– Avocatura.com: Se vorbește mult despre interesul superior al copilului. Cui lăsăm noi această responsabilitate? Au părinții un cuvânt de spus în ceea ce privește educația școlară, de exemplu?
– Ana-Corina Săcrieru: Cred că, datorită implicării încă destul de mici a părinţilor în educaţia şcolară a copiilor, au început să apară din ce în ce mai multe voci care să postuleze primatul Statului în ceea ce priveşte deciziile legate de educaţia şi formarea copiilor, primat susţinut în numele interesului superior alcopilului. Din această perspectivă, pentru a verifica corectitudinea unei asemenea abordări pe care se spijină, de exemplu, vocile care susţin că şcoala trebuie să se ocupe inclusiv de educaţia sexuală a copiilor, se impune să facem o analiză juridică a conţinutului noțiunii de responsabilitate a părinţilor raportat la dreptul copiilor la educaţie.
În faţa acestei intenţii de analiză fiind, nu putem să nu constatăm aprioric faptul că, cea mai facilă – şi oricum mult mai ieftină pentru Stat – soluție care ne vine în minte faţă de realitatea tristă a implicării reduse a părinţilor în educaţia şi formarea copiilor lor, nu este preluarea responsabilităţii de către Stat, ci determinarea conştientizării de către părinţi a acestei responsabilităţi. În cea mai elementară filosofie a Dreptului, răul nu este anihilat decât numai după ce se dovedeşte că nu mai poate fi reparat, părinţii nu sunt minimalizaţi în procesul decizional decât numai în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege sub calificare de excepţie.
Potrivit articolului 487 din Codul Civil, părinţii sunt cei care „au îndatorirea de a se îngriji de dezvoltarea psihică, intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor potrivit propriilor lor convingeri, dar şi potrivit însuşirilor şi nevoilor copiilor”. Aceasta este premisa legală de la care pornim în analiza conţinutului responsabilităţii părinţilor faţă de copiii lor, iar această premiză are şi un temei psihologic consacrat: elaborând principiul epigenetic al maturizării, reputatul psiholog Erik Erikson (în, de exemplu, Identity: Youth and Crisis, 1968) a demonstrat definitiv că stadiile dezvoltării personalităţii sunt determinate în primul rând de factori moşteniţi, genetici.
Cu alte cuvinte, exact cei care au transmis aceşti factori genetici – adică părinţii – sunt şi aceia care au responsabilitatea de a se îngriji de dezvoltarea psihică, intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor potrivit propriilor lor convingeri.
Indiferent de mediul din care provin sau de gradul de educaţie şi cultură, părinţii sunt păstrătorii şi transmiţătorii unui set de valori, propriu familiei şi neamului în care se naşte copilul. Dispoziția legală amintită garantează în esenţă că nimeni altcineva decât părinţii nu pot îndeplini nevoile copilului lor, iar această aducere la îndeplinire nu poate fi făcută altfel decât în lumina valorilor familiei.
Citește și: Drepturile părinților în asigurarea educației copiilor lor
– Avocatura.com: Ai făcut referire la anumite prevederi legale. Ce spune legea, sistemul nostru de Drept despre atribuțiile părinților în educația copiilor?
– Ana-Corina Săcrieru: Legea defineşte expres, prin enumerare, nevoile copilului în acest domeniu, ca fiind dezvoltarea psihică, intelectuală, de educaţie, învăţătura şi pregătirea profesională. Intră în conţinutul noţiunii de dezvoltare psihică apariţia, evoluţia şi manifestarea proceselor, însuşirilor, stărilor şi structurilor psihice ale persoanei. Dezvoltarea intelectuală este, în esenţă, formarea şi evoluţia tuturor capacităţilor intelectuale şi funcţiilor cognitive.
Învăţătura este sistemul de îndrumări teoretice şi practice, de cunoştinţe, poate fi chiar cultura până la erudiţie, conţine în ea tot ce ţine de studiu, școală, instrucție, pregătire, proces de acumulare a unor cunoștințe. În același timp, pregătirea profesională este de asemenea un proces amplu si de durată, care are drept obiectiv acumularea de cunoştinţe precise într-un anumit domeniu şi care este baza dezvoltării profesionale. Interesant şi demn de menţionat este că toate aceste procese continuă să se îmbunătăţească pe tot parcursul vieţii însă legiutorul a simţit nevoia să le protejeze din faza copilăriei prin aşezarea părinţilor ca prim filtru decizional al educaţiei copiilor lor.
Cu alte cuvinte, de acestea toate au îndatorirea de a se îngriji părinţii, pentru că ei sunt păstrătorii unor convingeri în lumina cărora s-au definit mai întâi ei înşişi – convingeri pe care legea le respectă – dar şi pentru că ei ştiu cel mai bine care sunt însuşirile şi nevoile copiilor în acord cu care trebuie realizată dezvoltarea lor psihică, intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională.
Forţa garantării legale a respectării convingerilor părinţilor – subsumată însăşi libertăţii de conştiinţă – este maximă: potrivit articolului 29 alineat 6 din Constituţia României, părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine. În mod similar, acest drept este garantat şi de articolul 14 alineatul 3 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (dreptul părinţilor de a asigura educarea şi instruirea copiilor lor potrivit propriilor convingeri religioase, filosofice şi pedagogice), de articolul 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului (dreptul părinţilor de a asigura această educaţie conform convingerilor lor religioase şi filosofice), precum şi de articolul 5 din Declaraţia privind eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi de incriminare sau de credinţă potrivit cu care părinţii sau, după caz, tutorii legali ai copilului au dreptul să organizeze viaţa de familie în conformitate cu religia sau convingerea lor, precum şi pornind de la educaţia morală de care ei cred că copilul ar trebui să se bucure, stipulându-se expres în continuarea aceluiaşi articol că nu poate fi constrâns un copil să primească convingeri împotriva voinţei părinţilor săi sau ai tutorilor legali.
Dar aceste două noţiuni fundamentale ale ecuaţiei în discuţie relativă la educaţia copiilor şi responsabilitatea realizării ei, şi anume convingerile părinţilor şi însuşirile şi nevoile copiilor sunt foarte strâns legate de un alt drept fundamental. Potrivit articolului 26 alineatul 1 din Constituţie autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.
Cum viaţa intimă este unul din factorii determinanţi ai conştiinţei individului prin valenţele psihice pe care inevitabil le antrenează şi cum procesul de educaţie şi formare a copilului operează în planul conştiinţei acestuia, rezultă că orice ingerinţă în procesul educaţional care aduce atingere convingerilor părinţilor sau însuşirilor şi nevoilor proprii fiecărui copil, poate aduce atingere acestui drept fundamental.
– Avocatura.com: E interesant acest concept, însuşirile şi nevoile copiilor… Este protejat acest drept, putem face mai mult?
– Ana-Corina Săcrieru: Analizând ceea ce dispoziţia legală protejează atât de riguros şi anume însuşirile şi nevoile copiilor, constatăm că acestea pot include fiecare trăsătură distinctivă a unui copil, fiecare particularitate a vieţii si personalităţii lui, fiecare necesitate şi chiar aşteptare, a copilului respectiv. Cu alte cuvinte, legiuitorul nostru a vrut să se asigure că niciuna din trăsăturile persoanei vreunui copil nu ar putea fi tratată la comun şi prin aceasta vătămător pentru el. Este o garanţie de mare fineţe şi rigoare, o garanţie care împiedică orice Pat al lui Procust pe tărâm educaţional, orice disciplină cu valenţe intime – indiferent de titulatura ei – care s-ar dori a fi inclusă mecanicist, la comun.
Coborând la analiza specială a dorinţei de a fi introdusă o educaţie sexuală în şcoli, constatăm că, indiferent de ce denumire va purta un curs care abordează subiecte legate de educaţia sexuală, în conţinutul său intră două probleme fundamentale ce privesc viaţa copilului: educaţia şi viaţa lui intimă. Identificăm ca atare, din punct din vedere juridic, cele două drepturi fundamentale despre care vorbeam mai sus, drepturi corelative celor două probleme fundamentale pe care le antamează orice subiect legat de educaţia sexuală a copilului şi anume dreptul la educaţie şi dreptul la viaţă privată.
Implicându-le pe amândouă, este evident că orice noţiune de educaţie sexuală, indiferent de titulatura disciplinei, devine în acelaşi timp, atât parte componentă a procesului de formare, de educaţie a unui copil, cât şi un domeniu intrinsec vieţii private a acestuia prin educarea vieţii lui intime de către persoane străine. Or, în conformitate cu principium individuationis / principiul individuaţiei, fiecare copil este unic, iar dispoziţia articolului 487 Cod Civil exact această unicitate o protejează atunci când statuează drept criteriu esenţial al formării copilului însuşirileşi nevoile lui.
Corelând toate argumentele de mai sus, rezultă că atât responsabilitatea acestei formări intime a copilului, cât şi dreptul de a face această educaţie potrivit propriilor convingeri, sunt absolut personale şi aparţin părinţilor, la fel cum personală şi unică este relaţia dintre fiecare părinte şi copilul său. A ignora aceste date constitutive fiecărei personalităţi poate duce spre diverse forme de conflict psihic, care, aşa cum au demonstrat psihologii (Kurt Lewin, Erik Erikson şi alţii) se manifestă prin fenomene emoţionale negative, antiproductive în plan social, în fond consecinţe medicale, uşor de dovedit din punct de vedere medical.
Or, respectarea dispoziţiei legale imperative prevăzute de articolul 487 Cod Civil determină tocmai evitarea unei astfel de situaţii, respectiv desconsiderarea faptului că nu pot fi aplicate judecăţi colective în cel mai intim domeniu al vieţii private, măsuri comune acolo unde fiecare persoană este unică.
