Dacă, prin urmare, legea naturală se descoperă cu ajutorul raţiunii, pornind de la „înclinaţiile de bază ale naturii umane…[ca fiind] absolută, imutabilă şi universal valabilă în toate vremurile şi locurile”, rezultă că ea furnizează un set de norme etice obiective, în funcţie de care se pot evalua acţiunile umane din orice timp şi orice loc [1]. Legea naturală este, în esenţa ei, o etică profund „radicală”, deoarece pune status quo-ul existent, care poate să contravină în mod grosolan legii naturale, în lumina nemiloasă şi neiertătoare a raţiunii. În sfera politicului, sau a acţiunii statale, legea naturală îi furnizează omului un set de norme care pot fi cât se poate de critice la adresa legislaţiei pozitive existente, care este impusă de stat. În acest punct nu este necesar decât să accentuăm că însăşi existenţa legii naturale, care poate fi descoperită de raţiune, reprezintă o ameninţare, potenţial foarte puternică, la adresa status quo-ului şi un reproş viu la adresa domniei tradiţionale şi oarbe a cutumei sau a voinţei arbitrare a aparatului statal.
De fapt, principiile legale ale oricărei societăţi pot fi stabilite în trei moduri alternative:
- (a) urmând cutuma tradiţională a tribului sau a comunităţii;
- (b) ascultând de voinţa arbitrară ad hoc a celor care guvernează aparatul de stat; sau
- (c) folosind raţiunea umană pentru a descoperi legea naturală;
pe scurt, prin conformitate servilă faţă de obiceiuri, prin capriciu arbitrar sau prin întrebuinţarea raţiunii umane. În esenţă, acestea sunt singurele căi posibile pentru stabilirea legii pozitive. Aici ne putem limita la a adăuga numai că cea din urmă metodă este totodată cea mai adecvată pentru om, cea mai nobilă şi mai pe deplin umană, dar şi cea mai „revoluţionară” potenţial, în raport cu orice status quo existent.
În secolul nostru, ignoranţa generalizată şi dispreţul faţă de legea naturală au limitat pledoariile populaţiei pentru structuri legale la (a) şi (b), sau la un amestec al acestora două. Acest lucru este valabil chiar şi pentru cei care încearcă să contureze o politică a libertăţii individuale. Astfel, există unii libertarieni care ar adopta pur şi simplu, în mod necritic, sistemul de common law, în ciuda numeroaselor sale erori nelibertariene. Alţii, cum este Henry Hazlitt, ar desfiinţa toate limitările constituţionale impuse statului, pentru a se bizui numai pe voinţa majorităţii, aşa cum se exprimă aceasta prin intermediul legislativului. Nici unul dintre aceste grupuri nu pare să înţeleagă conceptul de structură a unei legi naturale raţionale, care trebuie întrebuinţat ca ghid de orientare, pentru configurarea şi reconfigurarea oricăror legi pozitive s-ar întâmpla să fie în vigoare [2].
Deşi teoria legii naturale a fost adesea invocată – în mod eronat – în apărarea status quo-ului politic, implicaţiile sale radicale şi „revoluţionare” au fost în mod strălucit înţelese de marele istoric liberal catolic care a fost Lordul Acton. Acton a văzut limpede că eroarea de fond care afecta concepţia despre legea naturală a antichităţii greceşti – şi a urmaşilor ulteriori ai acesteia – a fost de a identifica între ele politica şi morala – şi apoi de a localiza agentul moral suprem în stat. Începând de la Platon şi Aristotel, proclamarea supremaţiei statului se baza pe ideea acestora că „moralitatea este indistinctă de religie, şi politica [este indistinctă] de morală; şi că în domeniile religiei, moralităţii şi al politicii există un singur legislator şi o singură autoritate” [3].
Acton adăuga că principiul corect, non-statal, al filosofiei politice a legii naturale a fost dezvoltat de stoici şi a fost apoi reanimat, în perioada modernă, de către Grotius şi urmaşii săi intelectuali. „Începând din vremea aceea, a devenit posibil să se facă din politică o chestiune de principiu şi de conştiinţă.” Reacţia statului la această descoperire teoretică a fost una de oroare: „Când Cumberland şi Pufendorf au explicitat adevărata semnificaţie a doctrinei [lui Grotius], toate autorităţile, toate interesele triumfătoare au dat înapoi consternate… Devenise limpede că toate persoanele care aflaseră că ştiinţa politică este o chestiune de conştiinţă, mai degrabă decât de putere şi de expedienţă, trebuie să-şi privească adversarii ca pe nişte oameni fără principii” [4].
Acton a înţeles perfect că orice set de principii morale obiective, înrădăcinate în natura omului, trebuie să intre inevitabil în conflict cu obiceiurile şi cu legea pozitivă. Pentru Acton, un asemenea conflict irepresibil era unul dintre atributele esenţiale ale liberalismului clasic. „Liberalismul urmăreşte ceea ce [p. 19] ar trebui să fie, indiferent de ceea ce este.” [5] După cum scrie Himmelfarb, „trecutului nu i se recunoştea nici o autoritate, decât în măsura în care se întâmpla să se conformeze moralităţii. A lua în serios această teorie liberală a istoriei, a acorda preeminenţă ‘celor ce ar trebui să fie’ în raport cu ‘cele ce sunt’, însemna, practic, [după cum] admitea Acton, instituirea unei ‘revoluţii permanente’” [6].
Astfel încât, pentru Acton, individul înarmat cu principiile legii naturale şi ale moralei se găseşte într-o poziţie a cărei soliditate autorizează critica regimurilor şi instituţiilor existente, cercetarea lor atentă, la lumina puternică şi aspră a raţiunii. Chiar şi mult mai puţin preocupatul de politică John Wild a descris natura radicală a teoriei legii naturale în termeni tranşanţi: „filosofia legii naturale apără demnitatea naturală a individului uman, precum şi dreptul şi datoria lui de a critica, prin cuvânt şi faptă, orice instituţie sau structură socială existente, în raport cu acele principii morale universale ce pot fi sesizate de către intelectul uman individual neasistat” [7].
Dacă însăşi ideea de lege naturală este esenţialmente „radicală” şi profund critică la adresa instituţiilor politice existente, atunci de ce oare a fost ea clasificată în general drept „conservatoare”? Profesorul Parthemos consideră că legea naturală este „conservatoare” deoarece principiile ei sunt universale, fixe şi imuabile şi, prin urmare, sunt principii „absolute” ale dreptăţii [8]. Foarte adevărat, dar de ce implică fixitatea principiilor „conservatorismul”? [p. 20] Dimpotrivă, faptul că teoreticienii legii naturale derivă din însăşi natura omului o structură fixă a legii, independentă de timp şi loc, sau de obiceiuri, sau de autorităţi, sau de normele de grup, face ca această lege să fie o forţă redutabilă, în sensul schimbărilor radicale. Singura excepţie ar fi cazul, fără îndoială rar, în care legea pozitivă se întâmplă să coincidă în toate privinţele cu legea naturală, aşa cum este aceasta descoperită de raţiunea umană [9].
–
NOTE (Institutul Ludwig von Mises România):
[1] Edwin W. Patterson, Jurisprudence: Men and Ideas of the Law, Brooklyn, N.Y., Foundation Press, 1953, p. 333.
[2] Reacţia lui Hazlitt la sumara mea discuţie a normelor legale esenţiale pentru orice economie de piaţă liberă din Man, Economy and State: A Treatise on Economic Principles, Princeton, N.J., D. Van Nostrand, 1962, a fost una ciudată. Deşi critic la adresa adeziunii oarbe la sistemul de common law a altor scriitori, Hazlitt n-a putut reacţiona decât nedumerit la abordarea mea. Etichetând-o drept „logică doctrinară abstractă” şi „apriorism extrem”, el m-a admonestat pentru a fi „încercat să înlocuiesc principiile de common law, cizelate din experienţa umană pe parcursul multor generaţii, cu propria sa jurisprudenţă de moment”. Este ciudat că Hazlitt consideră că sistemul de common law este inferior voinţei arbitrare a majorităţii – şi, cu toate acestea, superior raţiunii umane! Henry Hazlitt, „The Economics of Freedom”, National Review, 25 septembrie, 1962, p. 232.
[3] John Edward Emerich Dalberg-Acton, Essays on Freedom and Power, Glencoe, Ill., Free Press, 1948, p. 45. A se vedea şi Gertrude Himmelfarb, Lord Acton: A Study in Conscience and Politics, Chicago, University of Chicago Press, 1962, p. 135.
[4] Acton, Essays, p. 74. Himmelfarb observă corect că „pentru Acton politica era o ştiinţă: aplicarea principiilor moralităţii”. Gertrude Himmelfarb, „Introduction”, ibid., p. xxxvii.
[5] Himmelfarb, Lord Acton, p. 204. Prin contrast, un renumit conservator german din secolul al XIX-lea, Adam Muller, exclama consternat şi cuprins de oroare: „O lege naturală ce diferă de legea pozitivă!” A se vedea Robert W. Lougee, „German Romanticism and Political Thought”, Review of Politics, octombrie 1959, p. 637.
[6] Himmelfarb, Lordul Acton, p. 205.
[7] John Wild, Plato’s Modern Enemies and the Theory of Natural Law, Chicago, University of Chicago Press, 1953, p. 176. Să observăm evaluarea similară datorată conservatorului Otto Gierke, din Natural Law and the Theory of Society, 1500 to 1800, Boston, Beacon Press, 1957, p. 35-36, care din acest motiv era ostil legii naturale: „În opoziţie cu jurisprudenţa pozitivă, care continua încă să manifeste o tendinţă conservatoare, teoria statului bazată pe legea naturală era una radicală până în miezul fiinţei sale.… De asemenea, ea nu era direcţionată spre explicarea ştiinţifică a trecutului, ci…spre expunerea şi justificarea unui nou viitor, care urma să fie adus la existenţă.”
[8] George S. Parthemos, „Contemporary Juristic Theory, Civil Rights, and American Politics”, Annals of the American Academy of Political and Social Science, noiembrie, 1962, p. 101-102.
[9] Politologul conservator Samuel Huntington recunoaşte raritatea acestui eveniment: „Nici o teorie ideatică nu poate fi întrebuinţată pentru a apăra în mod satisfăcător instituţiile existente, chiar şi atunci când aceste instituţii reflectă, în general, valorile respectivei ideologii. Natura perfectă a idealului ideologiei şi natura imperfectă şi mutaţia inevitabilă a instituţiilor creează o falie între ele. Idealul devine un etalon în raport cu care sunt criticate instituţiile, spre marele inconfort al celor care cred în ideal şi totuşi doresc să apere instituţiile”. Apoi Huntington adaugă, într-o notă de subsol: „Prin urmare, orice teorie a legii naturale, ca set de principii morale transcendente şi universale, este inerent non-conservatoare…. Opoziţia faţă de legea naturală [este]…o caracteristică naturală a conservatorismului”. Samuel P. Huntington, „Conservatism as an Ideology”, American Political Science Review, iulie 1957, p. 458-459. A se vedea şi Murray N. Rothbard, „Huntington on Conservatism: A Comment”, American Political Science Review, septembrie 1957, p. 784-787.
