În fața Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) au ajuns în ultima perioadă mai multe cazuri îngrijorătoare, care privesc refuzul unor state de a permite practici eugenetice, precum diagnosticul de preimplantare [1] sau avortul în caz de Sindrom Down [2].
Acest din urmă caz, aflat încă în instrumentare, prezintă un interes deosebit. O mamă s-a adresat Curții, reclamând faptul că nu i-a fost posibil să își avorteze fetița, afectată de Trisomia 21. În particular, ea reclamă că medicul a neglijat obligația de a-i prescrie un test de screening pentru această anomalie genetică. Acuzând o legătură directă între absența testării și nașterea fiicei sale cu Sindromul Down, reclamanta pretinde că i s-ar fi violat dreptul la respectarea vieții private, viață privată care include – conform persoanei în cauză! – dreptul de a decide în legătură cu avortarea propriului copil. Nota bene, în acest caz este vorba despre un avort efectuat dincolo de limita legală pentru avortul „la cerere”, întrucât sindromul Down poate fi diagnosticat cu precizie abia după săptămâna 20 de sarcină.
Pe scurt, Curtea este solicitată să răspundă la întrebarea dacă eugenia este sau nu un „drept al omului”.
Pretenția reclamantei, Kristine Kruzmane (Letonia), poate părea nebunească. Însă Curtea n-a apreciat-o ca atare, din moment ce nu a respins aplicația ca ne-eligibilă sau pentru abuzul de drepturi – conform Convenției Europene a Drepturilor Omului (care guvernează funcționarea CEDO), nimeni nu poate folosi drepturile garantate pentru a încerca abolirea sau restrângerea acelor drepturi. Avocații Centrului European pentru Lege și Justiție, organizație care intervine frecvent ca terță parte în diferite cauze la instanța europeană, consideră [3] cazul Kruzmane și altele de același fel ca „strategice” în încercarea de a impune un „drept” la avortul eugenetic.
Lucrurile par a fi ajuns la punctul în care eugenia poate să devină, la fel ca avortul în sine, un fapt normal din punct de vedere social. Cei care vor vedea încă în acest act o barbarie nedemnă de umanitate vor fi tot mai puțini.
Dar ce este eugenia?
Eugenismul sau eugenia este o teorie socială care susține „îmbunătățirea” speciei umane prin intervenție expresă, mai exact prin inginerie socială și manipulare genetică. Scopurile sale declarate sunt, aparent, nobile: oameni mai sănătoși și mai inteligenți, mai puțină suferință și economisirea resurselor societății și a resurselor naturale.
Inițial, metodele de atingere a acestor deziderate s-au bazat pe segregarea, izolarea, sterilizarea (forțată de cele mai multe ori) și eliminarea fizică a persoanelor dizabile iar, în cazuri extreme precum Holocaustul (și nu doar!), la genocid contra unor etnii „inferioare”.
Nu este aici locul unei istorii a eugenismului, dar aș vrea să adaug că acesta este strâns legat, prin așa-numitul „darwinism social” de teoria evoluției, care pretinde că omul este produsul întâmplării și al unei lupte oarbe pentru supremație. Da, de teoria evoluției – dacă nu așa cum a consacrat-o Ch. Darwin, cel puțin în forma avocațiată de numeroșii săi fideli, precum Leonard Darwin (fiul), Winston Churchill (chiar el!), Auguste Forel, celebrul patolog elvețian sau Alexander Graham Bell, inventatorul telefonului…
La fel de evidente sunt legăturile între eugenism și utilitarism (sau pragmatism), teorie etică bazată pe filosofia empiristă a şcolii anglo-saxone (John Stuart Mill și Jeremy Bentham) ce urmăreşte obţinerea maximului de fericire – înţeleasă ca bunăstare economică şi materială – cu minimum de suferinţă. Etica utilitaristă este o etică a eficienţei: „The end justify the means” (Mill), adică valoarea morală a unei acțiuni este determinată de rezultatul său. Etica utilitaristă a creat un concept extrem de controversat: acela de calitate a vieţii, care înlocuieşte conceptul creştin de sacralitate a vieţii. Adepţii utilitarismului consideră că individului i se poate recunoaşte statutul de persoană şi deci dreptul de a trăi doar dacă posedă anumite atribute, cum ar fi capacitatea cognitivă şi de raţionare, autonomia etc. care să îi confere un anumit standard de „calitate a vieţii”, decis, arbitrar, de membrii comunităţii. Cei care nu (mai) pot atinge acest standard sunt indezirabili. Există indivizi care au pierdut dreptul de a trăi – bătrânii, handicapaţii, bolnavii incurabil trebuie eutanasiaţi; alţii nu au primit încă acest drept – de exemplu copilul nenăscut, depistat cu malformaţie prin diagnostic prenatal defavorabil trebuie avortat sau, dacă s-a născut, trebuie lăsat să moară prin privare de hrană; pacienţii se împart în categorii din care unele primesc asistenţă medicală preferenţială iar altele deloc, etc. De asemenea, pornind de la ideea necesității de a „ameliora” rasa umană, sunt justificate și tehnicile de manipulare genetică.
În istorie, cele mai notorii aplicații ale eugeniei rămân experimentele sociale ale regimului nazist, care, după al Doilea Război Mondial, au fost condamnate unanim. În urma Procesului de la Nuremberg și a intrării în vigoare a Declarației Universale a Drepturilor Omului (1948), eugenia, în înțelesul său originar și manifestările cele mai violente, a fost repudiată.
Însă nu pentru mult timp.
Odată cu secularizarea crescândă și în plină „revoluție sexuală”, statele vestice au importat din blocul comunist una din piesele de rezistență ale ideologiei de Stânga: libertatea avortului (primul stat din lume care a legalizat avortul a fost URSS, în 1922), însoțită de pretenția tot mai agresivă a lobby-ului feminist de înscriere a acestuia printre „drepturile fundamentale” precum dreptul la sănătate sau dreptul la viața privată.
În acest context, utilizarea progreselor în fetologie, ecografie și alte ramuri ale științelor medicale pentru depistarea prenatală a afecțiunilor genetice a dus tot mai des la eliminarea, prin avort eugenetic (numit, în mod eronat, și „terapeutic”), a nenăscuților suferinzi de diverse boli. Promovarea, mascată sau directă, conștientă ori nu, a eugenismului și utilitarismului, sub aspectul poverii pe care o reprezintă pentru familie și societate bolnavul în contrast cu dezideratul unei vieți lipsite de griji și responsabilități, a dus la creșterea semnificativă a ratei sarcinilor întrerupte pe motiv de boală fetală. Lipsit de apărare și drepturi, dizabilul mai puțin norocos, cum ar fi cel suferind de Sindrom Down sau Sindrom Turner (malformații genetice diagnosticabile în săptămânile 20-24 de sarcină) are azi 9 „șanse” din 10 de a fi avortat. Aceasta deși, după cum declara dr. Jerome Lejeune, întemeietorul citogeneticii moderne și descoperitorul Trisomiei 21, dacă doar o fracțiune din costurile afectate depistării prenatale a maladiilor genetice ar fi alocate cercetării științifice oneste, viața persoanelor cu Down ar fi cu mult mai ușoară.
Confuzia între avortul eugenetic și procedura numită avort terapeutic” a fost și este întreținută cu bună știință prin ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea numea „antilimbaj”: manipularea lingvistică, pentru a face o acțiune să pară ceea ce nu este și a reprima deliberarea de natură morală.
„Cercetarea ştiinţifică tinde să sustragă avortul oricărei forme de control şi responsabilitate socială, prin folosirea unei terminologii confuze şi înşelătoare.” (Papa Ioan Paul al II-lea, Evangelium Vitae 13)
Denumirea unei proceduri eugenetice drept terapie este, în sine, un oximoron. Cum poate fi terapeutic un act care curmă o viață și de ce este necesară o „vindecare” într-o stare fiziologică normală, așa cum este sarcina?
În România, definiția și reglementarea sunt ambigue, în opinia mea intenționat, deschizând larg poarta unor abuzuri strigătoare la cer. Colegiul Medicilor este unica instituție de specialitate care spune lucrurilor pe nume, precizând că singura situație în care avortul poate avea valențe terapeutice este aceea în care continuarea sarcinii pune în pericol viața mamei.
Asociația Pro-vita Filiala București a luat de altfel atitudine în două rânduri, prin acțiuni pe cale judecătorească, ambele câștigate irevocabil, față de astfel de abuzuri îndreptate contra unor copii cu Down. Despre acestea, poate într-un material viitor.
Astfel a revenit în actualitate eugenismul, într-o formă„aseptică” și care diferă de eugenismul clasic doar prin nuanță: nu se mai practică după naștere, ci înainte, atunci când persoana umană nu este, încă, purtătoare de drepturi și nu se numește copil ci… „produs de concepție” sau altfel.
Din punctul de vedere al autorului acestor rânduri, visul lui Streicher și Rosenberg [4] este mai viu ca niciodată.
***
Așadar, lunile viitoare vor fi decisive pentru respectul demnității umane în cele 47 de state de sub jurisdicția Curții Europene a Drepturilor Omului. Judecătorii sunt chemați să clarifice o parte din cadrul legal al avortului și al altor probleme legate de dreptul la viață și de viața privată, nu doar privind eugenismul, ci și obiecția de conștiință [5], eutanasia [6] și mama surogat [7]. Responsabilitatea lor este mare, întrucât avortul și eugenia sunt, de fapt, în afara literei și spiritului Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel cum aceasta a fost concepută, scrisă și intenționată. Nu există nici un dubiu că, în 1950, imediat după război, autorii Convenției au condamnat practica eugeniei ca inumană; pentru ei era de neconceput la acea vreme că cineva, într-o zi, va solicita transformarea ei într-un „drept al omului”.
În fața unei societăți care tinde tot mai evident să nege valoarea și umanitatea vieții prenatale în favoarea terminării sau exploatării ei, Curtea a interpretat până acum prevederile Convenției într-o manieră care tolerează avortul, negând expres, în același timp, existența unui „drept la avort” [8] și lăsând, în virtutea principiului subsidiarității, la latitudinea statelor membre să legifereze după cum doresc. Totuși, există unele detalii care sugerează că atitudinea Curții s-ar putea schimba. Mai ales acum, când unele voci „bioetice” fac lobby pentru legalizarea „avortului post-natal” [9], CEDO ar putea să-și rateze, de fapt, misiunea, lăsând copilul nenăscut complet neprotejat.
CEDO este o instituție a cărei necesitate s-a resimțit acut după tragediile din secolul XX. Ea se întemeiază pe „valorile spirituale şi morale care constituie patrimoniul comun al popoarelor […] şi care reprezintă sursa reală a libertăţii individuale, libertăţii politice şi a statului de drept, principii care formează baza oricărei democraţii autentice” (Preambulul Statutului Consiliului Europei). Solicitările din ultimii ani, precum aceea de a transforma uciderea unor copii bolnavi în normă și „drept”, nu fac altceva decât să „invite” Curtea la ruperea de valorile care stau la temelia sa și la îmbrățișarea iluziei postmodernismului relativist, în care orice este permis și fiecare este propriul arbitru moral. Dacă va fi așa, cu siguranță ne vom afla în situația în care, neînvățând nimic din istorie, va trebui să o repetăm.
P.S.: Interesant, tot în fața Curții se află un caz [10] în care aplicanta, o româncă rămasă sterilă în urma unui avort „legal și sigur” (după cum îl promovează partizanii săi) reclamă tocmai lipsa oricărei proceduri coerente de informare cu privire la riscurile și consecințele avortului. Prevedem un viitor interesant pentru propunerea legislativă privind consilierea în criză de sarcină, propunere care a provocat de curând un scandal public.
–
[1]. Costa și Pavan c. Italia, No. 54270/10
[2]. Kruzmane c. Letonia, No. 33011/08; a se vedea și Ozçakmak c. Turcia, No. 24573/08
[3]. http://eclj.org/pdf/cedh-affaire-anita-kruzmane-lettonie-observations-%C3%A9crites-de-eclj.pdf
[4]. Julius Streicher, editor al infamei publicații antisemite „Der Sturmer”, sponsorizată de regimul nazist, în care principalul subiect erau evreii ca „sursă a răului mondial”; Alfred Rosenberg, ideolog principal al teoriei rasiale naziste. Ambii executați la Nurenberg, în 1946, în urma procesului criminalilor de război
[5]. Dreptul personalului medical de a refuza practicarea sau asistarea avortului sau a altor proceduri anti-viață, vezi de ex. http://provitabucuresti.ro/resurse/promo/282-obiectia-constiinta
[6]. Koch c. Germania, No. 497 și Gross c. Elveția, No. 67810/10
[7]. Mennesson și alții c. Franța, No. 65192/11 și Labassee și alții c. Franța, No. 65941/11
[8]. A. B. și C. c. Irlanda, http://www.culturavietii.ro/2010/12/21/cedo-nu-exista-un-drept-la-avort
[9]. Este vorba despre pupilii „bioeticianului” britanic de origine română Julian Savulescu – Alberto Giubilini și Francesca Minerva, în studiul “After-birth abortion: why should the baby live?”, Journal of Medical Ethics, doi:10.1136/medethics-2011-100411
[10]. Csoma c. România, No. 8759/05
