Episcopul Damaschin, cel care în lume a fost Dimitri Dimitrievici Tsedrik, s-a născut în Cherson în familia unui factor poștal sărac. Întreaga familie era pătrunsă de un înalt spirit creștin. Acest lucru este dovedit prin faptul că fratele Episcopului Damaschin, Nicholas, a devenit preot, iar la începuturile Revoluției din Octombrie 1917 a fost executat prin împușcare pentru curajoasa lui mărturie de credință și acuzele pe care le aducea bolșevicilor.
Episcopul Damaschin a urmat cursurile unui institut de studii agricole, în urma cărora a primit titlul de agronom. Mai târziu, în timpul exilului în regiunea Turukhan, pregătirea aceasta avea să-i fie de mare folos. După absolvire, Episcopul Damaschin a fost admis la Institutul de Limbi Orientale din Kazan. După absolvirea acestei facultăți, a îmbrățișat monahismul, lucrând apoi ca misionar în misiunea din Pekin. A fost arestat în repetate rânduri, la ultima sa arestare din 1935 (în Kazahstan) fiind deportat în Siberia, moment din care nu se mai știe nimic despre soarta lui.
Textul de mai jos este o scrisoare arhivată (datată 1929) scrisă de Sf. Damaschin Tsedrik și adresată turmei pe care o păstorea:
„Din mai multe părți ajung la mine vești despre închiderea sau confiscarea unor biserici ortodoxe, din care doar puține au mai rămas (majoritatea în Ucraina). Motivele acestor acte nu sunt de regulă comunicate imediat, ci sunt, după o vreme, născocite niște motive mărunte. Totuși, adevărata rațiune a acestor lucruri este limpede pentru toată lumea.
Confiscarea aceasta a Bisericilor Ortodoxe e o strălucită ilustrare a stării în care se află libertatea religioasă în patria sovietelor. Cazurile de confiscări de biserici (în cel de-al unsprezecelea an de stăpânire sovietică) continuă să se repete mult prea des, chiar și atunci când se vorbește atât de mult despre „legalizarea” Bisericii Ortodoxe”. Acest imperativ cere o serioasă reflecție, căci realitatea este că suntem în prezența unui plan de mare amploare, executat cu prudență și îndârjire, care țintește să priveze Biserica Ortodoxă de drepturile ei. Devine tot mai clar că în prezența acestui plan, nici un compromis și nici o „legalizare” nu ne mai pot garanta nimic. Acestea vor rămâne mai degrabă ca niște vorbe goale menite să chinuie sufletele credincioșilor.
Este timpul să ne dăm seama cu limpezime că dacă atenția pe care ne-o acordă puterea sovietică va continua astfel, atunci într-un viitor nu prea îndepărtat, toate lăcașele noastre sacre vor fi în mâinile apostaților Bisericii sau vor fi pângărite de păgâni, de atei și de toți cei care, de dragul păstrării acestor relicve, vor face multe concesii în ce privește structura Bisericii – adică în cele care au fost îngăduite de apostoli și de conciliile ecumenice! Asemenea compromisuri rușinoase, care sunt în detrimentul demnității și libertății Bisericii îi fac pe toți creștinii care le susțin să devină invizibili față de ei înșiși. Pentru că asta îi scoate în afara zidurilor Bisericii, stăpâni ai unei conștiințe reduse la tăcere și purtând veșminte pătate.
Așadar, este vremea să ne gândim cum să păstrăm esența drepturilor Bisericii ortodoxe – unitatea de credință și mărturia Numelui lui Hristos și cum să ne păstrăm izvorul harului mântuitor prin adevărata preoție și prin Taine, chiar dacă pentru aceasta va trebui să abandonăm toate celelalte lăcașuri bisericești – structura exterioară obișnuită a bisericii. În locul în care ne aflăm acum, cât de primejdios este să ne înșelăm pe noi înșine și să ne înmuiem starea de veghere pe care ne-a poruncit-o Hristos, acceptând compromisuri cu dușmanii credinței în Hristos și în Biserică. Toate aceste compromisuri vor face și mai mare dezbinare printre credincioși, vor atinge și mai mult demnitatea Bisericii și în cele din urmă vor distruge autoritatea reprezentaților Ei. Aceste lucruri au devenit acum tot mai limpezi înaintea noastră a tuturor.
Iată că, în organele lor de presă, sovieticii nu-și ascund planurile pe care le au cu Biserica, spunând că prin al cincisprezecelea an al existenței sale, Biserica va ajunge să fie complet lichidată. Noi am ajuns cu toții atât de miopi, atât de naivi și ușor de păcălit, încât nu am cunoscut pe dată acest grozav vrăjmaș (Apoc. 13:1). Nu am înțeles mânia lui disperată și ura pe care o au pentru tot ce poartă pecetea lui Hristos Domnul nostru, așa cum e Biserica noastră. Acum realitatea pedepsește cugetele credincioșilor cu scorpioane pentru naivitatea lor din trecut. Ar fi mai bine pentru noi să ne dăm foc sfintelor noastre biserici cu mâinile noastre decât să le vedem transformate în locuri ale deșertăciunii, ateliere și depozite. Ar fi fost mai bine pentru noi să ne aruncăm scumpele veșminte de Biserică în sobă decât să le vedem acum batjocorite prin teatre…
Un număr înfricoșat de biserici ne-au fost luate cu forța de sovietici și date bisericii lui Iuda – renovaționiștii și comedianții care se fac pe ei sfinți. S-a făcut aceasta cu intenția clară de a-i muta pe credincioși în direcția acestor renegați. Fără îndoială că și ultimele biserici ne vor fi luate sub tot soiul de pretexte. Trebuie să fiți pregătiți bine pentru aceasta.
Porunca Domnului nostru – „Fiți blânzi precum porumbeii și înțelepți ca șerpii” – trebuie să fie primită de noi toți ca o călăuză în împrejurările de față. Cu smerenie și răbdare vom întâmpina necazurile și încercările zilelor noastre, dar haideți să ne păzim cu înțelepciune capul, adică aceea ce este esența Bisericii lui Hristos, temelia mântuirii noastre. E nevoie să facem acest pas de pe-acum, fiind în cunoștință de atacul fără putință de ocolit pe care îl va face dușmanul, cu țintă precisă spre organizația internă a Sfintei Biserici.
Trebuie să recunoaștem și să nu închidem ochii asupra faptului că dușmanul a repurtat succese mari în distrugerea structurii exterioare a Bisericii noastre și se întărește pentru a o distruge în întregime. Capul Bisericii noastre, Sfântul Patriarh Tihon, după multe suferințe și chinuri – și în împrejurări misterioase – a trecut la odihna sa veșnică. Locțiitorul său legitim (Sf. Petru din Krutitsa) a fost dinadins dus în exil către unul din țărmurile cele mai spre nord ale Oceanului Arctic, unde se pare că-și trăiește ultimele zile. Toți păstorii mai cu autoritate sunt fie în închisori, fie într-un exil aspru și veșnic. Corpului superior al conducerii bisericești îi lipsește puterea de a se organiza la fel ca acelea ale conducerii diocezane locale. Se poate spune că în toată Biserica Ortodoxă Rusă nu mai este nici o singură mitropolie și nici măcar o parohie care să mai poată funcționa liber și corect.
Conducerea de fațadă organizată în mod artificial și necanonic la Moscova pe timpul mitropolitului Sergiu, care se pune pe sine în locul Sinodului Patriarhal, s-a depărtat într-un fel greu de înțeles de principiul ierarhic al Sfintei Biserici Universale și Apostolice și nu poate fi în nici un caz cinstită ca fiind adevărata Conștiință Ierarhică a Sinodului bisericesc.
Viața credincioșilor de rând a devenit cât se poate de grea în ultima vreme. Copiii lor nu mai pot merge nici măcar la școala gimnazială, pentru că și la cea mai mică manifestare de religiozitate, angajații sunt dați afară nu doar din instituții ale statului, ci chiar și de la instituțiile publice libere care sunt cooperativele; dascălii care nu doresc să lucreze activ în „cercurile ateiste” sunt dați afară din slujbe fără nici un fel de condiții.
Ce putem face în fața unor asemenea grozave realități? În cel fel putem arăta înțelepciunea șarpelui? Mai întâi de toate, pentru noi credincioșii e important să păstrăm în toată întregimea și neprihănirea credința noastră în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Salvatorul lumii. Apoi, să păstrăm Sfânta, Universala și Apostolica Biserică pe care o compunem noi cu toții prin unitatea credinței, Duhului și Tainelor. Este tocmai această esență interioară a Bisericii lui Hristos pe care trebuie s-o aducem acum mai aproape de trezvia noastră. Trebuie s-o recunoaștem, s-o simțim. Nu clădirile sunt Biserica, ci noi, oamenii suntem Biserica! Noi suntem uniți duhovnicește prin iubirea în Hristos, avem unirea în credința în El, unirea în mărturisirea Numelui Său cel sfânt. A fost o vreme în care creștinii nu aveau deloc temple, ci se recunoșteau între ei doar prin semne convenționale. Se adunau ca să prăznuiască cea mai sfântă Taină în casele lor, în cimitire subterane, în catacombe, în sălbăticie. Era o vreme în care mii de creștini au trecut prin cele mai groaznice chinuri și au primit moartea pentru că au mărturisit Numele lui Hristos, dar chiar atunci s-a format însăși Biserica din credincioșii ei – Biserica, ea care nu doar că a refuzat să se închine înaintea păgânilor care au făcut război împotriva ei, nu doar că a refuzat să-și micșoreze demnitatea și mărimea, ci dimpotrivă, a devenit mai puternică în mărturisirea ei de credință. În sângele martirilor ei, ea a înecat toate farmecele păgânismului și a arătat lumina plină de har a Evangheliei în toată lumea.
Judecând după toate dovezile, în experiența noastră de azi ne apropiem de un timp aidoma (Matei 24:9, Apoc. 13: 7-16:17). În situația noastră, este nevoie să evităm cu stăruință a face o mare greșeală, anume să dăm voie amărăciunii să se instaleze printre credincioși din cauza răpirii bisericilor. Din contră, credincioșii trebuie să fie acum mai apropiați unii de alții. E nevoie să formăm alianțe cât mai strânse pe baza singurei credințe, a rugăciunii împreună și a susținerii reciproce acum în necazul care ne-a lovit. E nevoie să stăm uniți în jurul preoților pe care-i cunoaștem, pentru a primi prin ei harul lui Hristos în Sfintele Taine, care poate că vor fi celebrate în locuri ascunse. Desigur că va trebui să abandonăm serviciile ceremoniale, cântarea corală pretențioasă și glasurile răsunătoare ale protodiaconilor pentru a le înlocui cu rugăciunea pe tăcute, concentrată a micilor grupuri de acasă, în cea mai simplă atmosferă și în cele mai modeste veșminte. În asemenea condiții, li se cere credincioșilor să-și cunoască bine preoții, pentru că aceștia vor trebui să-și abandoneze semnele exterioare ale cinului lor pentru a comunica liber cu turma pe care o păstoresc. Episcopii vor fi probabil cunoscuți doar de departe, identitatea lor fiind ținută în cea mai mare taină. Situații de felul acesta au mai existat în Biserică și se pare că vor fi foarte probabile în condițiile traiului nostru zilnic. Prudența ne spune că este timpul să ne pregătim pentru o asemenea situație.
Este mai cu seamă vremea ca preoții noștri să cugete asupra acestei chestiuni. Cu timpul, pe măsură ce-și vor continua podvigul, vor muri în închisori și exil, dar vor vorbi cu curaj spunând vorbe de reproș și mustrare înaintea ateilor și celor ce luptă împotriva lui Dumnezeu, ajungând chiar să-și verse sângele pentru slava Numelui lui Hristos. Alții, pentru a putea păstra și păstori turma lui Hristos, vor trebui să-și pregătească propriul exod înspre „catacombe”. Înțelepciunea și străduința întru mântuirea sufletelor noastre le va spune sub ce forme vor face acest „exod”. Cât despre autoritatea lumească, s-o lăsăm să-și aleagă singură drumul, să proclame orice principii de viață va dori, s-o lăsăm în mândria ei smintită să declare război împotriva Creatorului Universului – iar noi, noi vom merge pe drumul nostru „cu Hristos și spre Hristos”. Vom folosi din „afară” doar acele puține lucruri care ne sunt de trebuință pentru un trai modest și care nu sunt contrare conștiinței și spiritului creștin.
Să fim răbdători, să arătăm dragoste frățească celor care se află pe calea pierzării, să ascultăm de legile lor civile care nu se opun duhului lui Hristos; însă nu vom sacrifica înaintea „lumii”, înaintea puterii omului nici una din rânduielile Bisericii, nici o iotă din dogmele credinței creștine; nu vom lăsa celor fără Dumnezeu să ne împiedice de la participarea la Sfintele Taine, nu vom lăsa influența lor corupătoare să pătrundă în relațiile noastre spirituale, în lumea dragostei noastre reciproce pentru Hristos, în credința și în Tainele noastre ori în Biserica noastră – Sfânta Sfintelor sufletului și vieții noastre.
Haideți ca, prin curățenia și sfințenia vieții noastre, să ne străduim a ne asemăna felului de trai al primilor creștini, așa încât chiar dușmanii lui Hristos să vadă superioritatea noastră asupra sumbrei lor vieți. Atunci și aceștia, văzând cum noi împlinim cu sârguință porunca iubirii potrivit cu Evanghelia, vor pierde încrederea în felul lor de viețuire, care se bazează pe principii brute, animalice și își vor întoarce inimile spre Hristos Domnul. Este timpul, Iubiții mei! A venit timpul pentru noi – credincioșii – să ne mărturisim cu claritate drumul pe care dorim a-l urma. Este timpul să luăm măsuri pentru a ne apăra pe noi și moștenirea sfântă (care ne-a fost încredințată) de dușmanii care s-au răsculat împotriva lui Hristos și a Bisericii sale. A venit vremea… poate că judecata „este aproape, este chiar la uși” (Matei 24:33). „Nu te teme, turmă mică! Tatăl vă dă cu plăcere Împărăția” (Luca 12:32).
„… deși ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu și nu ai tăgăduit Numele Meu. Iată, îți dau din sinagoga satanei, dintre cei care se zic pe sine că sunt iudei și nu sunt, ci mint; iată, îi voi face să se închine înaintea picioarelor tale și vor cunoaște că te-am iubit.” (Apocalipsa 3: 8-9).
„Vino, vino, Doamne Iisuse!”
Amin.
