Pe 7 noiembrie 2019, Newsweek a publicat un articol cu titlul destul de senzaționalist „Un urangutan primește drepturi personale, se mută în Florida, devine femeie” (“Orangutan Granted Legal Personhood, Moves to Florida, Becomes Florida Woman”). Într-o perioadă în care identitățile trans-gender stârnesc dezbateri naționale și perturbări etice, sugestia că un urangutan pe nume Sandra ar putea să-și schimbe specia și să se mute de la Buenos Aires la Florida ca femeie – totul printr-o declarație legală – este într-adevăr o „ciudățenie”, după cum a catalogat-o Associated Press, dacă nu cumva un delir. Mutarea Sandrei a fost punctul culminant al eforturilor juridice de a o elibera dintr-o grădină zoologică, unde lâncezea, din 2015 și până când s-ar putea obține pentru ea condiții mai bune.
Decizia unei judecătoare argentiniene din 2015 potrivit căreia urangutanul nu este, din punct de vedere al legii, pur și simplu un animal, ci o persoană non-umană, presupunea, în cuvintele ei, să „transmită societății ceva nou: că animalele sunt ființe simțitoare și că primul drept pe care ele îl au rezidă în obligația noastră de a le respecta.” Această hotărâre a venit ca urmare a unei petiții de habeas corpus depusă în numele urangutanului. Pentru a valida utilizarea unei acțiuni care este de obicei folosită pentru a contesta legalitatea detenției unei persoane, judecătoarea, în esență, a „realocat” specia urangutanului pentru a-i putea acorda drepturile omului. Acordarea de personalitate juridică și de drepturi tipice omului, animalelor non-umane demonstrează, totuși, neputința de a distinge între simțirea și conștiință, sine și suflet rațional, care sunt necesare pentru a primi astfel de drepturi – toate acestea din urmă fiind unice pentru oameni. Distincțiile de specie se mențin, indiferent de decizia judiciară menționată.
Utilizarea Habeas Corpus în cazul animalelor
Cazul urangutanului Sandra nu este în niciun caz prima petiționare cu succes pentru habeas corpus în numele unui animal „închis” într-o grădină zoologică. Cimpanzeul Cecilia a primit o decizie habeas corpus din partea unei curți argentiniene în noiembrie 2016. O hotărâre din 2017 a Curții Supreme din Columbia a acordat habeas corpus ursului Chucho, odată cu relocarea de la o grădină zoologică într-un habitat mai potrivit pentru specia sa.
Eforturi similare au eșuat în Statele Unite, dar situația s-ar putea schimba. În 2014, Curtea Supremă a statului New York a decis în cazul cimpanzeului Tommy că „un cimpanzeu nu este o „persoană” îndreptățită la drepturile și protecțiile conferite de acordarea habeas corpus.” Curtea a susținut că incapacitatea de a fi responsabil (răspunzător) l-a făcut pe cimpanzeu ineligibil pentru conferirea de drepturi ale omului. O curtea districtuală din New York a folosit acest precedent în cazul cimpanzeilor Hercules și Leo, hotărând în 2015 că Universitatea Stony Brook poate folosi animalele în experimente de laborator. Cu toate acestea, judecătorul a recunoscut că „eforturile de extindere a drepturilor legale asupra cimpanzeilor sunt… de înțeles; într-o zi, chiar ar putea reuși” și că „ritmul [acestei tendințe] poate să se accelereze de acum”.
Un alt caz a avut succes când, pe 16 noiembrie 2018, un judecător din statul New York a emis un ordin de habeas corpus în numele lui Happy, un elefant la Grădina Zoologică din Bronx, dispunând ca acesta să fie eliberat într-un sanctuar corespunzător. Da, ritmul poate de-acum să accelereze! Cimpanzeii și elefanții nu au devenit, desigur, în mod brusc subiecți de drept conștienți și responsabili. Mai degrabă, argumentele antropomorfe în favoarea „animalelor simțitoare” au, acum, influență judiciară.
Problema personalității juridice: sunt unele dintre animale „ca noi”?
Proiectul pentru Drepturile Non-umane, care a declanșat ultimele două procese precizate în Statele Unite, încearcă să extindă drepturile la balene, orci, delfini și cimpanzei, precum și la orice alte animale care demonstrează suficientă cogniție și autonomie pentru a fi recunoscute ca „persoană juridică” și a primi libertate personală. Proiectul Marilor Simieni (The Great Ape, GAP), organizat de filosofii Peter Singer și Paola Cavalieri în 1993, urmărește în mod similar „apărarea drepturilor marilor primate non-umane” (cimpanzeii, gorilele, urangutanii și bonobosul).
Dr. Pedro Ynterian, fondatorul GAP în Brazilia, explică faptul că cimpanzeii „gândesc, simt, urăsc, suferă, învață și chiar își transmit cunoștințele. Sunt la fel ca noi. Singura diferență este că nu vorbesc, deși comunică prin gesturi, sunete și expresii faciale. Trebuie să le garantăm drepturile la viață și libertate.” Dacă cimpanzeii sunt „la fel ca noi”, cu excepția faptului că nu vorbesc, atunci cu siguranță ar trebui să li se acorde drepturile la viață, libertate și căutarea fericirii! Ceea ce Thomas Jefferson a afirmat că este „de la sine înțeles” în secolul al XVIII-lea – că toți oamenii sunt „înzestrați de Creatorul lor” cu aceste drepturi inalienabile – nu mai este atât de clar limitat la oameni.
Dar trebuie să lămurim că cimpanzeii – ca și balenele, delfinii și celelalte, oricare ar fi – nu sunt „la fel ca noi”. Antropologul Russell Tuttle sintetizează în mod abil numeroasele studii asupra strămoșilor noștri cei mai apropiați în cartea sa magistrală din 2014 „Simienii și evoluția umană” („Apes and Evolution Human”). Cimpanzeii sunt „învățăcei” foarte capabili, cu procese ideatice care le permit să găsească bine soluții la probleme. Au capacitate de auto-recunoaștere, prezintă comportament intențional, cooperare și retribuire și dețin puteri mentale (gândire, cunoaștere, percepție, simțire) comune mai multor specii.
Însă ei nu sunt, totuși, verbali. Cimpanzeul-femelă Washoe (1965-2007), deși a crescut de la vârsta de un an în interacțiune zilnică cu oamenii, știa la vârsta de cinci ani să facă 132 de semne în limbajul american mimico-gestual și să înțeleagă câteva sute. În comparație cu un om obișnuit, care învață aproximativ 60.000 de cuvinte între naștere și vârsta adultă, abilitățile acestui cimpanzeu pălesc.
Stephen Budiansky a demonstrat în cartea sa „Dacă un leu ar putea vorbi: inteligența animalelor și evoluția conștiinței” („If A Lion Could Talk: Animal Intelligence and the Evolution of Consciousness”) că eforturile de a reproduce „efectul Washoe” au arătat, spre deosebire de utilizarea în mare măsură spontană și creatoare a limbajului de către copii (auzitori și surzi deopotrivă), deprinderea de semne de către cimpanzeu s-a dovedit a fi doar un mijloc de a obține a unor recompense din partea profesorului. „Maimuțele imitau în mare parte semne pe care instructorii lor tocmai le folosiseră”, alături de comiterea multor greșeli sau de semne discutabile care necesitau o interpretare „extrem de generoasă”.
Acesta este „antropomorfismul grosier” pe care Budiansky și alții consideră marea problemă a studiilor asupra animalelor: tendința de a găsi atribute umane în acțiuni animale. Tuttle concluzionează că Washoe și alți cimpanzei din studii similare reprezintă „rezolvarea problemelor, în loc să folosească limbajul cu intenția de a transmite sens.” Întrucât computerele procesează limbajul fără a deține conștiință, este dificil să permitem ca cimpanzeii și alți hominizi non-umani să posede aspecte culturale și de limbaj care sunt mediate simbolic în idei, credințe și valori – ca să nu mai vorbim de morală, adevăr și spiritualitate care, toate, par să fie fie necesare pentru o autonomie autentică. Animalele non-umane nu sunt în mod esențial raționale, așa cum sunt oamenii.
Rațiune, simțire, nivele de conștiință
Raționalitatea nu este o anumită putere pe care oamenii o au, ci este mai degrabă modul lor distinctiv de a avea puteri. A descrie o ființă umană drept rațională nu descrie proprietățile necesare pentru a beneficia de drepturile omului; mai degrabă, ea caracterizează însăși natura umană. Predicatele, după cum spune Matthew Boyle, „afirmă nu caracteristici pe care trebuie să le aibă indivizii dacă trebuie să aparțină acelui tip, ci mai degrabă atribute ce caracterizează direct natura genului substanțial în sine.” „Rațional” nu este deci o caracteristică a unor specii de animale, ci constituie modalitatea omenească de a fi deosebit, în mod unic, de toate celelalte creaturi fizice. Capacitatea deliberativă și subiectivitatea, care acționează în mod conștient prin cântărirea conceptuală a opțiunilor, toate implicând intenționalitate și gândire reflexivă, sunt atribute distincte ale omului, singurul căruia i se potrivește descrierea animal rațional.
Judecătorul argentinian a decis, bazat pe simțire, că urangutanul era o persoană non-umană. Mulți sunt îngrijorați de „contrabandă cu conștiință” implicată în utilizarea termenului de „simțire”. Deși Darwin însuși a recunoscut că imaginația este o „sursă serioasă de erori” conducând la proiectarea mentală a așteptărilor sale, dependența admisă a etologiei cognitive „de anecdote, analogie și antropomorfism pentru a ajunge la concluzii” pot duce la aceste erori.
Cu siguranță aceasta a dat naștere unei adevărate industrii a cărților despre viața emoțională a animalelor. Neurologul Joseph LeDoux, în cartea sa recentă „O istorie profundă a noastră” („A Deep History of Ourselves”), se numără printre cei „mulți [care] contestă aceste idei, argumentând că versiunile de antropomorfism cu nume științifice științifice nu se califică drept abordări științifice riguroase ale comportamentului… Cu excepția cazului în care se pot exclude interpretări alternative inconștiente la animale, ar trebui să fim reținuți cu afirmațiile referitoare la existența unei conștiințe.”
Încă din 1940 C. S. Lewis a observat suferința animalelor și a notat: „încă trebuie să distingem simțirea de conștiință.” El a menționat că, deși animalele au un sistem nervos care să experimenteze senzații, nu există un suflet (rațional) sau un sine în ele care să se distingă de senzație pentru a spune, „mă doare.” Astfel, „o mare parte din ceea ce pare a fi suferință la animale nu e necesar suferință, în niciun sens real”, deoarece oamenii pot „vedea în fiară un sine pentru care nu există dovezi reale.”
Cu toate acestea, susținătorii drepturilor animalelor echivalează adesea simțirea cu conștiința, fără a distinge modul în care trebuie înțeleasă conștiința. Declarația de la Cambridge din iulie 2012 privind conștiința, semnată de o duzină de neurologi, a susținut că animalele non-umane – inclusiv toate mamiferele și păsările, precum și multe alte creaturi precum caracatițele – posedă substraturi neurologice necesare generării unei conștiințe. Simțirea, înțeleasă în general drept capacitatea de a simți sau a experimenta, deși distinctă de rațiune și percepție, este presupusă aici că ar implica existența unei conștiințe; dar de ce tip este aceasta?
Merlin Donald se numără printre numeroșii psihologi care sugerează diferite nivele de conștiință, remarcând cel puțin trei definiții: conștiința ca stare – cea a concentrării, a disponibilității și a viselor, pe care majoritatea mamiferelor și multe non-mamifere o au; conștiința ca loc în minte – având arhitectural legătură cu cogniția, emoția, acțiunea și autoreglementarea, care se regăsesc la toate mamiferele superioare precum și la unele specii de păsări – care le permite să urmărească un obiectiv pe termen scurt și să se comporte ca și cum ar deține o experiență unitară; în sfârșit, conștiința ca reprezentativitate, care este deținută exclusiv de oameni, deoarece depinde de capacitatea umană de exprimare simbolică ce se regăsește în limbaj.
Drepturile omului aparțin exclusiv ființelor umane
Multe creaturi au simțire și capacitate cognitivă în diferite grade, inclusiv un anumit nivel de conștiință. Ceea ce distinge specia umană de toate animalele non-umane este conștiința de sine: recunoașterea existenței (ființării) cuiva este distinctă ontologic de gândurile pe care ființa le are; recunoașterea faptului că ființa în cauză este subiect al experienței, un subiect responsabil, o persoană. Toate acestea fac parte din ființarea unui animal esențialmente rațional și, din perspectiva iudeo-creștină, înseamnă a fi creat după chipul lui Dumnezeu.
Oamenii sunt diferiți prin natură de toate celelalte animale. Această afirmație nu se bazează pe un agregat de proprietăți sau abilități identificate doar la unii oameni. A dezactiva sau a elimina o proprietate nu schimbă esența a ceva. Un vultur orb este tot un vultur, iar un om inconștient sau nenăscut este tot un om.
Animalele nu au libertatea voinței; nu au moralitate bazată pe ideile de virtute, datorie, valoare și drepturi intrinseci; nu au un concept de adevăr; nu au gândire abstractă și nici limbaj. Nicio cantitate de decizii judecătorești nu poate realoca unui urangutan sau oricărei alte creaturi statutul de a fi îndeajuns de „la fel ca noi” pentru a fi o creatură autonomă, cu drepturile care sunt unice pentru oameni. Apartenența la specie nu este un atribut judiciar, ci unul divin.
Profesiunea juridică trebuie să ia în considerare problema acordării drepturilor omului animalelor non-umane, deoarece acestea nu sunt „la fel ca noi”. Acordarea de drepturi ale omului unor creaturi non-umane constituie un precedent periculos, cu potențiale ramificații în multiplele fațete ale relației omului cu animalul. Diferențele dintre oameni și non-oameni trebuie să fie mai bine articulate în filozofie, teologie, știință, drept și jurnalism. În afară de delimitarea și înțelegerea clară a ceea ce implică simțirea, conștiința, ego-ul și personalitatea, tendința unor oameni de a antropomorfiza poate continua să se manifeste, realocând non-oamenii pe tărâmul oamenilor purtători de drepturi.
Niciun animal non-uman nu ar trebui să primească drepturile omului, prin definiție. Niciun urangutan nu poate deveni vreodată femeie. Dincolo de titlurile senzaționaliste, Sandra este tot un urangutan, trăind acum în Florida alături de alți urangutani – o femelă, nu o femeie. Și așa va rămâne, fără capacitatea de a înțelege vreun concept de drepturi.
Ea nu poate mai mult; noi, oamenii, ar trebui să putem.
–