back to top

Fumul Satanei în Altar

Vaticanul se transforma intr-un imens ONG fara niciun fel de valoare sacramentala, in care pacatele nu mai sunt personale, ci sociale. Iar daca tot transforma Biserica intr-o agentie sociala, atunci inclusiv problema „incalzirii globale” isi poate gasi un adapost teologic.

Papa Pius IX avertiza in 1871, intr-o scrisoare catre episcopul de Nevers, asupra pericolelor liberalismului teologic:

„Nu imi este teama de Comuna din Paris – nu – ma tem in schimb de catolicismul liberal… Am spus-o de mai mult de patruzeci de ori, si o repet acum pentru tine, din dragostea pe care ti-o port. Adevarata pacoste a Frantei este Liberalismul Catolic, care isi propune sa uneasca doua principii contradictorii precum apa si focul.”

Ceva mai tarziu, in 1903, Papa Pius X afirma ca principala datorie a unui papa este sa vegheze asupra puritatii si integritatii doctrinei catolice, modernismul – prin care reprezentantii Vaticanului intelegeau filozofia Iluminismului si regimul politic al Revolutiei Franceze – fiind principalul pericol. Pius X a tradus acest mesaj teologic si ideologic in fapte: a instituit un juramant anti-modern pentru preotii si profesorii catolici, i-a excomunicat pe disidenti, a publicat o enciclica impotriva, samd.

Cuvintele lui Pius X despre modelul papal capata sensuri mai ample, daca avem in vedere detaliile alegerii sale. In anul de gratie 1903, prima preferinta a celor 62 de cardinali nu a fost Giuseppe Melchiore Sarto, viitorul papa. Voturile s-au indreptat atunci covarsitor spre Cardinalul Mariano Rampolla del Tindaro, insa acesta a fost impiedicat sa accepte onoarea de a deveni Suveran Pontif. Franz Joseph, imparatul Austriei, detinea privilegiul vetoului si l-a exercitat impotriva lui Rampolla. Argumentele imparatului nu au fost facute publice, dar au devenit mai transparente ulterior, si au avut legatura cu o anumita orientare suspect de iluminista a lui Rampolla.

Ceea ce reiese limpede din aceste povesti este ca atat clerul cat si apropiatii Bisericii Catolice erau constienti in acele momente de existenta unui pericol real al subversiunii din interior a Scanului Papal. Dincolo de batalia ideologica manifesta, traditionalistii Vaticanului au depistat tendintele de infiltrare tot mai subtile ale adversarilor. Programul, de tipul „lungul mars prin institutii”, era unul gramscian „avant la lettre” si va avea de-a face, ulterior, inclusiv cu (ne)condamnarea comunismului. Strategia dusmanilor Bisericii era/este a corupe dogmatic, ecleziologic si moral, in primul rand din interior, dupa cum au dovedit-o din plin si istoriile Bisericilor Ortodoxe din fostele state comuniste. E nevoie si de un Voltaire sau de un buldozer din cand in cand, insa utilitatea unui Papa (sau Patriarh) manipulabil cu greu poate fi supraapreciata.

Lovitura de gratie a survenit odata cu Conciliul Vatican II, cand calul troian al modernismului a fost introdus in inima Bisericii Catolice. Atat adversarii cat si sustinatorii „aggiornament”-ului pica de acord asupra semnificatiei momentului. „Peritus” Edward Schillebeeckx, unul dintre filozofii liberali participanti, isi dezvaluia transant strategia folosita: „am folosit fraze echivoce in timpul Conciliului dar noi stim cum sa le folosim dupa”. Cardinalul dominican Yves Congar, unul dintre teologii importanti prezenti la discutii, a remarcat fericit ca „Biserica a avut, in mod pasnic, propria sa Revolutie din Octombrie”. Directia moderna era explicita in documente precum „Gaudium et Spes”, despre care Cardinalul Ratzinger avea sa spuna ca este inspirat de ereticul evolutionst-marxist Teilhard de Chardin si reprezinta „o impacare oficiala cu noua era inauguarata in 1789”. De altfel, si Cardinalul Suenens declara, cu incantare de asta data, cam acelasi lucru: „Vatican II reprezinta Revolutia Franceza a Bisericii”.

Indiferent de controversele cardinalilor cu privire la ce revolutie au declansat, ceea ce reiese clar este mutatia radicala in directia secularismului, ecumenismului si comunismului infaptuita de agentii schimbarii din interior a catolicismului.

Transformarile doctrinare si-au spus cuvantul in anii urmatori cand statisticile legate de numarul participantilor la Liturghie, botezuri, preoti, calugari, scoli religioase, etc., au inceput sa dea o imagine exacta a dezastrului. Asta desi pana atunci tendintele erau normale, daca nu chiar incurajatoare. „Am asteptat o noua unitate catolica si, in schimb, am fost expusi la disensiuni care, in cuvintele Papei Paul VI, par sa fi mers de la autocritica la autodistrugere. Am asteptat o noua fervoare, si multi au devenit descumpaniti si plictisiti”, a rezumat situatia trist Cardinalul Joseph Ratzinger.

Suveranii pontifi care s-au succedat apoi au transmis mesaje tot mai confuze si inconsistente catre catolicul obisnuit, probabil singura exceptie fiind actualul rezident al Castelului Gandolfo. De pilda, chiar si un favorit al presei, sau poate tocmai din acest motiv, precum Papa Ioan Paul II, nu a avut mari stanjeneli in a organiza, in 1986, o zi a rugaciunii ecumenice in Assisi alaturi de animisti africani („voodoo people”) sau zoroastrieni persani, a ingenunchea in fata unei statui budiste sau a pune un simbol asemanator intr-un altar catolic. Inutil sa mai precizez cat de departe suntem de universul lui Toma din Aquino „Moreover if anyone were to have himself circumcised, or to worship at the tomb of Mahomet, he would be deemed an apostate.” (Summa Theologiae). Ioan Paul doar a pupat Coranul…

In acest context descris mai sus cred ca ar trebui interpretate actiunile si filozofia expuse de Papa Francisc I, care contine trimiteri explicite si implicite catre teologia elberarii. La inceput au fost istoriile de culoare despre mersul cu autobuzul si statul la tigaie, refuzul apartamentului papal, al pantofilor rosii sau absenta de la un concert de muzica clasica. Insa declaratiile au conturat un portret din ce in ce mai clar si nelinistitor. „In aceste zile exista foarte multa saracie in lume si este scandalos, pentru ca avem multe resurse si bogatii, pe care le-am putea da tuturor (…) Toti trebuie sa ne gandim cum am putea deveni putin mai saraci”.

Intr-o carte interviu, „El Jesuita”, viitorul Papa Francisc I spunea ca teologia eliberarii are plusurile ei cum ar fi „optiunea preferentiala pentru saraci”, partea mai problematica fiind „deviatia ideologia”. Aceasta deviatie se traduce in limbaj politic prin comunism. Nu ca „optiunea preferentiala pentru saraci” ar fi scutita de un filon distructiv pentru catolicism sau nu ar fi contrara traditiei. Ea e doar o varianta edulcorata de marxism, care interpreteaza actiunile si vorbele Mantuitorului in cheie sociologica.

In opinia Papei Francisc I, daca ar fi sa repete vreuna dintre predicile despre saraci ale Parintilor din sec. II sau III, lumea „ar spune despre mine ca sunt Maoist sau Trotkist”.

Insa revenind la teologia eliberarii, imbratisata limpede de Suveranul Pontif, ea ofera doua mari perspective pentru radicalii din Vatican si de aiurea. In primul rand, reconfigureaza teologic rolul Bisericii, care nu se mai raporteaza cu predilectie la Dumnezeu, ci la popor.

„The people” were the source of spiritual revelation and religious authority. What mattered in theology was how „the people” fared here and now, in the social, political, and economic realities of the evolving material world.” (Malachi Martin – „The jesuits”)

Dumnezeu practic iese incetul cu incetul din discursul catolic, ramanand doar un Isus revolutionar, in sens marxist. Secundar, Vaticanul renunta la viziunea sa „otherworldy” si se orienteaza spre constructia unei noi lumi, aici pe pamant.

„The liberation of the new theology, on the other hand, was specifically a freeing from political opression, economic want, and misery here on earth. More specifically still, it was freeing from political domination by the capitalism of the United States” (Malachi Martin, op.cit.)

In aceasta interpretare Vaticanul se transforma intr-un imens ONG fara niciun fel de valoare sacramentala, in care pacatele nu mai sunt personale, ci sociale. Iar daca tot transforma Biserica intr-o agentie sociala, atunci inclusiv problema „incalzirii globale”, o conspiratie a ticalosiei indelung documentata, isi poate gasi un adapost teologic.

Bineinteles ca toate problemele invocate (saraci, natura, etc) de Suveranul Pontif pot fi privite din punct de vedere catolic. Insa ceea ce socheaza este absenta temelor centrale din discursul obisnuit al Vaticanului si punerea in practica a unei filozofii complet opuse fata de traditia catolica. De la iezuitii conservatori morali si liberali economic, ca Juan de Mariana, catolicismul a „evoluat” la iezuiti relativisti moral, socialisti economic, precum Jorge Berdoglio. (Nu iau aici in discutie nici natura inerent auto-distrugatoare a ordinului iezuit si nici a catolicismului per se.)

Ceea ce mi se pare relevant, insa, este lectia pe care ar trebui sa o desprinda ortodocsii. Iar asta vine exact in sensul contrar celor sustinute de Cristian Badilita, de pilda, pentru care

„simplitatea franciscana incarnata de papa Francisc are, din cate constat, un ecou foarte pozitiv in randul preotilor catolici, al credinciosilor catolici, si ea ar trebui sa nasca macar o « tresarire de orgoliu » si in randul clerului ortodox. Problemele adevarate aici sunt la ortodocsi, nu la catolici.”

Biserica, dupa cum bine se poate vedea din documentele oficiale ale catolicilor, este amenintata in principal de subversiune si nu in mod primordial de ong-urile multiculturaliste. „Fumul Satanei a intrat in sanctuarul Catedralei Sf. Petru” (Papa Paul al XVI-lea, 1976).

Ninel Ganea
Ninel Ganeahttp://www.karamazov.ro
Membru asociat al Institului Ludwig von Mises România, a studiat filozofia la Universitatea Bucureşti şi ştiintele politice la SNSPA. Scrie în ultimii ani pentru portalul Karamazov (www.karamazov.ro).

Cele mai recente

Cele mai citite