back to top

Există demnitate umană în afara creștinismului? (de Nathaniel Peters)

Când o societate este pătrunsă de creștinism, acesta din urmă pune într-o lumină nouă demnitatea umană, inerentă oamenilor și distribuită în mod egal membrilor ei, prin care îi înnobilează pe cei considerați de societate lipsiți de orice valoare. Dar ce se întâmplă când creștinismul se retrage sau dispare? Demnitatea umană creștină nu se întemeiază pe maximizarea echității sau a autonomiei, ci pe faptul că toate ființele umane sunt făcute libere și după chipul lui Dumnezeu. Dacă se detașează de acest principiu, atunci demnitatea umană nu va mai avea sens în forma sa inițială.

Friedreich Nietzsche ne arată că alternativa reală și consistentă din punct de vedere intelectual la viziunea creștină asupra eticii și antropologiei nu este liberalismul secular călduț și comod, ci altceva, mult mai periculos.

În lucrarea sa The Greek State, Nietzsche afirmă:

„Astfel de fantome precum demnitatea umană și demnitatea muncii sunt biete produse ale sclaviei care se ascunde de ea însăși… «Omul în sine», omul absolut nu are nici demnitate, nici drepturi, nici îndatoriri.“

Astă vară, cu câteva zile înaintea nașterii fiului meu, The Philosophers Magazine a publicat pe Twitter un citat asemănător, dar poate puțin mai dramatic formulat, din filosoful australian Peter Singer: „Ideea că viața umană este sfântă doar pentru că e viață umană este o idee demnă de Evul Mediu.“ Este o afirmație corectă, deși vădește o întrebuințare greșită a expresiei „demnă de Evul Mediu“, cu sensul de „vechi, înapoiat“, deci evident greșită pentru oamenii luminați. De fapt Singer ar fi putut fi mai precis cu plasarea istorică a ideii, dacă ar fi afirmat: „Ideea că viața umană este sfântă doar pentru că este viață umană este o idee proprie Sfinților Părinți.“

Această idee este de fapt și cea a lui Nietzsche: conceptul de demnitate umană este o relicvă provenită din creștinism, un fragment din răzvrătirea moralității sclavilor care a răsturnat religia păgână și a schimbat fundamental viziunea noastră despre umanitate. Nietzsche și Singer au dreptate: creștinismul a introdus pentru prima dată ideea de demnitate umană, pe care eu o definesc ca fiind ideea că toate ființele umane sunt într-un fel speciale sau demne de respect pentru simplul fapt că sunt ființe umane, indiferent de meritele sau abilitățile lor într-un anume domeniu sau altul. Demnitatea umană se desprinde din învățăturile lui Hristos și din întâlnirea dintre creștini și lumea păgână.

Desigur, conceptul de demnitate umană este dezvoltat pe larg la Kant și în filozofia iluministă, iar demnitatea umană, așa cum o înțelegem noi cel mai bine astăzi, nu era prezentă în epoca patristică. Dar se cuvine să examinăm câteva dintre textele creștine timpurii importante despre demnitatea umană, în special așa cum au fost interpretate de către clasicistul Kyle Harper și de cercetătorul Noului Testament C. Kavin Rowe, înainte de a lua în considerare lecțiile de viață într-o epocă pe care mulți o descriu ca fiind recent păgână sau post-creștină. Dacă demnitatea umană este un concept creștin, ce se întâmplă cu ea după creștinism?

Creștinismul și lumea clasică

Această întrebare capătă însemnătate atunci când ne amintim că, așa cum a remarcat Harper,

„niciunul dintre regimurile politice și niciuna dintre școlile filosofice clasice nu a considerat ființele umane ca fiind creaturi înzestrate în mod universal cu libertate și cu demnitate. Pe scurt, civilizației clasice îi lipsea conceptul de demnitate umană“.

Aristotel a crezut, și acest lucru e bine-cunoscut, că unele ființe umane erau destinate sclaviei prin natura proprie și că nu aveau rațiunea morală necesară pentru a se dezvolta ca oameni liberi. Unii au făcut trimitere la lucrarea De officiis a lui Cicero, unde acesta scrie că „dacă luăm în considerare ce dignitas și excelență se află în natură, ne vom da seama că este rușinos să ne desfătăm în lux și să ducem o viață plină de dulceață și fără griji“. Dar, susține Harper, aceasta este o declarație de egalitarism moral, potrivit căreia toate ființele umane au rațiune și, prin urmare, sunt persoane din punct de vedere moral, mai degrabă decât o imputare a dignitas sau a demnității fiecărei ființe umane. Este un îndemn de a trăi o viață morală, iar nu o afirmație că toate viețile umane valorează la fel în chip intrinsec.

Învățătura creștinismului despre natura umană și-a produs efectele în lumea clasică cu o forță fără precedent. După cum spune Rowe, a fost una dintre „surprizele“ pe care această nouă mișcare le-a adus în lume. Această învățătură a apărut din concepția proprie evreilor potrivit căreia viața poporului evreu este o oglindire a voinței lui Dumnezeu al lui Israel și a vieții pe care El o dorea pentru ființele umane. Noul Testament a dezvăluit că persoana lui IIsus din Nazaret însuși este Imago Dei, în două sensuri. IIsus este numit „Domn“, așa cum este numit Dumnezeu, și Fiul lui Dumnezeu, strălucirea slavei Tatălui vizibilă pentru noi. El este, de asemenea, Noul Adam, cel care, în persoana Lui, ne arată ce înseamnă cu adevărat să fii om.

Primii creștini și Noul Testament au dus această logică un pas mai departe: dacă Hristos ne dezvăluie ce înseamnă să fii om, atunci când întâlnești o altă ființă umană, indiferent de statutul, trecutul sau credința acesteia, îl întâlnești pe Hristos. Vedem acest lucru în cuvintele lui IIsus despre judecata neamurilor din Matei 25, pe care avem tendința de a le auzi ca pe un îndemn la iubirea lui Hristos prin faptele concrete de milostenie: „Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut.“ Rowe remarcă, totuși, că parabola pune în evidență o contradicție. Fiul Omului vine să judece lumea ca un rege, iar noi știm că regii sunt maiestuoși, nu umili. Imaginea unui rege maiestuos este una care se vede în tot regatul, pe monedele bătute și în proclamațiile și monumentele publice. Într-un sens important, tratezi imaginea așa cum l-ai trata pe rege, cu reverență și respect.

Cu toate acestea, acest rege, IIsus, spune că săracii și nevoiașii sunt reprezentări ale sale. Când îi întâlnești, îi vezi ca pe un rege și ar trebui să îi tratezi așa cum este tratat un rege de obicei. Cu alte cuvinte, toți oamenii au demnitate pentru că sunt făcuți după chipul lui Dumnezeu, care este chipul Domnului nostru IIsus Hristos, răstignit și înviat. Rădăcinile creștine ale demnității umane sunt, prin urmare, înțelese atât în sens larg, cât și în sensul teologiei cristice. În cuvintele lui Rowe, „pentru că Iisus Hristos este omul, fiecare om este Iisus Hristos“.

Pe măsură ce această înțelegere a demnității umane a pătruns în lumea păgână, a dus la reforme radicale ale instituțiilor sociale cunoscute și la crearea unor instituții noi, fără precedent. Harper susține că trei dintre cele mai importante puncte de întâlnire a creștinismului cu lumea păgână au fost sclavia, constrângerea sexuală și grija pentru cei săraci și bolnavi.

Sclavia și Biserica

În societatea noastră, sclavia suferă de o condamnare aproape universală și este văzută atât de cei de dreapta, cât și de cei de stânga ca fiind păcatul originar al Americii. Dar americanii sunt o excepție rară. Majoritatea societăților din istoria omenirii au acceptat sclavia într-o formă sau alta. În lumea primilor creștini, sclavia era omniprezentă și acceptabilă din punct de vedere moral. Și, în cea mai mare parte, creștinii erau destul de dispuși să trăiască cu ea.

Apoi, în secolul al IV-lea, Sf. Grigorie de Nyssa a predicat o omilie care se consideră prima opoziție înregistrată împotriva sclaviei ca instituție prezentă oriunde în lume. Sf. Grigorie predica despre Eclesiastul 2, unde Eclesiastul reflecta asupra zădărniciei căutării plăcerii și a bogăției. În Eclesiastul 2:7, se află scris: „Am cumpărat robi şi roabe şi am avut feciori născuţi în casă, asemenea şi turme de vite, şi oi fără de număr, mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim.“ Sf. Grigorie consideră că acesta este punctul culminant al mărturisirii mândriei Eclesiastului, iar cuvintele sale merită să fie citate pe larg:

„Condamnați omul la robie, când natura lui este liberă și posedă liberul arbitru, și alcătuiți legi astfel încât să-l întreceți pe Dumnezeu, răsturnând legea Lui dăruită speciei umane. Pe cel făcut anume de Creator să fie proprietarul pământului și conducător – pe el îl puneți sub jugul robiei, ca și cum ați sfida voința dumnezeiască și ați lupta împotriva ei…

Ce anume din existența noastră valorează la fel de mult ca natura umană? Ce preț ați pus pe rațiune? Câte oboluri ați socotit ca fiind echivalentul asemănării noastre cu Dumnezeu? Câți stateri ați primit pentru vânzarea ființei create de Dumnezeu? Dumnezeu a spus: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră“ (Facerea 1:26). Dacă el este după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și stăpânește tot Pământul și a primit de la Dumnezeu putere asupra tuturor lucrurilor de pe Pământ, cine este cumpărătorul lui, spuneți-mi, cine este vânzătorul lui? Numai lui Dumnezeu îi aparține această putere; sau, mai degrabă, nici măcar lui Dumnezeu Însuși. Căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi. (Romani 11:29). Prin urmare, Dumnezeu nu ar reduce neamul omenesc la robie, din moment ce El însuși, atunci când am fost înrobiți de păcat, ne-a chemat din nou la libertate. Dar dacă Dumnezeu nu înrobește ceea ce este liber, cine este cel care își pune propria putere mai presus de cea a lui Dumnezeu?

Și cum va fi pus în vânzare stăpânitorul întregului Pământ și toate lucrurile pământești? Căci proprietatea celui vândut trebuie să fie vândută și ea odată cu el. Așadar, cât credem că valorează întregul Pământ? Și cât valorează toate lucrurile de pe Pământ (Facerea 1:26)? Dacă acestea nu au preț, ce preț valorează cel de deasupra lor, spuneți-mi? Chiar dacă ați spune lumea întreagă, nici așa nu ați găsit prețul pe care îl valorează („Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?“ Matei 16, 26; Marcu 8, 36). Cel care cunoaște firea omului a spus pe bună dreptate că nu merită să dea lumea întreagă în schimbul unui suflet omenesc. Prin urmare, ori de câte ori o ființă umană este de vânzare, la locul vânzării nu este condus nimeni altcineva decât proprietarul pământului.”

Pentru Sf. Grigorie, sclavia prezintă trei probleme legate între ele. În primul rând, este un fel de idolatrie orgolioasă prin care o ființă umană încearcă să-I ia locul lui Dumnezeu ca fiind cel care deține o altă ființă umană, când Dumnezeu l-a creat pe om și l-a făcut liber. În al doilea rând, Dumnezeu i-a dat omului o natură liberă și o voință liberă și l-a numit stăpân peste creație; a lua un astfel de om și, la rândul tău, a ți-l supune ca și cum ar fi un animal înseamnă a submina legea lui Dumnezeu. În al treilea rând, Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Lui și, prin urmare, omul ar depăși orice preț care ar putea fi oferit în schimbul lui. Atunci când o ființă umană este oferită spre vânzare, este ca și cum Dumnezeu însuși ar fi la licitație.

Cuvintele Sf. Grigorie nu au provocat o revoluție peste noapte, dar ele ne relevă modul cum logica demnității umane din mesajul creștin va detrona într-o zi o instituție umană care părea inevitabilă, dacă nu chiar naturală.

Constrângerea sexuală și morala creștină

Așa cum grecii și romanii nu aveau nicio problemă cu sclavia, tot așa nu aveau nicio problemă cu constrângerea sexuală – cel puțin pentru unii oameni. Normele sexuale antice erau organizate în jurul reproducerii și implicau standarde duble. Harper scrie:

„Pentru femeile libere și respectabile, ale căror corpuri erau folosite pentru îndatoririle de reproducere legitimă, onoarea sexuală cerea cu strictețe virginitatea până la căsătorie și castitatea în timpul vieții conjugale. Pentru bărbați, sexul premarital avea loc fără probleme, fiind chiar de așteptat; sexul extramarital era tolerat pe scară largă.“

Fetele se căsătoreau în adolescență, iar bărbații la douăzeci de ani, „prin urmare, debușeul energiei sexuale masculine însemna exploatarea corpurilor care nu erau supuse așteptărilor legate de onorabilitatea socială“. „Constrângerea sexuală era o parte obișnuită a experienței sclaviei“, iar prostituția era legală și răspândită pentru cei care nu-și puteau permite sclavi.

Prin urmare, moralitatea sexuală creștină timpurie oferea un contrast puternic cu lumea păgână; era o altă „surpriză“ a noii religii. Sfântul Apostol Pavel i-a îndemnat pe bărbați să rămână credincioși soțiilor lor și să evite prostituția. Odată ce Biserica a devenit mai bine instituită după convertirea lui Constantin cel Mare, logica viziunii ei asupra sexului și a naturii umane a intrat în conflict cu exploatarea sexuală sistematică a celor care erau lipsiți de onorabilitatea socială. Într-o predică despre Psalmul 32, meditând la misterele înțelepciunii lui Dumnezeu, fratele Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Vasile cel Mare, scrie: „Căci, în timp ce roaba care a fost vândută unui pește este în păcat prin necesitate, cea care se întâmplă să aparțină unei stăpâne nobile a fost crescută cu înfrânare în cele ale vieții intime și, din acest motiv, uneia i se arată milă, iar cealaltă este condamnată.“ Cu alte cuvinte, femeile care au fost constrânse sexual nu puteau fi considerate responsabile pentru acte care erau săvârșite împotriva voinței lor.

Spre deosebire de scrierile Sf. Grigorie despre sclavie, acest raționament logic a avut consecințe politice directe. În 428, împăratul bizantin Theodosius al II-lea a emis un decret surprinzător:

„Nu putem tolera ca peștii, tații și proprietarii de sclavi care impun fiicelor lor sau sclavilor necesitatea de a păcătui să se bucure de dreptul de putere asupra lor și nici să se complacă liber în astfel de crime. Astfel, ne bucurăm ca acești oameni să fie supuși unui asemenea dispreț încât să nu poată beneficia de dreptul deținerii puterii și nici ca acesta să poată fi dobândit de către ei. Trebuie să se acorde sclavilor și fiicelor și celor care și-au găsit de lucru din cauza sărăciei (a căror soartă umilă i-a blestemat), dacă vor dori, dreptul să fie scutiți de orice necesitate a acestei soarte nefericite, apelând la ajutorul episcopilor, al judecătorilor sau chiar al apărătorilor. Astfel că, dacă peștii vor crede că aceste femei trebuie să fie îndemnate sau să li se impună necesitatea păcatului, ei vor pierde nu numai puterea pe care o dețineau, ci vor fi proscriși prin exil în minele publice, ceea ce este o pedeapsă mai mică decât cea a unei femei care este prinsă de un pește și obligată să suporte murdăria unei legături intime pe care nu a dorit-o.”

Aceasta este o transpunere directă în lege a înțelegerii creștine a demnității umane și a moralității sexuale, care a contribuit cu idei noi la sistemul juridic roman, cum ar fi „ păcatul prin necesitate“ a Sf. Vasile cel Mare. „Pentru prima dată“, scrie Harper, „trupurile celor care nu aveau nicio pretenție familială sau civică la onorabilitate sexuală au primit protecția statului, pur și simplu în virtutea demnității lor umane.“ Împărații care au urmat au extins această interdicție, culminând cu crearea de către împăratul Iustinian a unui grup de lucru special pentru a investiga constrângerea din industria sexului din Constantinopol și fondarea, împreună cu soția sa, Teodora, a unei mănăstiri pentru prostituatele îndreptate.

Grija pentru cei săraci și bolnavi

Cel de-al treilea punct de întâlnire dintre concepția creștină asupra demnității umane și lumea antică a fost reprezentat de grija pentru săraci și bolnavi. Grija pentru săraci a fost un element de bază al eticii creștine pornind de la parabolele lui Iisus încoace. Aceasta a fost încă o „surpriză“ pe care creștinismul a introdus-o în lume, deoarece lumea romană nu avea o concepție clară despre „săraci“ ca grup de oameni care merita îngrijire doar pentru simplul fapt că erau ființe umane nevoiașe. Multe aspecte ale vieții civice din lumea greco-romană beneficiau de sponsorizarea din partea patronilor bogați, dar scopul era de a îmbogăți viața cetățenilor unui oraș sau a clienților personali ai cuiva. Aveai grijă de cei cu care stabileai o legătură civică sau familială datorită acestei legături, și nu pentru că erau în nevoie. Dar creștinii erau profund îngrijorați de faptul că oamenii făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu ar trebui să sufere de lipsuri și boli fără să fie ajutați. Ei au inventat adăposturi pentru săraci și spitale, instituții care nu existau înainte de această perioadă.

Fiecare dintre cei trei mari Sfinți Părinți a predicat sau a acționat în numele săracilor și al bolnavilor. Sf. Vasile cel Mare a construit un mare spital în afara Cezareei, cunoscut sub numele de Basileia, unde se îngrijeau săracii, persoanele fără adăpost, orfanii și leproșii în diferite părți ale lui. Pacienții puteau primi îngrijire medicală calificată, precum și adăpost și hrană, fără niciun cost și atât timp cât tratamentul lor o necesita. Biserica și guvernul local susțineau instituția, acesta din urmă mai ales prin scutirea de taxe.

În cuvântarea sa despre iubirea față de săraci, Sf. Grigorie de Nazianz își îndeamnă ascultătorii să își amintească faptul că Dumnezeu a creat ființele umane libere și cu voință liberă, și că sărăcia era un rău al umanității decăzute, nu o parte a creației originale. El vorbește despre demnitatea egală a celor chinuiți de expunerea la forțele naturii:

„Iată cum suferă, fiind de fapt mult mai demni de milă decât am arătat, acești frați ai noștri în Dumnezeu, fie că vă place sau nu; care se bucură de natură la fel ca noi; care sunt plămădiți din același lut al primei noastre creații… și, mai important, care împart la fel cu noi chipul lui Dumnezeu și care îl păstrează poate mai bine, oricât de risipite ar fi trupurile lor.“

Iar Sf. Grigorie de Nyssa susține că sărăcia aduce o gravă atingere demnității pe care o are fiecare ființă umană făcută după chipul lui Dumnezeu:

„Nu-i disprețui pe cei care zac cu fața la pământ și fac mătănii ca și cum nu ar avea nicio valoare. Află cine sunt și le vei descoperi demnitatea (τὸ ἀξίωμα). Ei s-au îmbrăcat în persoana (τὸ πρόσωπον) Mântuitorului nostru. Cel care iubește omenirea și-a dat propria persoană pentru a-i salva pe cei lipsiți de dragoste sau care îi urăsc pe cei săraci, la fel ca cei care așază imaginile împăraților în fața celor care vor să folosească violența, astfel încât răutatea lor să fie împiedicată de imaginea puterii.“

Creștinii ar trebui să se îngrijească de acești oameni nu pentru că sunt rude sau chiar tovarăși întru Hristos, ci pentru că poartă πρόσωπον (prosopon), imaginea sau chipul lui IIsus. Ei au fost făcuți după chipul Dumnezeului pe care creștinii susțin că îl slujesc – un Dumnezeu care le-a poruncit să-i iubească pe toți cei creați după chipul Său, care a dezvăluit acest chip în Mântuitorul IIsus.

Demnitatea umană într-o lume post-creștină

După cum am văzut în repetate rânduri, viziunea demnității umane prezentă în aceste texte patristice a fost o idee nouă pe care creștinismul a adus-o în lumea antică. Acest model a persistat de-a lungul istoriei până în secolul XX: când o societate este pătrunsă de creștinism, acesta din urmă pune într-o lumină nouă demnitatea umană, inerentă oamenilor și distribuită în mod egal membrilor ei, prin care îi înnobilează pe cei considerați de societate lipsiți de orice valoare. De exemplu, în 1930 – 1931, episcopul metodist din India J. Waskom Pickett a realizat un studiu riguros al convertirii la creștinism a mii de membri ai castei Dalit, ca urmare a evanghelizării făcute de englezi. În cele mai multe cazuri, scrie Rebecca Shah,

„motivul [convertirii] a constat în credința dalitului că creștinismul întruchipa o viață demnă și speranța unui viitor lipsit de degradare și de aservire“. După cum a spus un convertit: „Am vrut să devin creștin pentru a putea fi bărbat. Niciunul dintre noi nu era bărbat. Eram câini. Numai IIsus putea să facă din noi oameni.“

Dacă asta se întâmplă atunci când creștinismul avansează într-o societate, ce se întâmplă atunci când creștinismul se retrage? Poți avea principii morale precum demnitatea umană fără creștinismul care le-a făcut posibile? Poate pentru o vreme. În cele din urmă, însă, ele vor fi rupte de cadrul în care au apărut. Demnitatea umană creștină nu se întemeiază pe maximizarea echității sau a autonomiei, ci pe faptul că toate ființele umane sunt făcute libere și după chipul lui Dumnezeu. Dacă se detașează de acest principiu, atunci demnitatea umană nu va mai avea sens în forma sa inițială. Ea va crește diferit atunci când va fi altoită pe o nouă ramură religioasă sau filosofică. Tentația de a face excepții pentru a satisface voința celor puternici se va dovedi irezistibilă.

C. S. Lewis și Alasdair MacIntyre au ajuns la concluzii similare cu privire la judecata morală în secolul XX. În lucrarea The Abolition of Man, Lewis susține că ieșirea din cadrul unui sistem moral ce se supune principiilor morale inerente condiției umane, pe care le-a numit Tao, nu va duce la cucerirea definitivă de către om a propriei sale naturi sau la triumful moralității raționale asupra superstițiilor și a tradiției, ci la dominarea celor mai slabi de către o minoritate de puternici:

„ceea ce numim puterea Omului asupra naturii se dovedește a fi o putere exercitată de unii oameni asupra altor oameni, având ca instrument Natura… Ieșind din Tao, ei au pășit în gol… Cucerirea finală a Omului s-a dovedit a fi abolirea Omului.“

De asemenea, MacIntyre susține că eșecul Iluminismului ne lasă să alegem între moralitatea aristotelică pe care Iluminismul a respins-o și argumentul nietzschean conform căruia „dacă nu există nimic altceva în moralitate decât expresia voinței, moralitatea mea nu poate fi decât ceea ce creează voința mea“.

Reamintim că rădăcinile istorice ale demnității umane se află în principiile teologice creștine – principii care, urmând raționamentul lui Lewis, nu se regăsesc în linii mari în religiile istorice și ale lui Tao sau în raționamentul natural al lui Aristotel. Dacă așa stau lucrurile și dacă Lewis și MacIntyre au dreptate că respingerea unui raționament moral mai larg și întemeiat pe revelația creștină duce la dominația celor puternici asupra celor slabi, atunci avem cu atât mai multe motive să credem că demnitatea umană nu va avea căutare în afara unui cadru teologic creștin. Pentru a o parafraza abrupt pe Elizabeth Anscombe în celebra sa lucrare „Modern Moral Philosophy“, „îndemnurile“ etice ale demnității umane nu vor avea sens fără fundamentele lor teologice, iar un consecvențialism opus drepturilor morale ce țin de demnitatea umană le va înlocui.

O societate post-creștină nu este una în care, în cele din urmă, scăpăm de bagaje, astfel încât demnitatea umană să poată deveni mai răspândită, ci o societate în care motivele pentru a avea grijă de săraci și bolnavi sau pentru a proteja persoanele vulnerabile din punct de vedere sexual au mai puțin sens pentru cei cu putere și, prin urmare, sunt mai puțin practicate. Avem nevoie de creștinism pentru ca demnitatea umană să rămână inteligibilă și trăită. Numai Iisus poate face din noi toți bărbați și femei.

 

Despre autor
Nathaniel Peters este redactor colaborator al revistei Public Discourse și director al Institutului Morningside. Traducere și adaptare după The Public Discourse.
Foșnirea Vremii
Foșnirea Vremii
Câți ani poate-un munte în lume trăi, pân'ce marea o să-l spele-ntr-o zi? Și câți ani oamenii pot viețui, până liberi permis le va fi? Răspunsul, prieteni, e vânare de vânt, răspunsu-i vânare de vânt.

Cele mai recente