Este un fapt de notorietate astăzi că stiința medicală este în măsură să ofere răspunsuri exacte si suficient de bine argumentate, diagnoze corecte, scheme terapeutice si prognoze suficient de precise în marea majoritate a bolilor organismului uman pe care medicina modernă si le asumă.
Două momente cruciale în evoluția gândirii si practicii medicale i-au conferit profesiei medicale statutul de stiință.
Primul a fost în a doua jumătate a secolului XIX, când în cercetarea omului bolnav si descrierea bolii se introduce pentru prima dată noțiunea de cauză, iar boala apare ca efect al unei cauze precise de care va depinde manifestările clinice si evoluția ei. Este locul să amintesc aici că unul din promotorii cei mai fervenți ai acestei noi gândiri care avea să revoluționeze medicina, a fost compatriotul nostru Nicolae Constantin Paulescu, care alături de mentorul si dascălul său Lancereaux a conceput cel mai mare tratat de medicină a timpului, având la bază această nouă viziune, tratat din care primele patru volume se vor publica între anii 1903 si 1930.
Al doilea moment a fost în a doua jumătate a secolului XX, când stiința medicală bazată pe aportul celorlalte stiințe, îndeosebi fizica si chimia, a putut produce dovezi în sprijinul bolii, care să susțină diagnosticul si să permită în acelasi timp urmărirea stiințifică a evoluției acesteia.
Sunt momentele când latura empirică a activității medicale intră într-un declin evident, iar caracterul stiințific al artei medicale se impune cu repeziciune transformând concomitent si pe slujitorii medicinii în oameni de stiință. Aceste evoluții i-au creat medicului un statut special în ierarhia socială si un loc aparte în structura colectivității.
Pe măsură ce progresele stiințifice în domeniul medical au pus la îndemâna medicului un adevărat arsenal de investigație si terapie, raporturile dintre medic si pacient, medic si stiința medicală, medic si societate aveau să se schimbe fundamental, pentru că si instrumentele stiinței pe care medicina le foloseste sunt impresionante si nu rareori implică riscuri formidabile. Situații cum ar fi: menținerea vieții prin mijloace artificiale desi fenomenul morții cerebrale s-a produs, boli incurabile la care schemele terapeutice produc efecte secundare severe, de la suferință fizică la depersonalizarea bolnavului, problema avortului, sunt situații în care întrebarea etică ce se poate pune ar fi: este îndreptățit medicul sau stiința medicală să forțeze limitele fiziologice ale ființei umane, în ultimă instanță limitele naturii? De unde începe viața si unde se termină?, uzura biologică a bătrâneții si abordarea ei, ingineria genetică, transplantul de organe si nu în ultimul rând conservarea embrionului sau celulelor embrionare.
Sunt tot atâtea probleme la care medicul trebuie să răspundă, să se implice, să-si asume riscuri care nu sunt de loc de neglijat în condițiile de astăzi. Aceste aspecte au condus la modificarea substanțială a relației medic pacient.
Pentru medic, faptul că subspecializările, supraspecializările ca si tehnicizarea actului medical i-au redus mult câmpul de acțiune si nu-i mai permite o abordare globală, holistică a pacientului, iar pacientul a devenit mai puțin receptiv, uneori refractar dacă nu chiar contestatar al deciziei medicale, pentru că cel puțin astăzi este în posesia informației cel mai frecvent de pe internet, informație care nu întotdeauna este de cea mai bună calitate sau nu este înțeleasă corespunzător, dar pe care pacientul o foloseste ca pe o armă împotriva medicului sau sistemului medical.
De aici numeroasele dileme privind etica activității medicale si întrebarea ce este etic sau nu din punctul de vedere al umanului sau socialului?
Iată de ce de-a lungul timpului s-au emis numeroase reglementări sub formă de coduri etice si deontologice cu scopul de a jalona relația medic pacient, medic profesie medicală, medic sistem medical si nu în ultimul rând medic societate. Desi aceste reglementări sau modificat în timp, cu diferențe mici de la țară la țară păstrând în esență aceleasi principii, ele nu reusesc totusi să acopere în totalitate sfera relațiilor mai sus menționate. Pentru că dincolo de aceste precepte si principii laice pe care societatea le-a introdus în practica medicală si care pot susține tot pe principiul laic că tot ce nu este interzis este permis, există numeroase aspecte care țin de resorturile sufletesti ale medicului ce nu pot fi traduse în cuvinte, cum ar fi empatia, mila, înclinația filantropică, spiritul caritabil, aspecte ce se traduc mai degrabă prin atitudine, disponibilitate, devotament si dăruire, manifestări care nu pot fi impuse prin legi, coduri sau regulamente.
Însusi Hipocrate, dincolo de jurământul care si astăzi se depune la începutul carierei de medic spunea că „scopul final al medicinii nu este numai să vindece si să prevină bolile – ci încă să perfecționeze pe oameni si să-i facă mai fericiți, făcându-i mai buni” ceea ce arată că implicarea medicului era încă de pe atunci dincolo de relația strictă medic pacient, rolul său având si o puternică conotație socială.
Cel care avea să schimbe radical atitudinea medicului si a societății în general față de omul în suferință, ca si față de omul sărac, a fost crestinismul prin cele două precepte fundamentale ale sale, iubirea aproapelui si caritatea crestină sau milostenia. Dacă primul precept este si una din cele zece porunci, caritatea este definită ca un act voluntar care presupune atât cunoasterea scopului pentru care se împlineste un fapt caritabil cât si mijloacele prin care se realizează.
Sorgintea crestină a acestui act este dezvăluită chiar de Iisus Hristos însusi prin cuvintele „iar când va veni Fiul Omului întru slava sa El va zice celor de a dreapta Lui; veniți binecuvântații Părintelui Meu, veniți de mosteniți Împărăția gătită vouă de la întemeierea lumii, căci…bolnav am fost si m-ați îngrijit. Atunci vor răspunde Lui drepții zicând: Doamne când Te-am văzut bolnav si am venit la Tine? Si răspunzând Împăratul va zice lor; Adevăr zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acesti frați ai mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25,31-40).
Se înțelege de aici că Dumnezeu vrea ca iubirea ce i-o datorează oamenii să se reverse asupra bolnavilor si săracilor. „De altfel este si singurul mijloc prin care oamenii îsi pot manifesta iubirea față de creator, autorul vieții lor, înălțând această iubire către acela pe care nu-l pot atinge si care nu are trebuință de binefacerile lor, pentru că El este binele infinit” – spune Paulescu în memorabila sa lucrare Spitalul publicată în 1913. Prin urmare caritatea crestină este izvorâtă din dorința lui Hristos ca omul să-si exprime gratitudinea față de Dumnezeu Tatăl prin binefacerile care să se răsfrângă asupra semenului.
Si unde se poate exprima cel mai bine caritatea crestină, dacă nu în ajutorarea omului sărac sau în suferință? Din această dorință aveau să se nască primele asezăminte spitalicesti în secolul IV al erei crestine, inițiatorul si fondatorul lor fiind Sfântul Vasile cel Mare, episcopul Cesareei si Capadociei, care credea cu toată ființa sa că în milostenie se sintetizează toate virtuțile vieții crestinesti. „Tu cel sărac împrumută-L pe Dumnezeu cel bogat” spunea el ca îndemn la facerea de bine.
„Îndată ce iesi din cetate vezi un oras nou care este sanctuarul pietății. Acolo boala îndurată fără murmur pare a fi o încercare binecuvântată, acolo caritatea străluceste în operele sale” spunea Sfântul Grigorie din Nazianz cu referire la realizările Sfântului Vasile.
Ulterior sub împăratul Iustinian si urmasii săi spitalele aveau să se răspândească pe lângă mănăstiri si biserici în întreg orientul, ca abia spre sfârsitul secolului VI să apară primele asezăminte si în occident, tot pe lângă mănăstiri si biserici.
Desigur de-a lungul timpului spitalul si-a schimbat mult configurația: de la asezăminte în care bolnavii săraci primeau gratis îngrijirile medicale de care aveau trebuință ca si cele necesare vieții în timpul spitalizării, la unitățile impunătoare de astăzi, cu posibilități tehnice si terapeutice cu totul deosebite, devenind treptat pilonii de bază al oricărui sistem medical modern. Din nefericire însă s-a schimbat treptat si spiritul care caracteriza spitalul la începuturile sale. Iată de ce Paulescu găseste oportun să se aplece asupra spiritului care trebuie să domnească într-un spital si să guverneze relația medic pacient pe care, dincolo de regulamente si coduri le raportează la preceptele crestine.
Strălucit colaborator al lui Lancereaux, clinician desăvârsit si fiziolog de talie internațională titularul catedrei de Fiziologie a Facultății de Medicină din Bucuresti timp de 31 ani, descoperitorul insulinei si autorul metodei chirurgicale de abordare al hipofizei (operație care se practică si astăzi), Paulescu este în acelasi timp un practicant crestin prin excelență. Asa se explică susținerea fără rezerve a creaționismului stiințific la fundamentarea căruia a contribuit decisiv, demonstrând existența reală a sufletului prin logica stiințifică si raționamentul prin analogie. Asa se explică atitudinea lui transantă față de teoria evoluționistă a lui Darwin pe care, prin demonstrație, o etichetează ca antistiințifică si antisocială, pentru că a stat la baza ideologiilor materialist atee care au zguduit secolul XX prin atrocitățile si barbariile sale. Iată de ce Paulescu priveste etica medicală prin prisma principiilor moralei crestine, ca fiind cele mai aproape sufletului omenesc si umanității în general. Abordează în acest context cele trei verigi importante ale ecuației: spitalul, bolnavul si medicul. În acest context reuseste să creioneze de o manieră magistrală spiritul care trebuie să domnească într-un spital printre slujitorii medicinii atunci când spune studenților săi; „când veți intra în spital dezbrăcați-vă de patimile de cupiditate si orgoliu, lepădați-vă si de trândăvie si dați-vă cu totul bolnavilor, cărora să le fiți recunoscători dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiți”.
În îngrijirea bolnavului medicul ar trebui să urmeze cu rigurozitate preceptele moralei si carității crestine. „Urmând aceste precepte – spune Paulescu – îngrijiți bolnavul mizerabil nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce suferă, ci ca pe însusi Dumnezeu”. Acesta este spiritul care trebuie să se regăsească în spital. Din nefericire nici în timpul său, nici mai apoi – când trăirea crestină putea fi un delict de constiință (perioada comunistă) – si nici chiar astăzi când libertatea de constiință este garantată, acest spirit nu se regăseste în toată splendoarea lui de la începuturi.
„Lipsa unei educații crestine – spunea Paulescu – a dus la atrofierea idealului crestin pe care l-a avut spitalul la începuturile sale”. Dar cine este bolnavul care se adresează spitalului? se întreabă Paulescu. El poate fi bun sau rău, bogat sau sărac, virtuos sau vicios, conațional sau străin, prieten sau inamic Ajuns în spital el este tratat la fel fără a se ține seama de meritele sau nemernicia lui. În egală măsură, indiferent dacă boala este rezultatul unor cauze externe (traumatisme, accidente, infecții etc.), sau rezultatul unor comportamente vicioase; consum de alcool, tutun, droguri, comportamente sexuale aberante etc. Cu toate acestea bolnavul primeste aceleasi îngrijiri fără discriminare.
Aceste atitudini s-au păstrat în linii mari în activitatea spitalicească, chiar dacă au existat perioade istorice de eclipsă, chiar în timpurile moderne, mai ales după apariția teoriei darwiniste care postula că legea generală care guvernează viața este selecția naturală si lupta pentru supraviețuire, în opoziție totală cu legea crestină care spune că ceea ce guvernează viața este legea iubirii, lege din care decurge întreaga morală crestină. Pentru că mila față de cel în suferință fiind de natură instinctuală scade pe măsură ce omul se îndepărtează de cei apropiați (familia), iar filantropia este un sentiment mult prea slab ca să acopere iubirea aproapelui, rămâne prin urmare caritatea crestină care trebuie să se regăsească în fiecare dintre cei care se dedică îngrijirii celor bolnavi.
Dar cine este medicul? se întreabă retoric Paulescu. Este omul care practică medicina, căutând prin toate mijloacele să vindece si să evite moartea omului în suferință, uneori chiar riscându-si propria viață – spune el si se întreabă „În ce altă profesie se găseste abnegația absolută de sine, pe care medicina o impune celor ce o exercită?”
Desigur în acest context între medic si pacient se realizează o relație cu totul specială, în care disponibilitatea primului si receptivitatea celuilalt creează acel suport psihologic absolut necesar într-un moment critic din existența bolnavului. Pentru că încrederea absolută a celui în suferință în capacitatea medicului de a-l vindeca, dar si înclinația caritabilă în spirit crestin a medicului, sunt cele două elemente care pot contribui decisiv la vindecarea bolnavului.
Din nefericire timpurile moderne au zdruncinat puternic acest esafodaj al relației medic pacient. Tehnicizarea excesivă a actului medical, informația nu totdeauna de bună calitate si cel mai adesea prost înțeleasă, secularizarea galopantă a tot ceea ce constituie valoare, îndeosebi morală, au făcut ca multe dintre cutumele vieții sociale să fie aruncate în derizoriu sau chiar persiflate.
Dincolo de aceste vicisitudini ale momentului, principiul carității crestine ca parte integrantă a moralei crestine, rămâne valabil ca punct de plecare, element de referință si sprijin pentru cel ce îngrijeste omul în suferință. Pentru că doctorul tratează, dar numai Dumnezeu vindecă, de aici si înalta demnitate a profesiei medicale. „Cinsteste pe medic – zice Biblia – căci ai trebuință de el. Acest lucru ar trebui să-l cunoască atât omul care are calitatea de a îngriji pe omul bolnav, cât si omul care, cu sau fără voia sa, ajunge în situația de a se îmbolnăvi si trebuie să fie îngrijit.
BIBLIOGRAFIE
IPS Bartolomeu Valeriu Anania, Cuvânt de înțelepciune: în Medicii si Biserica, coordonator Dr M. G. Buta, Ed. Renasterea, Cluj-Napoca, 2009.
Buta M. G. si Buta I. A., Bioetica între mărturisire si secularizare, Ed. Renasterea, Cluj-Napoca, 2008.
Buta M. G. si Buta L., Bioetica în Pediatrie, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2008.
Paulescu N. C., Spitalul, Society of Ortodox Studies, Ed. Spoudon, Thesalonic, Greece, 2006.
Popa T. G., Conținutul moralei în reforma spiritului, Ed. Viața Medicală Românească, Bucuresti, 2002.
Rădulescu M. S., Sociologia sănătății si bolii, Ed. Nemira, 2002.
Stoudemire A., Human Behavior, Ed. J. B. Lippincot, Co. Philadelphia, 1990.
