„[…] în ansamblul orizontului cultural nu lipseşte nici acțiunea unei anumite atitudini prometeice a omului care, în acest fel, se amăgeşte că poate pune stăpânire pe viață şi pe moarte pentru că decide asupra lor, în vreme ce în realitate este învins şi zdrobit de o moarte în mod iremediabil închisă oricărei perspective de sens şi oricărei speranțe. Întâlnim o expresie tragică a tuturor acestor lucruri în răspândirea eutanasiei, mascată şi insidioasă sau executată deschis şi chiar legalizată.
În afară de pretinsa milă față de durerea pacientului, se aduc ca o justificare a ei şi rațiuni utilitaristice, cum ar fi uneori evitarea de cheltuieli neproductive prea apăsătoare pentru societate. Se propune astfel suprimarea noilor născuți cu malformații, a handicapaților grav, a inapților, a bătrânilor, mai ales dacă nu sunt autosuficienți, şi a bolnavilor terminali. Nu ne este permis să tăcem nici în fața altor forme mai ascunse, dar nu mai puțin grave şi reale, de eutanasie.
Totul pare să se întâmple în cel mai temeinic respect al legalității, cel puțin atunci când legile care permit avortul sau eutanasia sunt votate potrivit aşa numitelor reguli democratice. În realitate, suntem doar în fața unei tragice aparențe de legalitate, iar idealul democratic, care nu este cu adevărat astfel decât atunci când recunoaşte şi tutelează demnitatea oricărei persoane umane, este trădat în înseşi bazele sale: «Cum este posibil să mai vorbim de demnitatea oricărei persoane umane, când se permite să fie ucisă cea mai slabă şi cea mai nevinovată dintre ele? În numele cărei dreptăți se practică cea mai nedreaptă discriminare între persoane, declarându-le pe unele vrednice să fie apărate, în timp ce altora această demnitate le este negată?» Când se împlinesc aceste condiții, sunt deja amorsate procesele care duc la descompunerea unei autentice conviețuiri umane şi la dezagregarea realității înseşi a Statului.”
„A revendica dreptul la avort, la infanticid, la eutanasie şi recunoaşterea lor legală, echivalează cu a atribui libertății umane o semnificație perversă şi nedreaptă: cea a unei puteri absolute asupra celorlalți şi împotriva celorlalți. Dar aceasta este moartea adevăratei libertăți: «Adevăr, adevăr vă spun: tot cel ce săvârşeşte păcatul este rob al păcatului» (In 8, 34).
Eclipsa simțului lui Dumnezeu şi al omului duce inevitabil spre un materialism practic, în care proliferează individualismul, utilitarismul şi hedonismul. Şi aici se adevereşte ceea ce scrie Apostolul: «Şi cum n-au găsit de cuviință să păstreze adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, şi Dumnezeu i a lăsat în seama minții lor fără judecată, să facă ceea ce nu se cuvine» (Rom 1, 28). Astfel, valorile lui «a fi» sunt substituite de cele ale lui «a avea».”
„Unicul scop care contează este obținerea propriei bunăstări materiale. Aşa zisa «calitate a vieții» este interpretată într un mod prevalent sau exclusiv drept eficiență economică, consumism dezordonat, frumusețe şi plăcere a vieții fizice, uitându se dimensiunile mai profunde – relaționale, spirituale şi religioase – ale existenței.
Într-un asemenea context, suferința, povară inevitabilă a existenței umane dar şi factor al posibilei creşteri personale, este «cenzurată», respinsă ca inutilă, sau chiar combătută ca un rău ce trebuie evitat întotdeauna şi prin orice mijloc. Când suferința nu poate fi biruită, iar perspectiva unei bunăstări chiar şi îndepărtate se destramă, atunci pare că şi viața şi a pierdut orice semnificație şi în om încolțeşte ispita de a şi revendica dreptul la autosuprimare.”
(Extrase din scrisoarea enciclică „Evangelium vitae” (1995) a Suveranului Pontif Ioan Paul al II‑lea către episcopi, preoți şi diaconi, către călugări şi călugărițe, către credincioşii laici, şi către toți oamenii de bună voință despre valoarea şi inviolabilitatea vieții umane)
