B. „Natura umană” a embrionului uman
1. Începutul „corporalității umane” embrionale și natura „trupului uman”
A vorbi despre corporalitate înseamnă a vorbi despre om, deoarece aceasta îl definește: omul începe să existe chiar în momentul în care se naște biologic noul individ. Astfel, când se spune că prin zămislire se generează o nouă materie corporală umană individuală, de fapt se spune că aceasta este un nou individ al speciei umane, adică o ființă umană [110]. Asta pentru că la om este imposibil să separăm partea biologică de ceea ce este uman [111]: „unde există o ființă ce aparține speciei umane, acolo există o persoană” [112]. Însăși reflecția teologică, pentru a îndepărta dubiul oricărei forme de dualism, a dat o mare importanță unității persoanei; ba, mai mult decât atât, Magisteriul Bisericii s-a folosit, deseori, de renumita formulă conciliară din Gaudium et Spes (nr. 14): homo, corpore et anima unus [113] (omul este unitate trupească și sufletească).
1.1 Identitatea biologică: informații științifice
Chiar dacă am pomenit deja despre dezvoltarea biologică a embrionului în primul capitol, recapitulăm în cele ce urmează principalele faze ale acestei creșteri pentru o mai bună înțelegere a ceea ce vrea să însemne „identitate biologică”.
Din punct de vedere științific, la originea ființei umane se află două celule specializate cu funcție generatoare: ovocitul și spermatozoidul. Aceste două celule germinative se formează în urma unui lung proces numit meioză, în decursul căreia numărul de cromozomi este redus de la 46 la 23. La aproximativ 20 de ore de la raportul sexual, capul spermatozoidului penetrează plasma ovocitului și se apropie de nucleul acestuia. Nucleele se atrag și se unesc determinând fuziunea celor două celule și a cromozomilor lor. Această fuziune duce la formarea unui genom nou, complet, cu cei 46 de cromozomi aferenți. După fuziune, deci, ne găsim în fața unei celule noi, zigotul [114]. Acesta nu este doar suma codurilor genetice ale părinților, ci este o ființă cu un proiect și program nou. Genomul, întrucât este original, individualizează noua ființă care, începând cu această fază, se va dezvolta conformându-i-se. Cu alte cuvinte, în genom există toate caracteristicile noului individ: culoarea ochilor, înălțimea, posibilele maladii ereditare etc.
Imediat după fecundația ovocitului, zigotul începe să se dividă, formându-se mai multe celule, numite blastomere. Diviziunea celulară continuă în timp ce morula migrează înspre uter. De obicei a doua zi blastomerele se diferențiază în zona periferică într-un țesut numit trofoblast și, înăuntrul acestuia, se formează un lichid transparent (blastocel) și un cumul de celule. În această fază cel zămislit se află în stadiul de blastocist; acesta, către a cincea zi, începe să se diferențieze. Procesul de dezvoltare nu depinde esențialmente de organismul mamei, ci de însăși genomul zigotului. Ceea ce știința reușește să constate în tot acest proces este faptul că există o unitate biologică în noua ființă, întrucât toate elementele se dezvoltă ca părți ale unui întreg, și au sens în raport cu alte părți ale întregului [115]. De asemenea, un alt element de mare importanță în înțelegerea identității embrionului este procesul continuu: chiar și atunci când asistăm la o dezvoltare cantitativă și diferențiată, nu există salturi calitative și mutații substanțiale. Putem afirma, așadar, că, încă din momentul în care se creează premisele formării zigotului și până la încheierea ciclului său vital, ne aflăm în fața aceluiași subiect.
Cunoașterea dezvoltării biologice a embrionului ne poate ajuta să găsim răspunsul la întrebări ca acestea:
„1) Care este statutul unui embrion uman precoce? și
2) Când își începe o ființă umană propriul ciclu vital?” [116].
În conformitate cu procesul epigenetic, profesorul Angelo Serra sintetiza în trei puncte-cheie elementele caracteristice ale nou-zămislitului: coordonarea, continuitatea și gradualitatea117. Aceste trei proprietăți, releva distinsul profesor, „îndeplinesc cu brio criteriile fundamentale impuse de o reflecție meta-biologică pentru definiția unui «individ»” [118]. Prin urmare, grație elementelor puse la dispoziție de științele experimentale, se poate conchide că, odată cu fuziunea gameților, un individ nou și real își începe existența de-a lungul căreia, dacă există condiții favorabile, își etalează autonom toate potențialitățile ce-i aparțin în mod intrinsec. Concluzia pe care a tras-o geneticianul Angelo Serra este aceea că afirmațiile publicate de Congregația pentru Doctrina Credinței în Instrucțiunea despre respectul vieții umane pe cale să se nască și despre demnitatea procreației (1987) [119] sunt corecte din punct de vedere științific [120].
Întrucât are capacitatea de a se autogestiona și de a integra sistematic toate funcțiile propriei dezvoltări, embrionul este autonom, adică, fiind coordonat de propriul genom, este capabil de autoguvernare biologică [121]. Cu toate că embrionul se află într-un raport de dependență față de organismul matern, ne simțim obligați să subliniem că această dependență este totuși extrinsecă: mama creează condițiile pentru ca embrionul să-și desăvârșească întreg programul conținut în genom [122].
1.2 Identitatea antropologică a trupului
Zigotul, care pentru biolog este o nouă ființă umană, reprezintă începutul unui corp uman nou și original. Chiar dacă încă nu avem de-a face cu un corp uman dezvoltat, zigotul posedă în sine ceea ce cu timpul va apărea la corpul adult. Deci zigotul are o adevărată structură umană. Grație progresului din domeniul antropologiei filosofice, știm că ceea ce este uman la om nu poate fi separat de corporalitate: este imposibil să despărțim viața biologică de cea propriu-zis umană. Orice ființă biologică, în timp ce devine, se dezvoltă în continuitatea și identitatea propriei ființe. Plecând de la acest principiu general de natură biologică, putem afirma că, încă din primul moment al conceperii, trupul aparține speciei umane și își dezvoltă propriile potențialități intrinseci [123]. Cu toate că există o transformare, datorată transcrierii potențialităților, subiectul unitar al acestei transformări este mereu același, adică continuă să existe în ciuda schimbărilor continue.
Prin urmare este clar că, deși trupul unui embrion nu poate să fie asemenea trupului unui copil născut sau al unui om adult, totuși este vorba despre același trup care își dezvoltă propriile potențialități și care posedă o subiectivitate unică. Trupul nu este o realitate care se posedă ca și cum ar fi ceva care provine din exterior, ci este persoana însăși, cu viețuirea ei, adică, în termenii antropologiei filosofice contemporane, „trupul-subiect” [124]. Embrionul, încă de la concepere, deține o corporalitate umană și este un adevărat individ uman.
2. Embrionul uman: om în potență sau om actual și real?
Sunt mulți cei care au formulat diferite obiecții împotriva individualității embrionului, îndeosebi de natură filosofică. Baza acestor obiecții ar fi aceea că, până la a paisprezecea zi de la concepere ori până ce nu se atinge un stadiu în care să fie evidentă forma nou-născutului și sistemul cerebral suficient dezvoltat, nu am fi îndreptățiți să credem că, ontologic vorbind, ne-am afla în fața unui individ uman. Conform susținătorilor acestor obiecții, ne-am afla în fața unui om în potență, însă nu în prezența unui individ uman real.
Pentru a răspunde acestor obiecții – întrucât termenul de „individ” a apărut în mediul filosofic – ne vom axa pe o clarificare de natură filosofică. Pentru a fi mai concreți, așadar, ne vom concentra pe doctrina filosofică a potenței, doctrină ce, în măsura în care este analizată atent, nu numai că nu sprijină sensul dat de Raportul Warnock termenului de „potență”, ci afirmă pur și simplu contrariul [125].
Aristotel consideră că embrionul uman, chiar din primul moment al conceperii, posedă un suflet specific speciei umane, deci un suflet intelectiv, care există ca act prim, deci ca abilitate.
În conformitate cu noțiunea aristotelică de suflet, care este actul prim al trupului ce are viață în potență, se poate afirma că la embrion este deja prezent sufletul intelectiv ca „act prim”, cu toate că încă nu-și exercită capacitățile sale ca „act secundar”. Așadar, când Aristotel vorbește de om în potență, el face referire la o realitate ce posedă înlăuntrul ei principiul propriei generări, realitate care, dacă nu este împiedicată, este în potență prin ea însăși [126].
Sperma, pe baza doctrinei aristotelice, nu poate fi considerată om în potență deoarece trebuie să fie depusă într-o altă ființă pentru a se transforma. Doar după ce a depășit acest stadiu poate fi numită om-potențial.
Berti, unul dintre cei mai buni specialiști în Aristotel, comentând acest text, afirmă:
„[…] aici este evidentă diferența dintre sămânță, care încă nu este om în potență, întrucât nu poate să devină om prin ea însăși, și embrion, adică sămânța depusă în uter și transformată în embrion în urma unirii cu materia, despre care, în schimb, se spune fără tăgadă că este deja om în potență, deoarece, dacă nu apar piedici externe, este deja în stare să devină om de la sine, adică prin forță proprie. Însă, dacă embrionul este deja în potență, înseamnă că trebuie să dețină deja în act, în act prim, sufletul care este specific speciei umane, chiar dacă nu poate să-și exercite imediat toate capacitățile [127].”
Teza aristotelică nu numai că este diferită de teza celor care susțin că embrionul uman nu este un individ uman real (adică doar unul posibil), ci, mai mult decât atât, o și contrazice. Între „potențial” și „posibil” există o diferență colosală: în timp ce „posibilul” nu se află într-un raport real cu actul, ci este doar ceea ce poate să devină ceva fără alte condiții, „potențialul” „este ceea ce poate să devină prin forța proprie și își îndeplinește în mod efectiv această menire dacă nu apar piedici” [128].
Tocmai acest echivoc stă la temelia Raportului Warnock, care transformă înțelesul aristotelic al expresiei „ființă umană potențială” în „ființă umană posibilă”. Și, pentru a fi și mai incisiv în noua interpretare, specifică:
„[…] un embrion uman nu poate fi considerat o persoană umană ori chiar o persoană potențială: este doar o aglomerare de celule care, dacă nu se nidează într-un ambient uterin uman, nu are potențial de dezvoltare [129].”
Înțelesul aristotelic al expresiei „ființă umană potențială” admite, în cazul embrionului, existența unui individ uman real care încă nu și-a dezvoltat, dar care ar putea să-și dezvolte, întreaga potențialitate, prin intermediul actului deja existent [130].
În cel de-al doilea caz, cel al interpretării derivate din Raportul Warnock, nu există individ uman real. În acest fel, în loc să se recunoască capacitatea de dezvoltare a individului uman, în ciuda complexității procesului (potențialitate reală), se preferă să se recurgă la o posibilitate ipotetică. De fapt, pentru a fi clar înțeleși, nu esența omului este în potență, adică firea sa de individ al speciei umane, ci desăvârșirea capacităților sale fundamentale, abilități care au nevoie de maturizare biologică și psihică și care, de altfel, nu sunt desăvârșite nici măcar după naștere.
Dezvoltarea și maturizarea embrionului, care își țese continuu propriile potențialități fără a-și schimba identitatea, pot fi înțelese mai bine folosind doctrina aristotelică a potențialității și relația care există între potența activă și act. Potența activă exprimă capacitatea constitutivă a unei ființe de a se dezvolta „ex sua natura”, motiv pentru care este realmente în relație cu actul. Ba, mai mult decât atât, întrucât actul există înaintea potenței, potența există mulțumită actului și, chiar dacă în faza embrionară nu se atinge maturizarea completă a potențialităților intrinsece, embrionul este deja menit, prin natura sa, să maturizeze și să dezvolte toate instrucțiunile ontologice lăuntrice.
Potența există deoarece există actul, deci actualizarea există deoarece actul există mai întâi. Potențialitatea venirii întru ființă, exprimată de neobosita actualizare, participă deja la ființă, deci la act. Însăși expresia „potență actualizantă” exprimă necesitatea de a face referire la act. La embrion există deja în act (nu atât din perspectiva unei actualizări vizibile, ci ca potență activă) trăsăturile esențiale, care ne permit să afirmăm că ne aflăm în fața unui individ uman [131].
Embrionul care se află în procesul de dezvoltare, deci care își desăvârșește propriul ciclu vital, își menține mereu propria identitate și individualitate, rămânând mereu unul și același individ. A spune că embrionul este „în potență” nu înseamnă „om posibil”, ci om actual și real, în care ies la iveală diferitele potențialități. În funcție de relația dintre potență activă și act, embrionul, chiar de la concepere, întregește ceea ce este deja: individ al speciei umane. Dacă lucrurile nu ar sta așa, embrionul uman ar putea să se transforme într-un individ al unei alte specii.
Însă, deoarece în dezvoltarea embrionară nu există salturi calitative sau schimbări substanțiale, ci continuitate, embrionul uman devine fetus uman, copil și apoi om adult.
Ținând cont de aceste principii, este limpede că:
„[…] speculațiile medievale care despărțeau momentul însuflețirii de momentul conceperii apar astăzi ipoteze fără fundament. Actualmente nu există nici un motiv pentru ca «sufletul», spiritul, să fie exclus, separat de momentul conceperii. Morala elementară impune recunoașterea subiectului de drept din primul moment al existenței, de la începutul evoluției sale ontologice, deci din momentul fecundării [132].”
–
NOTE
110. Dignitas personae (2008), nr. 4-5.
111. Ramόn Lucas Lucas, „Fondazione antropologica…”, p. 702.
112. Michele Aramini, Bioetica. Manuale…, p. 49.
113. Cataldo Zuccaro, „Il corpo in alcune argomentazioni dell’etica della vita”, în Rassegna di Teologia 37 (1996), p. 763.
114. Maureen L. Condic, „Preimplantation Stages of Human Development: the Biological and Moral Status of early Embryos”, în Antoine Suarez et al., Is this Cell a Human Being? Exploring the Status of Embryos, Stem Cells and Human-Animal Hybrids, Springer, Heidelberg, 2011, pp. 27-29.
115. Ramόn Lucas Lucas, Antropologia…, p. 75.
116. Angelo Serra, Roberto Colombo, „Identità e statuto dell’embrione umano: il contributo della biologia”, în Pontificia Academia Pro Vita, Identità e statuto dell’embrione umano, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano, 1998, p. 143.
117. Ibidem, pp. 143-146.
118. Ibidem, p. 146.
119. Donum vitae (1987), I, nr. 1.
120. Angelo Serra, Roberto Colombo, „Identità e statuto…”, p. 146.
121. Maureen L. Condic, „Preimplantation Stages of Human Development…”, pp. 29-30.
122. Ramόn Lucas Lucas, Antropologia…, p. 77.
123. Dignitas personae (2008), nr. 4.
