Doua articole ciudate, cu subiect identic, ne-au atras atentia acum 2 saptamini, unul din Mediafax si unul din New York Times. Ambele intreaba: i se recunoaste deja, sau ar trebui sa i se recunoasca, dreptul la viata cainelui?
Da, caineului, nu am gresit.
Comentam asupra acestui subiect evident ciudat pentru ca face parte din unul mult mai vast, acela al “drepturilor” animalelor. Ati citit corect – ale animalelor. Din perspectiva unui evolutionist sau darwinist, intrebarea nu e nepotrivita. Din perspectiva lor, omul nu e decit un “animal” social care, gratie norocului si selectiei naturale, a fost catapultat prin procesul evolutiv chiar in virful piramidei vietuitoarelor. (Cei interesati de subiect pot citi opusul lui Richard Dawkins, The Blind Watch Maker – Ceasornicarul orb.) Nimic mai mult, nimic mai putin. Pentru cei care gindesc asa, unica intrebare relevanta este unde ar trebui demarcata linia intre animalele cu “drepturi” si cele fara, nu intre animale si oameni. Astazi scriem despre “dreptul” animalelor la viata.
Subiectul acesta nu mai e avantgardist si nici izolat. “Drepturile” animalelor preocupa grupuri din diverse tari. Daca mediul are “drepturi” de ce nu si jivinele care traiesc intre copaci? Nu demult, un grup de activisti pentru „drepturile animalelor” din Brazilia a intentat, fara succes, actiuni in instanta pentru eliberarea maimutelor din gradinile zoologice. In urma cu doar citiva ani, niste austrieci au inregistrat o actiune similara la Curtea Europeana a Drepturilor Omului, cerind eliberarea maimutelor din gradinile zoologice din Austria. Justificarea lor a fost ca si ele trebuie sa beneficieze de “dreptul la libertate.” Numai ca CEDO monitorizeaza si aplica Conventia Europeana a Drepturilor Omului, nu a „drepturilor animalelor”. Dar cei pasionati de subiect incearca pe toate caile posibile.
Incercarea cea mai radicala si notabila insa parvine din partea socialistilor spanioli care, cu citiva ani in urma, au initiat un proiect legislativ pentru acordarea de „drepturi” animalelor, unele dintre ele similare cu cele ale omului. Motivatia in sprijinul initiativei a fost furnizata de faimosului bioetician american Peter Singer, profesor de etica la Universitatea Princeton, cunoscut pentru afirmatiile lui ca anumite specii de animale, spre deosebire de copiii nenascuti, au dreptul la viata. Dupa cum se vede, secularismul nascoceste in permanenta notiuni si idei tot mai bizare. Nebunia este in voga si, impreuna cu darwinismul, surpa linia care despartea, pina acuma, omul de animale. Despre asta, insa, intentionam sa scriem alta data.
Dar cainele, prietenul cel mai bun al omului?
Pe 11 ianuarie 2012, Hotnews a publicat articolul “Maidanezul constitutional”, in care autorul deplange decizia recenta a Curtii Constitutionale de a bloca eutanasierea cainilor din Romania, adaugind ca “institutiile nu mai reusesc sa faca prea bine diferenta dintre om si animal.” Iar pe 6 ianuarie, in New York Times aparea un editorial, “A Dog’s Right to Life?”, al unui medic veterinar, care a suscitat o dezbatere zgomotoasa. Scrie autorul:
“Sunt medic veterinar si unul din clientii mei este o femeie in varsta care isi iubeste tare mult cainele de 8 ani, dar care nu are familie, nici prieteni care sa-i mosteneasca animalul dupa ce moare. Mi-a cerut sa semnez un document legal care m-ar obliga sa-i eutanasiez cainele in caz ca ea moare inaintea lui. Ce ar trebui sa fac?
Multi proprietari de animale de casa ar gasi raspunsul extrem de dificil. Dar nu inteleg de ce. Cainii nu se pot astepta la o viata lunga. Moartea nu le rapeste pensia pentru care au muncit o viata intreaga, nici ocazia de a dansa la nunta fiicei lor. Deci […] eutanasierea lui nu ar parea mai rau ca ceea ce oamenii fac zilnic – de exemplu mincatul unui hamburger. Spun asta din ambele perspective, ca un iubitor de caini si ca un consumator de hamburgeri.
Cultura in care traim face o distinctie intre animalele de linga casa si cele de pe cimp. Pe primele le crestem sa le iubim si ca ele sa ne iubeasca si sa ne arate afectiune. Pe celelalte le crestem ca sa le omorim si sa le mincam. Distinctia asta, insa, e doar una de convenienta. Convenienta noastra. Nu e bazata pe realitati zoologice, iar animalele cu siguranta nu si-au dat consimtamantul ca sa fie ucise sau mincate. Deci, daca, la fel ca restul oamenilor care consuma carne si se imbraca in haine de piele, crezi ca e acceptabil sa ucizi animalele pentru necesitatile proprii, de ce nu si in cazul acesta?
Am directionat intrebarea catre Peter Singer, filosoful si eticianul care a facut mai mult ca oricare altul pentru promovarea libertatilor animalelor. El mi-a raspuns ca uciderea unui caine nu e un lucru mai rau decit uciderea unei vite. “Nedreptatea in uciderea unui caine nu e la fel ca nedreptatea uciderii unei fiinte umane normale,” zice el, “care poate sa-si directioneze viata in viitor si are aspiratii specifice pentru viitorul lui.” Daca animalul nu ar putea fi fericit dupa moartea stapinului, adauga el, eutanasierea lui ar putea fi cumva justificata. “Dar daca cainele se poate bucura de viata,” spune tot Singer, “de ca sa nu-l lasi sa traiasca”?
Deci, e consistent din punct de vedere moral pentru un veterinar sa refuze sa eutanasieze cainele, dar in acelasi timp sa sa indoape cu o friptura gustoasa? Daca astea sunt optiunile, spune Singer, ar fi mai bine sa maninci … cainele. In principiu sunt de acord cu Singer: dorinta stapinului nu e un motiv bun pentru a pune capat vietii cainelui. Deci, spune-i clientului ca nu-i vei eutanasia cainele.
Dar mai exista inca o perspectiva asupra doleantei clientului: e ingrozitor sa te gindesti ca ceilalti vor supravietui mortii noastre. Ne ingrijoram ca cei pe care ii iubim nu vor putea trai fara noi. Probabil, cerinta acestei femei proprietare a cainelui este o reflectie a ingrijorarilor pe care fiintele umane le au privind ceea ce ramine in urma lor. In definitiv, insa, ea incearca, gresit as spune, sa-i puna cainelui casa ordine inainte de moarte. Daca vrei sa-i oferi liniste acestei femei, garanteaza-i ca ii vei adopta cainele dupa moarte.
A fost Aristotel pro-vita?
Daca, asa cum afirma eticienii evolutionisti si avangardisti, ar trebui sa li se recunoasca animalelor “dreptul” la viata, de ce, intrebam noi, nu li se recunoaste acest lucru in primul rand copiilor nenascuti? Speciei homo sapiens, specia care decide cine ce drepturi are. Acesti eticieni sunt primii care neaga dreptul copiilor nenascuti la viata. In opinia aceluiasi Peter Singer, doar fiintele umane care isi pot croi un viitor si au o viziune asupra acestuia ar trebui sa se bucure de dreptul la viata [Singer sustine avortul pana la nastere si eutanasierea nou-nascutului, n. trad.]. Acestia – si fiintele care sunt fericite sau au potentialul de a fi fericite. Aici trage el linia. In consecinta, batrinii care nu mai fac planuri de viitor si nu se mai pot astepta la ani sanatosi si fericiti ar putea fi privati de dreptul la viata.
Fara indoiala ca ne confruntam cu o contradictie valorica fundamentala, plina de consecinte adinci. Aceasta contradictie este obiectivul central al unei carti publicate in SUA in 2011 de Christopher Kaczor, profesor de drept la Loyola Marymount University in Los Angeles: The Ethics of Abortion: Women’s Rights, Human Life, and the Question of Justice (Etica avortului: drepturile femeii, viata umana si problema justitiei). Pe 19 octombrie, National Review Online publica un interviu cu profesorul Kaczor, interviu din care reproducem citeva paragrafe care ni se par extrem de importante si reprezentative privind inabilitatea celor care sustin avortul in justificarea pozitiei lor.
Intrebare: Afirmati in cartea dvs. ca “toate avorturile intentionate sunt imorale si ca medicii si asistentele medicale care nu vor sa participe la operatii de avort nu ar trebui sa fie constrinse sa o faca. Ce drept aveti dvs., ca barbat, sa promovati pozitia asta? Si de ce sa nu fie personalul medical constrans sa presteze servicii de avort chiar daca le violeaza constiinta? Avortul, dupa cum stiti, e legal in Statele Unite. Nu au doctorii si asistentele medicale o obligatie morala sa faciliteze avortul?
Raspuns: Ati pus trei intrebari importante, prima dintre ele avind de a face cu dreptul de a vorbi despre avort. Din punct de vedere legal, toate persoanele au dreptul la libertatea cuvintului, inclusiv libertatea de a vorbi despre avort. Din punct de vedere moral, insa, fiecare persoana de buna credinta are dreptul si obligatia sa vorbeasca in apararea celor care nu se pot apara singuri cit si pentru un ordin social drept. Intrebarea “ce drept ai tu, un barbat, sa te impotrivesti avortului” presupune ca avortul este in mod simplu si exclusiv o chestiune care priveste femeile, o presupunere care este gresita. Majoritatea celor care promoveaza avortul sunt barbati – mai mult barbati decit femei se declara pentru avort – si in Statele Unite barbatii platesc pentru serviciile de avort din impozitele lor. In plus, fiecare avort implica o femeie insarcinata, un tata, o persoana care e avortata, si societatea care permite lucrul acesta.
In al doilea rind, cu toate ca avortul este legal la ora actuala in Statele Unite, este deasemenea ilegal sa fortezi un doctor sa preteze servicii de avort. Legea federala, adoptata imediat dupa decizia Roe v. Wade, [decizia Curtii Supreme a SUA din ianuarie 1973 prin care a fost dezincriminat avortul, n. trad.] protejaza medicii si institutiile impotriva obligarii lor la prestarea serviciilor avortive. Medicii si asistentele medicale, cum am spus, nu au obligatia legala sa faciliteze avortul si nici nu au asemenea obligatie morala. Intr-adevar, Juramintul lui Hiprocrate afirma “Nu voi da unei femei un medicament avortiv.” [Juramantul lui Hipocrate in romaneste aici, n. trad.] Rolul doctorului este sa vindece pacientii si sa promoveze sanatatea, nu sa vatame sau sa distruga viata umana.
Intrebare: Care e cel mai convingator argument pe care activistii pro-avort il au?
Raspuns: Cel mai convingator argument pro-avort este dat de David Boonin de la Universitatea din Colorado – Boulder in cartea lui “In apararea avortului.” Boonin este un filosof foarte inteligent, care isi foloseste ingeniozitatea ca sa nege dreptul la viata al fetusului pina dupa 25 sau 28 de saptamini de sarcina. Argumentul lui este ca pina cind o fiinta nu poseda o dorinta specifica oarecare, acea fiinta nu are dreptul la viata.
Argumentul lui Boonin se confrunta cu citeva dificultati. Prima este ca deschide poarta catre infanticid – uciderea copiilor nou nascuti – deoarece multi copii nascuti inainte de termen se nasc inainte de 25 de saptamini, si, in opinia lui Boonin, nu au dreptul sa traiasca. In al doilea rind, este nerezonabil sa afirmi ca fiintele umane la 25 de saptamini de sarcina au dorinte, deoarece dorintele implica procesul de constientizare a unei lipse si dorinta de a suplini acea lipsa. Fiintele umane imature au senzatii placute si neplacute, dar ma indoiesc ca exercita discernamint, si, in consecinta, ele nu pot genera doleante. Daca asta ar fi adevarat, atunci infanticidul devine permisibil, dupa standardele propuse de Boonin pina cu mult mai tirziu in dezvoltarea persoanei umane, un an sau doi dupa nastere [identic cu opinia lui Peter Singer, n. trad.].
Intrebare: Care e cel mai putin convingator argument in sprijinul avortului?
Raspuns: “E corpul meu, e alegerea mea.” Formula asta e mai mult un slogan decit un argument; ca argument nu e bun deloc. In privinta avortului, doua persoane sunt implicate, femea insarcinata si fiinta umana din uterul ei. Stim ca sunt implicate doua persoane, pentru ca ele pot avea doua tipuri de sange diferite sau pot fi de rase diferite; se poate intimpla ca una dintre ele sa moara si cealalta sa traiasca si viceversa. Daca doar un singur corp ar fi implicat, apar situatii absurde, de exemplu ca femeia are doua capete, patru brate, si, daca are in uter un baiat, deasmenea are penis. Mai mult, “alegerea” e un eufemism care deghizeaza realitatea. Toata lumea favorizeaza alegerile bune care sunt drepte si promoveaza bunastarea umanitatii. Intrebarea este daca avortul este o astfel de alegere.
