Când aveam vreo zece ani am început să observ că tatăl meu se ridica de la masă, după cină, presupunând că mama va spăla vasele. Pe măsură ce au crescut, frații mei au procedat la fel. Mi s-a părut nedrept față de mama, ale cărei treburi păreau să nu se mai termine niciodată. Ca fiică unică, m-am confruntat cu o dilemă: ar trebui să-mi arăt solidaritatea față de mama ajutând-o la curățenie, sau ar trebui să revendic un statut egal cu frații mei, lăsând-o pe ea cu ostenelile zilei?
În timp, încercarea de a răspunde la această întrebare m-a condus către feminism. De asemenea, am aflat că apartenența la clubul feminist vine în pași mici. Nu poți urmări obiective feministe fără să te înscrii într-un pachet mai mare de angajamente sub steagul „progresului”, cum ar fi justiția climatică, drepturile rasiale și ale minorităților de gen, redistribuirea averilor și așa mai departe. Respinge-le și vei fi excomunicat.
M-am apucat să-mi trăiesc viața de adult cât mai mult posibil conform acestor idealuri, urmărind emisii reduse de carbon, forme sociale neierarhice și libertate sexuală maximă. Dar, până la sfârșitul primilor douăzeci de ani de viață, am ajuns la concluzia că libertatea sexuală aduce înstrăinare, că „progresul” economic își provoacă (și își ascunde) defecte și că nu prea multă, ci prea puțină interdependență este cea care grăbește colapsul vieții sociale.
În start-up-ul web pe care l-am co-fondat la mijlocul anilor 2000, ne-am propus să împărțim munca și să ne coordonăm activitățile în mod ierarhic. Ceea ce a rezultat nu a fost o cooperativă autonomă, ci doar obiective amestecate și jocuri de putere pe tăcute, culminate în conflicte interpersonale amare care au contribuit la eșecul proiectului. În acea implozie mi-am pierdut cel mai bun prieten, cercul social, identitatea și cea mai mare parte a idealismului meu anti-autoritar.
În același timp, am descoperit, de asemenea, că comunitatea de lesbiene, presupus egalitară și eliberată sexual, în care trăiam era de fapt ierarhizată și plină de concurență. Dacă problema era cine curăța bucătăria sau cine se culca cu cine, excluderea bărbaților din gospodărie nu a învins nici rivalitatea și nici exploatarea. Încercările mele de a scăpa de ierarhie nu făcuseră altceva decât să mă prindă în alte ierarhii, doar că mai puțin vizibile decât cele tradiționale.
Bunica era o femeie pragmatică. Din senin, văzând cum idealurile mi se prăbușesc, ea mi-a spus cu blândețe: „Mary, cred că ar trebui să-ți lași părul să crească și să te căsătorești”. Am râs, dar ceva-ceva trebuie să se fi prins de mine din vorbele ei. O existență contra-culturală a presupus un efort emoțional și intelectual prea mare și cu un rezultat discutabil.
Libertate în căsătorie și în familie
La scurt timp, l-am întâlnit pe bărbatul care a devenit soțul meu. Pe parcursul a câțiva ani de viață împreună, am găsit mai multă pace și egalitate – ca să nu mai vorbim libertatea față de jocurile de putere inutile – în lucrarea comună de a construi o casă și o familie decât avusesem vreodată înainte. Abordarea grijulie a angajamentului casnic s-a dovedit mai degrabă eliberatoare decât restrictivă. Și, departe de a mă condamna la un set de tradiții necorespunzătoare, navigarea rolurilor sexuale a dus la o viață care poate părea destul de convențională, dar care este bine adaptată fiecăruia dintre noi în parte și obiectivelor noastre comune.
Reflecția asupra modului în care rolurile sexuale tradiționale i-au adus mamei oboseală, iar mie, libertate creativă, a determinat o reevaluare a criticii feministe aduse „patriarhatului”. În timp ce feministele radicale tind să vadă patriarhatul ca fiind asemănător unei conspirații în masă pentru a asupri femeile, am ajuns să îl văd ca pe rezultatul agregat al eforturilor istorice de a echilibra interesele conflictuale ale celor două sexe. Uneori a dat naștere la abuzuri și nedreptăți, care sunt condamnate pe bună dreptate. Dar soluția nu trebuie căutată într-o stare de simetrie perfectă între sexe. Căci acest lucru nu poate fi înfăptuit – sexele nu sunt interschimbabile.
Căsătoria, de exemplu, este adesea încadrată ca o instituție patriarhală care vizează controlul sexualității femeilor. Dar, întrucât sexul premarital prezintă riscuri mult mai mari pentru femei decât pentru bărbați, normele sociale în favoarea căsătoriei ca o condiție prealabilă pentru sex sunt benefice femeilor (și copiilor lor) cel puțin tot atât cât bărbaților. Nu e clar dacă eforturile feministe de a sparge aceste norme au oferit femeilor o fericire mai mare.
În mod similar, codurile sociale „cavalerești” pot apărea drept condescendente. Dar bărbații sunt încă, din punct de vedere statistic, fizic mai puternici și mai violenți decât femeile. Un atac asupra codurilor care îi încurajează pe bărbați să-și reprime dominația fizică nu poate fi în întregime în avantajul femeilor.
Toxicitatea gândirii feministe
Odată ce nu ne mai gândim la „patriarhat” ca la o conspirație malignă, nu este clar de ce ar trebui să abolim „genul” sau să-i educăm pe băieți pentru a-i extrage din „masculinitatea toxică”. Asta nu înseamnă că nu putem regândi relațiile de gen în lumina schimbării condițiilor sociale. Dar astăzi, această regândire înseamnă eliberarea mișcării femeilor de obiectivele tradiționale ale feminismului: „libertate” și „progres”. Căci am ajuns la un punct în care aceste idealuri se plasează împotriva intereselor femeilor, cu excepția celor bogate. Dar majoritatea femeilor, care nu au cariere ci doar joburi pe care trebuie să le facă pentru a-și plăti chiria? Este departe de a fi evident că o chelneriță care lucrează în ture suplimentare dorește să fie mai „eliberată” de casă decât este deja.
Socioloaga Catherine Hakim a studiat preferințele femeilor cu privire la echilibrul timpului petrecut la muncă și în viața casnică. Ea a constatat că aproximativ 20% dintre femei preferă ca activitățile lor să fie centrate pe muncă și 20% ca activitățile lor să fie centrate pe acasă, restul de 60% preferând un echilibru între cele două. Și totuși, pentru a citi discursul general despre femei, muncă și îngrijirea copiilor, ați crede că majoritatea celor 60% zgâlțâie gratiile „închisorilor”, pledând pentru o mai mare eliberare de viața de familie.
Ca o imagine a ceea ce femeile obișnuite sunt dispuse și capabile să realizeze, femeia de carieră idealizată este la fel de reală ca nevasta casnică zâmbitoare, impecabil coafată și gătită cu șirag de perle, care a apărut în reclame în anii 1950. Căci este la fel de adevărat astăzi ca în acel deceniu că viața de acasă nu poate fi complet automatizată. În gospodăriile în care lucrează ambii parteneri, cineva trebuie să dea cu mopul, să spele vasul de toaletă și să aspire covoarele. Și cineva trebuie și să vegheze copilul. În teorie, bărbații erau meniți să aibă o pondere egală – și unii chiar și-o asumă. Dar, în practică, proiectul „eliberării” femeilor de casă a devenit o schemă Ponzi, în care cele înstărite se bucură de libertatea „progresului” feminist prin externalizarea treburilor casnice către o clasă de servitori (majoritatea imigranți și femei sărace). Rareori auzim vocile bonelor și menajerelor a căror muncă le permite surorilor mai bogate să progreseze.
Ignorarea posibilității ca multe mame să nu mai vrea să fie „eliberate” de copii este evidentă atât în rândul liberalilor sociali (adică al stângii), cât și al celor economici (adică al dreptei). Rădăcinile ei se află într-o antropologie care descrie oamenii ca atomizați în mod radical și îndepărtându-se de constrângeri – de constrângerile convențiilor, ale trecutului, de constrângerile reciproce și de cele ale propriilor corpuri.
Maternitatea dezvăluie limitele acestei antropologii. Poate părea evident că proprietatea asupra corpului este fundamentală pentru libertatea individuală; dar în momentul în care rămâi însărcinată, proprietatea asta este compromisă. A fi însărcinată înseamnă a fi radical lipsit de libertate (dacă prin „liber” înțelegem fără restricții). Atitudinile contemporane față de această stare de interdependență sunt profund conflictuale: o persoană care pledează pentru a pune capăt restricțiilor privind avorturile în ultimul trimestru de sarcină ar putea, de asemenea, să se uite mustrător dacă vede o femeie însărcinată care bea un pahar de vin. Astfel de atitudini combină recunoașterea faptului că sarcina compromite și ar trebui să compromită libertatea unei femei cu insistența asupra dreptului ei de a fi liberă, dacă așa dorește. Nu se face pentru a evidenția contradicția dintre presupusa libertate a unei femei însărcinate în chestiuni la fel de grave precum sfârșitul vieții copilului ei nenăscut și datoria ei de a se supune unei reglementări minuscule în chestiuni la fel de banale cum ar fi dacă mănâncă sau nu brânză cu mucegai „nobil”.
Feminismul dă mâna cu progresismul
Au femeile autonomie corporală sau nu? În măsura în care modernitatea – în lucrările sale liberale sau conservatoare – ia căutarea autonomiei drept o metrică a progresului, observăm că atât feminismul liberale, cât și cel conservator împărtășesc acest angajament de bază pentru libertate și progres. Ambele feminisme marginalizează mamele, deși în moduri diferite.
Feminismul de stânga încearcă să conteste toate constrângerile bazate pe sex, în numele asemănării bărbați-femei; respinge diferențele bazate pe sex și tratează femeile care preferă activitățile casnice față de carieră ca pe „trădători de clasă”. În cea mai detaliată situație, acest feminism susține o abordare tranzacțională a vieții sexuale și reproductive a femeilor, una care normalizează prostituția, legitimează pornografia drept carieră, încadrează gestația ca „parazită” și propune surogatul ca model pentru viața de familie.
Căutarea obsesivă a egalității a culminat în spectacolul suprarealist al unui feminism care încearcă să elibereze femeile de nevoia de a fi femei. Măsurile recente de abolire a sexului biologic în legislație au fost apreciate ca victorii într-un proiect progresist „intersecțional”. Acest lucru în ciuda faptului că abolirea segregării sexuale este, în mod clar, în detrimentul femeilor din echipele sportive, sau în vestiare, închisori ori refugii pentru femeile victime ale violenței domestice. Astfel de efecte nu preocupă prea mult femeile bogate, care beneficiază de o cultură „de gen neutru” la locul lor de muncă și este puțin probabil să se găsească în dificultate la închisoare, sau să fugă de violența domestică.
Feminismul de dreapta este mai puțin radical atomist, dar nu și mai coerent. Feministele cu viziuni conservatoare tind să îmbrățișeze un amestec de atitudini pro-viață, pro-fertilitate, pro-libertate și pro-capitalism – un cocktail care idealizează rolurile sexuale feminine subminând în același timp condițiile sociale și economice care au făcut cândva aceste roluri posibile.
Luați în considerare argumentul adus recent de Angela Rachidi care a criticat alocația (pentru copii, n.tr.) propusă de senatorul Romney pe motiv că, dacă ar fi pusă în aplicare, „mai mult de o treime dintre femeile necăsătorite și-ar reduce programul de muncă cu cel puțin o oră pe săptămână” – cu alte cuvinte, mamele singure ar putea petrece o oră în plus cu copiii lor în fiecare săptămână, fără a suferi financiar!
Rezultatul este o doctrină confuză care protestează împotriva uciderii copiilor în uter, în timp ce se opune politicilor care ar îmbunătăți viața acelor copii, odată născuți. O adevărată politică pro-copil nu ar împiedica politicile care sprijină formarea familiei sau extind concediul de maternitate, dincolo de cele câteva săptămâni brutal de scurte (referire la situația din SUA, n.tr.).
Feminismul de dreapta reflectă astfel marginalizarea mamelor, pe care o observăm în zona de stânga. Ambele tratează maternitatea ca pe o problemă care trebuie rezolvată. Liberal sau conservator, un feminism care acordă prioritate libertății va lăuda întotdeauna femeile pentru că depășesc constrângerile. Domeniul îngrijirii copiilor va rămâne un subiect de mâna a doua. Femeile vor reuși în feminism doar în măsura în care vor reuși să nu (mai) fie mame.
Decalajul dintre numărul de copii pe care îl doresc femeile americane și numărul pe care îl au crește de mai bine de un deceniu. Pe măsură ce ajungem la capătul erei industriale, antropologia libertății care a alimentat această epocă ne prezintă un pustiu al sterilității și lasă femeile fără un adăpost politic.
Pe măsură ce creșterea economică vine neamorată de generalizarea prosperității, feminismul liberal servește intereselor de clasă, ale căror membre își pot permite să subcontracteze personal pentru serviciile casnice. Feminismul conservator servește unei clase de mijloc în scădere, ale cărei membre își pot permite totuși să aleagă între o menajeră și întreținerea unei familii dintr-un singur venit. Niciunul dintre feminisme nu recunoaște că „progresul”, în măsura în care implică eliberarea de obligații și constrângeri, este ostil maternității. Inevitabil, un feminism care susține mamele constată, astăzi, că trebuie să se opună progresului.
Asta nu înseamnă să dorești să bagi duhul emancipării femeilor înapoi în sticlă. Mișcarea „tradwife”, care promovează revenirea la rolurile sexuale clar definite din anii 1950, trece cu vederea faptul că aceste roluri erau legate de un context economic, tehnologic și social din epoca industrială, aflat pe cale de dispariție. De asemenea nu are prea multe sugestii cu privire la ce roluri sexuale ar fi adecvate pentru era digitală din ce în ce mai sumbră, post-umană, în care intrăm, dominată de IA, biotehnologie și de oligarhia Noii Economii.
Pentru epoca în care intrăm, un feminism îndrăgostit de tehnologie și promisiunea acestuia de a pulveriza toate limitele va oferi – și oferă deja – doar nefericire.
Realitățile biologice trebuie luate în considerare
În schimb, avem nevoie de o mișcare bazată pe realități pragmatice. Corpul masculin și cel feminin sunt diferite; oamenii nu își pot schimba sexul; majoritatea femeilor vor să aibă copii; heterosexualitatea este condiția umană implicită; externalizarea treburilor casnice este o mișcare de revitalizare a unei clase de servitori; copiii se descurcă mai bine în familii stabile cu doi părinți, iar concentrarea noastră exclusivă asupra libertății individuale este un factor central în scăderea ratei natalității în întreaga lume. Împotriva tehnologiei în expansiune, care promite să ne „elibereze” de iubire și de natura umană în sine, reafirmarea acestor adevăruri este un act de rezistență feministă.
Suntem suficient de eliberate. Ceea ce ne trebuie sunt obligații mai multe și mai bune: un feminism care să caute limitele adecvate ale libertății, pentru ambele sexe. Un astfel de feminism este disprețuit și blamat însă, pentru că, diferit de „teologia progresului” el flirtează cu „reacționarismul”.
Un feminism „reacționar” încearcă să onoreze femeile prin acceptarea a ceea ce ne face să fim oameni – corpul și relațiile noastre – ca pe un dat al firii. Feminismul „reacționar” e preocupat de poziționarea corectă a obligațiilor între sexe, în interesul binelui comun. Femeile trebuie să își negocieze noi condiții sociale și economice nu într-un spirit de conflict cu bărbații, ci alături de prietenii, soții, tații, frații și fiii lor. Scopul nu este să ne întoarcem la un trecut perfect și imaginar, ci să ajungem la un viitor descătușat de goana distopică după „progres”. Singura scăpare dintr-un coșmar al atomizării și războiului între sexe este recunoașterea faptului că suntem creaturi întrupate și că interdependența nu înseamnă opresiune, ci ne definește ca umanitate.
Traducere și adaptare după FirstThings.com
