transpunerea intenționată a unor aspecte importante din Dignitis Humanae, declarația Conciliului Vatican II despre libertatea religioasă. În conformitate cu acea declaraţie,de exemplu, libertatea religioasă este un drept înrădăcinat în „demnitatea persoanei umane”. Şi, ca atare, este „inviolabil”. Acesta este exact limbajul invocat de Papa Francisc atunci când a declarat că pedeapsa capitală este inadmisibilă deoarece „atacă inviolabilitatea şi demnitatea persoanei”.
Mai mult decât atât, la fel cum Dignitatis Humanae afirmă că „lasă neatinsă doctrina Catolică tradiţională” în timp ce o „dezvoltă”, la fel procedează și Papa Francisc când insistă asupra faptului că remarcile lui în nici un caz nu „semnifică o schimbare a doctrinei” sau „vreo contradicţie în raport cu învăţăturile trecutului”; în schimb, ele reprezintă „o dezvoltare armonioasă a doctrinei”. Ambele afirmații s-au fost dovedite a fi chestionabile pentru simplul fapt remarcat de către Feser în discuţia despre pedeapsa capitală: „pur şi simplu, a numi ceva ‚dezvoltare’ mai degrabă decât contradicţie, nu o transformă acel ceva în ‚dezvoltare’.”
Așa cum argumentează împreună cu Besette, teologii mai noi ai Bisericii recunosc, în principiu, legitimitatea pedepsei capitale, şi această concluzie a fost în mod repetat afirmată de către diferiți papi de-a lungul secolului XX. Deci respingerea explicită a acelei concluzii, argumentează ei în continuare, nu poate fi în mod logic înţeleasă ca fiind o „dezvoltare”.
În mod precis aceeași logică se aplică, „mutatis mutandis”, cu privire la afirmațiile aparente din declarația Dignitatis Humanae, de vreme ce aceasta consideră libertatea religioasă un drept inviolabil afirmând, totodată, că nu a schimbat „doctrina Catolică tradiţională despre datoria morală a oamenilor şi societăţilor față de adevărata religie și față de Biserica unică a Mântuitorului Iisus Christos”. Acea doctrină Catolică tradiţională – așa cum a fost învăţată de Părinţii Bisericii, de Doctori, Papi şi Concilii pentru mai mult de un mileniu – au proclamat ca fiind legitim, atât în teorie cât și în practică, să obții împlinirea acelei datorii chiar și prin constrângere. Deoarece Dignitatis Humanae pare că proscrie în mod limpede o astfel de „constrângere”, totuși, nu a fost deloc clar – nici măcar adunării episcopilor de la Conciliului Vatican II – cum poate fi evitată o asemenea contradicţie. Într-adevăr, cu puțin înainte de ultimul vot asupra declaraţiei, moderatorul oficial a admis cu franchețe că „această chestiune va trebui să fie clarificată pe deplin în viitoarele studii teologice şi istorice”.
În jumătatea de secol care a trecut de atunci, diferite încercări de a obține asemenea clarificări au condus la formarea unor paradigme care vor fi pe deplin familiare pentru cei care au urmărit discuţia asupra pedepsei capitale. Unii, ca Avery Dulles şi Robert George, apără libertatea religioasă ca pe o dezvoltare a doctrinei făcută necesară de ambiguităţile învăţăturilor – condiţionate istoric – din secolele trecute. Învăţăturile de dinainte de Conciliul Vatican II, fiind doctrinare în natura lor, nu pot fi considerate că ar fi fost greșite; însă o înţelegere mai evoluată a „patrimoniului profund” previne acum interpretarea greșită a acelei învăţături care anterior permitea practicare coerciției în materie de religie. Alţii, incluzându-i pe Martin Rhonheimer şi John Zmirak, apără libertatea religioasă chiar în timp ce neagă faptul că aceasta ar reprezenta o dezvoltare a doctrinei. În timp ce ei conced că Biserica, în mod tradițional și explicit – însă greșit – practica coerciția, ei neagă că asemenea sancţiuni au căpătat vreodată statutul de doctrină oficială, şi totodată, cu siguranță, nu au avut niciodată infailibilitate doctrinală. De fapt, după acești autori, era vorba doar de măsuri practice, pasibile oricând de a fi schimbate și care, acum, de fapt chiar au și fost schimbate prin învățăturile din declarația Dignitatis Humanae.
Cu privire la pedeapsa capitală, cele două linii de argumentare rezumate mai sus au fost, de asemenea, urmate. De exemplu, Christofer Tollefsen şi Paul Griffiths îmbrăţişează teza dezvoltării doctrinare, în timp ce Christian Brugger neagă faptul că susținerea tradițională de către Biserică a pedepsei capitale ar fi ajuns vreodată la o definiţie doctrinală. Date fiind mijloacele foarte diferite prin care oponenţii pedepsei capitale încearcă să-şi armonizeze propria poziție cu învăţătura tradiţională a Bisericii, putem spune că Feser are dreptate atunci când arată că cei care încearcă asta o fac de pe poziții incompatibile. După cum este evident în cele arătate mai sus, aceeaşi critică trebuie să se aplice şi celor mai răspândire apărări formulate în favoarea libertăţii religioase din perioada post-conciliară. Însă controversa asupra libertăţii religioase este, în mod argumentabil, încă şi mai confuză decât aceea referitoare la pedeapsa cu moartea, deoarece cu privire la acest subiect chiar şi apărătorii „doctrinei Catolice tradiţionale” au opinii diferite referitoare la cum – și dacă – poate fi armonizată cu învăţăturile Conciliului Vatican II.
La o extremă sunt cei ca Arhiepiscopul Marcel Lefebvre şi fraternitatea Sfântului Papă Pius al X-lea (FSSPX). Înţelegând învăţătura tradiţională ca fiind o doctrină ireformabilă şi înţelegând că Dignitatis Humanae contrazice acea învăţătură, ei o consideră pe cea din urmă drept eretică. Similar, schimbarea anunțată a învățăturii Catehismului cu privire la pedeapsa capitală i-a determinat deja pe unii autori Catolici să declare că Papa Francisc încalcă în mod direct limitele autorității pontificale. Chiar înainte ca asemenea schimbări să fie autorizate, Feser însuşi a afirmat explicit că un Papă care ar defini pedeapsa cu moartea ca fiind în mod intrinsec imorală s-ar face „vinovat în mod manifest de eroare doctrinală.”
Dar Feser a fost, de asemenea, clar afirmând că ceva precum status quo-ul stabilit de-a lungul ultimelor două pontificate rămâne în întregime legitim deoarece, în timp ce se efectuau adevărate schimbări în gândirea despre practică şi aplicarea prudențială a pedepsei cu moartea, nici Papa Ioan Paul al II-lea și nici Papa Benedict al XVI-lea nu au mers atât de departe încât să o definească ca fiind inadmisibilă în principiu. Drept urmare afirmațiile lor ar putea să fie, în mod logic, armonizate cu acelea ale predecesorilor lor din mileniile trecute.
Ceva foarte asemănător cu această via media a devenit, de asemenea, foarte popular printre aceia care au fost tulburați de declaraţiile celor care arată că învățăturile Conciliului Vatican II au schimbat realmente sau chiar contrazic „doctrina Catolică tradiţională” referitoare la practicarea constrângerii în probleme religioase. În timp ce sunt de acord cu Arhiepiscopul Marcel Lefebre şi cu Fraternitatea Sfântului Pius al X-lea care afirmă că învăţătura tradiţională este, într-adevăr, ireformabilă, Thomas Storck, Brian Harrison, Thomas Pink şi alţii argumentează că Dignitatis Humanae nici nu contrazice, nici nu dezvoltă acea doctrină. Principiul care permite, de exemplu, interzicerea legală a publicării, a prozelitismului și a activităților religioase protestante este, într-adevăr, lăsat „neatins” de Conciliul Vatican II; ceea ce s-a schimbat este doar răspunsul la întrebarea dacă, date fiind circumstanțele actuale, implementarea principiului este practică sau prudentă.
În mod evident, dată fiind existența unor opinii atât de divergente, controversa cu privinţă la învăţătura Bisericii despre libertatea religioasă este departe de a fi soluționată. Însă ea diferă de aceea referitoare la pedeapsa capitală deoarece, după cum notează însuși Feser, este o controversă pe care „cei mai mulți Catolici, inclusiv cei conservatori, au evitat-o”. Şi, cu siguranță, el înţelege corect rațiunea acestui lucru: „Vechea învăţătură este extrem de nepopulară în timpurile moderne şi, de aceea, oricare ar fi statusul ei doctrinar curent, majoritatea catolicilor sunt fericiţi să o abandoneze ca pe o literă moartă lăsând chestiunea raporturilor sale directe cu Dignitatis Humanae nerezolvată”. Însă, în final, concluzia lui este următoarea: „O întrebare lăsată fără răspuns este, încă, o întrebare validă”.
Într-adevăr, în ceea ce privește controversa asupra pedepsei capitale, a fost ridicată exact aceeași întrebare: poate fi o practică – care a fost susținută în Biserică mai mult de un mileniu de toți Sfinții Părinți, Doctori și Papi – să fie acum condamnată drept o violare imorală şi inadmisibilă a demnităţii umane?
Feser s-a exprimat în repetate rânduri clar şi consistent arătând care sunt implicațiile unui răspuns pozitiv la această întrebare, în ceea ce privește pedeapsa capitală. Ar implica faptul că Biserica își contrazice propria doctrină. Ar implica faptul ca Biserica a învăţat o „eroare morală gravă” pentru mai mult de o mie de ani. Ar face nul dreptul Bisericii de a clama că păstrează intact depozitul credinţei. Ar confirma suspiciunile non-Catolice care pretind că afirmațiile tradiționale ale Bisericii despre Magisteriu sunt un fel de „sofistică Orwelliană”.
Dar de vreme ce întrebarea fundamentală cu privire la coerciție în materie de religie rămâne aceeaşi, coarnele dilemei alternative se prezintă cu claritate și, în egală măsură, neatractive. Urmând logica lui Feser – impresionantă, cum este ea – a răspunde negativ la întrebarea de mai sus, ar însemna în mod necesar, chiar dacă implicit, să fie susținută legitimitatea principiului „extrem de nepopular” al exercitării „coerciției” în materie de religie.
Aceasta, în mod neîndoielnic, explică de ce, în ciuda enormei cantităţi de cerneală consumate în controversa curentă asupra pedepsei capitale, există o ezitare reală în a stabili în mod explicit analogia cu dezbaterea mult mai lungă și, argumentabil, mult mai importantă privitoare la învățătura Bisericii despre libertatea religioasă.
