Conform lui Carl Trueman, dacă ne concentrăm cu o privire îngustă asupra moralității sexuale ajungem în majoritatea cazurilor la modalități eronate de a ne opune revoluției sexuale. Ar trebui, în schimb, să înfruntăm „o revoluție mult mai profundă și extinsă a felului în care înțelegem ce înseamnă a fi un sine”.
Fără îndoială că revoluția sexuală din ultimii șaizeci de ani a provocat schimbări sociale enorme. Idei care în urmă cu un deceniu ar fi fost considerate de neconceput au devenit acum parte din „ortodoxia” normalizată și impusă. Mulți conservatori religioși și sociali denunță în mod justificat efectele cumplite asupra familiei, fericirii, prosperității și libertății, însă mult prea mulți consideră că revoluția sexuală este în principal despre sex și, câtă vreme se concentrează asupra cutumelor sexuale, nu înțeleg revoluția în mod corespunzător.
Cel puțin asta susține Carl R. Trueman în binevenita sa carte nouă, The Rise and Triumph of the Modern Self [Ascensiunea și triumful sinelui modern]. Conform lui Trueman, revoluția sexuală „având punctul culminant în cel mai recent triumf al ei – normalizarea transgenderismului – nu poate fi înțeleasă corespunzător până nu e plasată în contextul mult mai larg al transformării felului în care societatea înțelege natura sinelui uman”. La urma urmei, nu revoluția sexuală a provocat revoluția sexuală, iar dacă ne concentrăm cu o privire îngustă asupra moralității sexuale, oricât de bine intenționați am fi, ajungem în majoritatea cazurilor la răspunsuri greșite. În schimb, pentru a înțelege revoluția sexuală, trebuie să înfruntăm „o revoluție mult mai profundă și extinsă a felului în care înțelegem ce înseamnă a fi un sine”.
Inspirându-se mult din Charles Taylor, Philip Rieff și Alasdair MacIntyre și purtând un dialog cu Freud, Marx, Nietsche, Rousseau, Marcuse, Del Noce, poeții romantici englezi și Darwin, Trueman ne oferă nu doar un istoric intelectual succint, ci și o relatare captivantă a felului în care persoanele moderne au ajuns consumate de stările lor psihologice interne și, chiar mai important, a felului în care sexualitatea s-a transformat în „elementul esențial din ceea ce înseamnă a fi o persoană autentică”. În lumina „omului psihologic” sau a „individualismului expresiv”, moralitatea sexuală tradițională e judecată drept oprimantă, străbătută de bigotism și fobii care atacă demnitatea esenței sinelui omenesc.
Oricât s-ar strădui, tradiționaliștii care fac apel la natură, la bunăstarea umană, la datorie, la poruncile divine sau la alte resurse ale tradiției fac apel, de fapt, la o imagine dată deoparte, la o viziune asupra ființei umane și sexualității umane care pur și simplu nu se potrivește cu viziunea modernă despre sine. Și nu doar că nu se potrivește – nu doar că e o variantă „moartă” –, ci e considerată dăunătoare, poate chiar malefică.
O manifestare vizibilă a acestei perspective e inversarea rolulilor și funcțiilor pe care le îndeplinesc instituțiile. În societățile tradiționale, instituții precum școlile, bisericile și familia formează indivizii conform limbii, ideilor și cutumelor instituției. Individul participă pe de-a-ntregul prin angajament față de instituție și descoperă sens și identitate printr-o astfel de participare. Acum, în schimb, în lumea omului psihologic, „ordinea e inversată”, iar instituțiile „devin, practic, slujitorii individului și sentimentului acestuia de bunăstare interioară”. Pe cale de consecință, instituțiile nu mai formează sau școlesc indivizii cât le afirmă autenticitatea, așa cum e ea determinată de individ, și le permite să-și „pună în scenă” identitățile într-un context social. Instituțiile recalcitrante – acelea care, să spunem, insistă în continuare asupra identităților obiective – vor fi considerate tot mai mult retrograde și distructive.
Aici Trueman se folosește de Taylor și Rieff ca să explice un amănunt pe care mulți liberali și conservatori clasici par să nu-l înțeleagă întru totul: pretenția inexorabilă a sinelui modern de a fi recunoscut după forma și felul în care s-a creat singur. De la un anumit gen de liberali auzim o frază ca: „Nu-mi pasă cine ce face în dormitor, numai să mă lase pe mine și biserica mea să credem ce vrem. Chiar n-avem cu toții loc pe pământ?” Însă atitudinea aceasta denotă o înțelegere greșită a situației, căci pentru sinele modern al individualismului expresiv practicile și gusturile sexuale nu sunt atât practici și gusturi, cât identități, iar „mizele publice și politice sunt incredibil de ridicate” când vorbim despre identități.
Să luăm, de exemplu, tentativa anumitor conservatori religioși de a vorbi despre un individ „atras de persoane de același sex”, nu despre „un homosexual”. Pentru tradiționaliști, o astfel de abordare înseamnă recunoașterea experiențelor, dorințelor și acțiunilor celuilalt fără a le esențializa drept nucleul persoanei celuilalt. Pentru omul psihologic, în schimb, dorințele interioare și sentimentul sinelui sunt identice cu – sau strâns împletite cu – însăși personalitatea, iar refuzul de a recunoaște identitatea auto-proclamată înseamnă a anula și a agresa persoana respectivă. Cei care au un comportament sexual deviant nu cer toleranță și protecție legală, ci afirmare, recunoaștere și aprobare. Apelul la libertatea de conștiință sau exprimare – să ne gândim la cazurile cu florarii și cofetarii și căsătoriile de același sex – nu surprinde corect situația.
Dacă felul în care individul se înțelege pe sine reprezintă identitatea individului și instituțiile există ca să recunoască identitatea, atunci orice refuz de a o recunoaște ca atare este dăunător, e o anulare violentă a sinelui. Vechea expresie liberală „trăiește și lasă-i și pe ceilalți să trăiască” a murit. La fel și modurile vechi de a înțelege libertatea de expresie. Gândiți-vă la „deadnaming” [„folosirea numelui mort”] – momentul când vorbești despre o persoană transgender, de exemplu Caitlyn, folosindu-i numele dinaintea tranziționării, de exemplu Bruce. Nu reprezintă doar o greșeală nevinovată sau dorința de a insista asupra biologiei: „deadneaming” invalidează auto-construcția celuilalt, adică e un act de agresiune la adresa lor. Cel puțin, așa se crede.
Trueman relatează pe larg cum s-a dezvoltat sinele modern în lucrărilor unor gânditori ca Jean-Jacques Rousseau, Percy Shelley și Friedrich Nietzsche. Rezultatul e o prezentare coerentă a folului cum sexul e strâns legat de viziunea modernă. Sexualitatea nu e pe planul doi, ci e un element esențial al proiectului. Monogamia, castitatea și căsnicia tradițională sunt malefice, iar Shelley, de exemplu, cere distrugerea creștinismului și abolirea căsătoriei. Același lucru e valabil și pentru teoreticienii de mai târziu, ca de pildă Wilhelm Reich sau Herbert Marcuse, care îi „căsătoresc cu arma la cap” pe Freud și Marx ca să aducă argumente împotriva căsniciei ca fiind represivă, sursă a nefericirii, violenței și nedreptății. Pentru ca sinele să fie liber în construcția sa poetică, „sunt esențiale destrămarea și abolirea familiei nucleare”. Inspirându-se din Freud și Marx dar mergând mai departe de ei, „demolarea societății burgheze se bazează pe demolarea reglementărilor sexuale care o țin pe picioare”, și mai ales a insituțiilor represive din vechime. Cu aceste instituții nu se poate negocia nici o pace, nici un armistițiu – trebuie anulate și demolate.
În acest scop, suprarealiștii și pornografii nu doar că distribuie imagini și fantezii, ci încearcă să obțină o revoluție socială „prin artă” și imagistică. Ascensiunea erotismului în viața de zi cu zi nu reprezintă o formă de delectare sau de eliberarea a poftelor, ci un efort de a răsturna creștinismul care „a reprezentat tocmai ideologia burgheză opresivă prin excelență”. Tot la fel – deși ascuns sub jargonul și respectabilitatea tribunalelor –, raționamentul în spețe precum Planned Parenthood contra Casey sau Obergefell dezvăluie triumful terapeuticului, o întoarcere spre validarea autodeterminării interioare și reducerea perspectivelor morale din trecut la starea de predispoziție irațională și animus din care sinele trebuie eliberat. Toate instituțiile și artefactele culturale trebuie să slujească punerea în spectacol a identității. În esență, identitatea sexuală exprimă libertatea noastră poetică, prin urmare toate instituțiile trebuie să recunoască și să sărbătorească construcțiile sexuale ale unei lumi libere și non-represive. Toate instituțiile.
În consecință, răspunsul conservator își ratează deseori miza, întorcându-se la un moralism care, deși nu fals, e considerat malițios. Mai mult – și destul de tulburător –, răspunsurile religioase uzuale neglijează cât de moderni și terapeutici au devenit chiar oamenii religioși, grăbiți acum să-și respingă propriile învățături ca fiind rău-intenționate, neîngăduitoare și violente. Observați limbajul emoțional și psihologic: învățăturile nu sunt judecate ca fiind false, asta e irelevant – sunt considerate pur și simplu nocive. Consolidarea argumentului e posibil să nu fie strategia câștigătoare ca răspuns pentru emotiviști și oamenii cu aplecare către psihologie, ceea ce ridică un obstacol pe care numai într-un mod sofisticat îl putem depăși. Trueman propune că aceasta ar fi pur și simplu „condiția culturală în care ne găsim acum și la care suntem cu toții într-o oarecare măsură complici”.
Pentru Trueman, această situație nu e motiv nici de jale, nici de polemică – misiunea lui e să prezinte cu grijă și răbdare situația și istoricul ei. Pentru cei care încearcă să se înțeleagă pe ei înșiși, pe copiii lor, pe prietenii lor și instituțiile lor, The Rise and Triumph of the Modern Self e o carte extrem de valoroasă. De prea mult timp mulți fie au capitulat în fața revoluției sexuale, fie s-au arătat foarte iritați de ea, dar până când nu înțelegem și dacă nu înțelegem revoluția sexuală în contextul sinelui modern, oamenii religioși nu vor avea încotro decât să capituleze sau să se arate iritați în continuare, rămânând într-o stare de neputință. E momentul să înțelegem ce se întâmplă, iar Trueman ne ajută foarte mult în acest sens.
