Dreptul la viaţă, la sănătate şi la autonomie, reprezintă drepturi fundamentale ale omenirii. Aceste drepturi sunt reglementate în cadrul celor mai importante documente internationale referitoare la drepturile omului. Astfel, articolul 3 al Declaratiei Universale a Drepturilor Omului spune: „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale ”1.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reglementează:
„Articolul 2 – Dreptul la viaţă
- Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
- Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
- pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
- pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute ;
- pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
Articolul 3 – Interzicerea torturii
Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
Articolul 7 – Nici o pedeapsă fără lege
- Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
- Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.
Articolul 8 – Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie
- Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sau şi a corespondenţei sale.
- Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsura care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţă publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora ”2.
Tot cu privire la dreptul la viaţă, Constituţia României spune:
„Articolul 22
(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.
(2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.
(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.
Articolul 26
(1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.
(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
Articolul 34
(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii ”3.
Etimologic, cuvântul eutanasie vine din grecismele „εύ (care înseamnă „bună”) şi τάναθος (care înseamnă „moarte”) şi este menţionat iniţial în scrierile filozofului englez Francis Bacon, care îl utiliza cu sensul de moarte fericită, liniştită, asigurată prin comportamentul activ al medicilor, de a nu abandona bolnavul în situaţia în care nu îi mai pot asigura vindecarea. Cuvântul în limba franceză euthanasie, înseamnă „moarte fără dureri; metodă de provocare a unei morţi nedureroase unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferinţă îndelungată şi grea”4.
Contemporaneitatea se confruntă din ce în ce mai mult cu problema eutanasiei umane. Când se vorbeşte despre eutanasia umană se au în vedere două lucruri: oroarea faţă de suferinţa fizică, foarte accentuată în societate şi menţinerea artificială în viaţă a unor oameni cu boli incurabile, care de cele mai multe ori necesită eforturi financiare extrem de mari.
Abordând tema eutanasiei umane, ca o problemă majoră de ordin moral, cu care se confruntă contemporaneitatea, Comitetul de Miniştri ai Consiliului Europei „a solicitat Comitetului de organizare pe probleme de bioetică realizarea unui studiu cu privire la cele mai relevante aspecte legislative şi practice ale eutanasiei în statele membre ”5. În acest sens, s-a alcătuit un chestionar, la care au răspuns 35 de state membre. Printre aceste state s-a numărat şi România. Interpretarea chestionarului a fost publicată oficial, la 20 ianuarie 2003 6, în limbile engleză şi franceză.
Trebuie menţionat că „de la data publicării acestuia până în prezent, este posibil ca reglementările ţărilor participante să fi suferit modificări, cum s-a întâmplat de altfel şi în ţara noastră ”7.
Scopul acestui chestionar a fost crearea unei imagini de ansamblu asupra acestei probleme cu care se confruntă, din ce în ce mai accentuat, omenirea.
Din punct de vedere social, eutanasia pare să aducă un sfârşit fericit persoanelor aflate în suferinţă. Acest aspect este în strănsă corelaţie cu sinuciderea, iar legile actuale nu pedepsesc pe sinucigaş, ci pe cel care facilitează desfăşurarea tragicului eveniment.
Se vorbeşte despre eutanasie activă, atunci când ne referim la acţiunea deliberata a unui terţ de a produce moartea unei persoane bolnave, aflate în faza terminală, în vederea curmării suferinţelor sale, la cererea acesteia din urma. În categoria eutanasiei active s-ar putea încadra şi suicidul asistat, care presupune furnizarea de către o persoană de mijloace apte de a lua viaţa unei persoane bolnave.
Prin eutanasia pasivă se înţelege moartea produsă în mod deliberat prin întreruperea alimentaţiei sau tratamentului, ori prin abţinerea de la asigurarea acestora bolnavului aflat în faza terminală.
Acceptarea eutanasiei de către societatea umană reprezintă, din punct de vedere social-civic, o problemă foarte delicată, având în vedere faptul că atacă şi lezează unele dintre drepturile fundamentale ale omului: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate şi dreptul la autonomie, enumerate şi descrise mai sus.
Se pune întrebarea dacă legiuitorul poate autoriza practicarea eutanasiei umane.
Din punct de vedere al tehnicii legislative, răspunsul ar fi negativ, deoarece potrivit modului de funcţionare al dreptului penal, legiuitorul este cel care trasează niste reguli generale, abstracte şi impersonale, iar judecatorul este cel care trebuie să aplice aceste reguli, unor cazuri speciale, concrete şi individuale. Drept urmare, legiferarea eutanasiei umane, ar presupune o misiune extrem de dificilă plasată în sarcina judecătorilor, cu prilejul aplicării normelor legale în practică, fiind extrem de greu, dacă nu imposibil de decelat abuzurile care se pot săvârşi în asemenea situaţii.
Având în vedere faptul că eutanasia este practicată, oficial sau nu, în toată lumea, s-a pus de nenumărate ori problema, dacă este într-adevăr necesară legiferarea acesteia, în statele europene, cu atât mai mult cu cât, în majoritatea statelor aceasta constituie o infracţiune.
Există o evidentă discrepanţă, pe de o parte între prevederile legale existente şi punerea acestora în practică, iar pe de altă parte între prevederile civile şi cele ecleziale (bisericeşti).
Biserica Catolică condamnă eutanasia, începând cu Papa Pius al XII-lea, prin lucrarea sa „Mystici Corporis din 1943”. Biserica Catolică îşi fundamentează poziţia de condamnare a eutanasiei, pe câteva principii creştine fundamentale. Astfel, pe de o parte, medicul, care a depus jurământul lui Hippocrate, este slujitorul vieţii, astfel că nu poate lua viaţa unui om, la cererea acestuia, deoarece acela care cere, nu poate da acest drept din moment ce el însuşi nu îl are. Pe de altă parte, în viziunea creştină, nu există suferinţă inutilă, suferinţa şi moartea fiind sfinţite şi desăvârşite prin moartea Mântuitorului Iisus Hristos pe cruce.
Cu toate acestea o parte din „lumea Occidentală (America, Belgia, Olanda etc.) se găseşte astăzi în situaţia de a accepta eutanasia activă, voluntară şi involuntară ”8.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române respinge de asemenea eutanasia, considerând că orice acţiune prin care s-ar încerca ridicarea vieţii cuiva şi orice modalitate prin care cineva ar încerca să-şi ridice viaţa, sunt împotriva moralei creştine. „Deşi societatea general-umană evaluează fără a ţine cont totdeauna de valorile creştine promovate de Biserică, creştinismul respinge orice acţiune sau omisiune prin care s-ar încerca ridicarea vieţii cuiva şi orice modalitate prin care cineva ar încerca să-şi ridice viaţa ”9.
Potrivit Bisericii Ortodoxe Române, de orice tip ar fi ea, activă sau pasivă, eutanasia rămâne un act împotriva lui Dumnezeu. Omul nu poate atenta nici la viaţa lui, nici la viaţa vreunui semen al său. Medicul care practică eutanasia şi-a încălcat jurământul şi menirea, comiţând un păcat grav, condamnat de Dumnezeu şi detestat de Biserică.
În cazul bolilor incurabile, Biserica recomandă folosirea tuturor mijloacelor în vederea uşurării durerii provocate de boală: în primul rând a celor de natură spirituală, înţelegându-se prin aceasta, consilierea duhovnicească (Sfânta Taină a Spovedaniei), administrarea Sfintelor Taine, rugăciune şi susţinere morală, iar în al doilea rând, cele de natură medicală, prin administrarea tratamentelor normale, prin asigurarea igienei corespunzătoare.
„În cazul în care sfârşitul biologic al unei persoane este iminent, nu avem dreptul să-i grăbim acest sfârşit prin eutanasie. Iubirea de aproape nu constă în curmarea vieţii cuiva din milă pentru a-l scăpa pe dureri, ci a-l ajuta să suporte durerea până în clipa când se va preda lui Dumnezeu; moment care trebuie să rămână rezultatul unui proces natural şi, pe cât posibil, în deplină conştienţă şi cu deplină conştiinţă. Datoria noastră şi în special scopul medicilor este de a fi în slujba vieţii până la capătul acesteia; or, omul trăieşte chiar şi atunci când se afla în stadiul terminal al vieţii fizice”10, adaugă sursa citată.
În toate cazurile de eutanasie umană se omite un aspect foarte important:
„Viaţa omului este sacră prin însăşi natura sa, în măsura în care poartă şi reflectă imagine şi scopul Creatorului ei”11, drept pentru care „…trebuie luată o poziţie clară şi fermă împotriva oricărei forme de experiment, care ar viola libertatea, demnitatea sau intergitatea persoanei”12 umane.
Nimeni nu are dreptul să ia ceva pe care nu-l poate crea, sau care nu face parte din natura sa obişnuită: „…adevărata sfinţenie a vieţii umane constă în persoană mai mult decât în simplul fapt al existenţei fizice. Din această perspectivă nu există conflict între consideraţiile privind sfinţenia vieţii şi calitatea ei. Cele două sunt în mod necesar complementare…”13 şi „…trebuie să ne bazăm consideraţiile despre calitatea vieţii în perspectiva mai profundă a sfinţeniei persoanei umane.
Aceasta presupune ca noi să înţelegem rostul suferinţei pentru experienţa omenească şi să o punem în legătură cu vocaţia creştină a bunei chiverniseli a vieţii”14.
Dumnezeu pedepseşte păcatul în această viaţă şi prin această metodă a suferinţei. Este foarte simplu ca la cererea celui ce suferă de o boală incurabilă, sau în cazul inconştienţei lui, la cererea rudelor, să se curme o viaţă. Dar se omite faptul că Dumnezeu poate vindeca acea suferinţă, survenită în urma păcatelor şi „… pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte” (Evrei XII, 6) şi de asemenea „… acolo unde durerea fizică şi suferinţa psihică sunt îndurate cu curaj şi cu dorinţa asemănării lor patimilor lui Hristos, ele sunt investite, fără îndoială, cu valoare răscumpărătoare”15.
Pentru creştini, ar trebui să constituie un motiv de îngrijorare lipsa încercărilor şi suferinţelor din partea lui Dumnezeu. Preocupaţi de grijile lumeşti şi de bunăstarea lor şi a familiilor lor, oamenii uită de Dumnezeu, iar în momentul apariţiei unui necaz sau sufeinţe se naşte întrebarea: „De ce mie?”
Nu se ţine cont de faptul că prin toate aceste lucruri negative, Dumnezeu îl determină să conştientizeze iubirea Lui faţă de el, căci Dumnezeu „nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să viu…”16.
În cazul în care omul trăieşte în bună stare, nu are nici o suferinţă sau nevoie, creştinul ar trebui să se întrebe: „Dumnezeu m-a părăsit?” Toate acestea ca urmare a cuvintelor „iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi” (Evrei XII, 8).
După unii cercetători, vieţile umane au valori inegale, interpretate după anumite condiţii, valori şi capacităţi. Drept pentru care, în funcţie de acestea, nu se mai respectă „…calitatea relaţiei ce există între condiţia medicală a pacientului, pe de o parte şi abilitatea de a urma ţelurile, scopurile vieţii, înţelese ca valori ce transced viaţa fizică, pe de altă parte”17.
„Prin eutanasie, hotărand singur momentul morţii, omul uzurpă autoritatea care aparţine numai lui Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi al morţii”18 şi uită că „orice decizie medicală trebuie luată într-un cadru eclezial, deoarece pacientul este un membru al Trupului lui Hristos”19. Moartea este privită doar ca o curmare a suferinţei, ca o finalitate ultimă.
Dar moartea nu este o finalitate ultimă. Moartea este o usă prin care se trece de la o viaţă la alta, de la o viaţă pământească, plină de griji şi suferinţe, plină de lucruri materiale, la o viaţă veşnică, înzestrată doar cu bucurie şi fericire, plină doar de spiritual şi de Dumnezeu. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos spune: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena” (Mat. X, 28). În categoria celor care pot ucide trupul, intră şi suferintele şi bolile trupeşti, survenite, după cum s-a arătat mai sus, tot în urma păcatelor personale.
Versetul de mai sus a fost rostit de Mântuitorul Iisus Hristos pentru a arăta Atotputernicia lui Dumnezeu şi faptul că El este Creatorul vieţii şi al tuturor celor văzute şi nevăzute, Singurul Stăpân al tuturor. Deci, doar El poate hotărâ când şi în ce fel poate lua o viaţă de pe pământ. Teama creştinului faţă de moarte este nejustificată.
El trebuie să se treama de judecata lui Dumnezeu, în privinţa aşezării sufletului său: în Rai, sau în Iad. Judecata acesta se va face pe baza faptelor, bune sau rele, săvârşite în viaţa sa pământească. Drept pentru care, cea care necesită o atenţie deosebită, având o prioritate maximă pentru orice creştin, chiar aflat pe patul de suferinţă, este rugăciunea pentru sine şi pentru aproapele. Doar ea poate salva sufletul de gheena focului de care vorbeşte Mântuitorul.
Cuvântul gheena, folosit frecvent de Mântuitorul Hristos în convorbirile şi predicile Sale, provine din limba ebraică, de la „Valea lui Hinnom”, sau a „fiilor lui Hinnom”. „Aceasta este o vale adâncă aflată ân sudul Ierusalimului, între muntele Sion şi muntele «sfatului celui rău» unde în vechime-pe vremea regilor idolatri din Iuda-se aduceau ca jertfe, zeului Moloh, copii (Ieremia VII, 31; XIX, 6; XXXII, 35)”20.
Datorită acestui trecut întunecat al locului, aici se depozitau deşeurile comunităţii, care erau arse permanent, astfel încât se ajungea ca focul să nu se stingă niciodată. Imaginea era comparată cu Iadul (Şeolul din concepţia iudaică) şi chinurile lui, drept pentru care „după credinţa iudaică şi după învăţătura Evangheliei, gheena ar fi un loc (în) care primesc osînda după moarte sufletele celor răi…” 21.
Aşadar „singura moarte bună pentru (creştin) …este paşnica acceptare a sfârşitului vieţii sale pământeşti, cu credinţa şi încrederea în Dumnezeu şi în promisiunea Învierii ”22.
1 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizatiei Naţiunilor Unite la 10 septembrie 1948, art. 3
2 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilorfundamentale amendată de Protocolul nr. 11, însoţită de Protocolul adiţional şi de Protocoalele nr. 4, 6 şi 7, art. 2, alin. 1, 2,; art. 3; art. 7, alin. 1, 2; art. 8, alin. 1, 2.
3 Constituţia României, TITLUL II Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, CAPITOLUL I, Dispoziţii comune, art. 22, alin. 1, 2, 3; art. 26, alin. 1, 2; art. 34, alin. 1, 2, 3.
4 Dicţionar Explicativ, Ediţia a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 352.
6 Ibidem.
7 Ibidem.
8 Pr. Prof. Dr. John BRECK, Darul sacru al vieţii, traducere şi cuvânt înainte de PS Dr. Irineu POP-BISTRIŢEANUL, Episcop-vicar, Ed. Patmos, Cluj Napoca, 2001, p. 245.
9 Birourile de presă ale Patriarhiei Române şi Arhiepiscopiei Bucureştilor, 7 iulie 2005.
10 Ibidem.
11 Pr. Prof. Dr. John BRECK, op. cit., p. 266.
12 Ibidem, p. 247.
13 Ibidem, p. 265.
14 Ibidem, p. 267.
15 Ibidem, p. 273.
16 Molitfelnic, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 64.
17 The Meaning and Validity of Quality of Life Judgments in Contemporary Roman Catholic Medical Ethics, în WOLTER şi SHANNON, Quality of Life, p. 80-82, apud., Preot Prof. Dr. John BRECK, op. cit., p. 264.
18 Ibidem, p. 8.
19 Ibidem, p. 10.
20 Pr. Dr. Ioan MIRCEA, Dicţionar al Noului Testament A-Z, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR, Bucureşti, 1984, p. 195.
21 Ibidem.
22 Pr. Stanley HARACOS, Contemporary Moral Issues Facing the Orthodox Christian, Minneapolis: Light & Life Publishing, 1982, 176 şi în Choosing Death, 1994, apud., Preot Prof. Dr. John BRECK, op. cit., p. 282.
