Imaginează-ţi că nu există nici un rai
E uşor dacă încerci
Nici un iad sub noi
Deasupra noastră doar cer
Imaginează-ţi toţi oamenii
Trăind pentru ziua de azi
Imaginează-ţi că nu există ţări
Nu e greu de făcut
Nimic pentru care să ucizi sau să mori
Și nicio religie
Imaginează-ţi toţi oamenii
Trăind viaţa în pace
– John Lennon (Imagine)
Există minciuni, minciuni sfruntate și apoi polemici neo-ateiste. Una din cele mai extraordinare exemple ale unei asemenea amăgiri lipsite de Dumnezeu este aceea că religia a fost cauza celor mai multe războaie care au vlăguit umanitatea de-a lungul unei istorii pătate cu sânge. Într-o lume „fără nicio religie”, spune argumentul, n-ar exista „nimic pentru care să ucizi sau pentru care să mori”. Un asemenea nonsens este credibil doar dacă rămânem voit ignoranți în fața lecțiilor istoriei.
Aproape toate războaiele au fot consecința egoismului uman (un sinonim al lipsirii de Dumnezeu) și au fost purtate conform principiilor proto-secularistului și incorigibilului ateist Nicolo Machiavelli. Deși conducătorii seculari au folosit uneori religia ca pe o fațadă etică și în cele din urmă eterică pentru justificarea acțiunilor lor, războiul a fost întotdeauna consecința realpolitik-ului Machiavellic. Și aceasta include și așa-zisele războaie religioase, din care cele mai multe erau purtate de prinți flămânzi de putere și dornici să-și impună voința egocentrică asupra vecinilor.
Chiar dacă am accepta un element de vinovăție religioasă în războaiele care au răvășit creștinătatea, această culpabilitate pălește în fața terorii dezlănțuite în numele ateismului.
Să vedem câteva din moștenirile ateismului.
Prima mare răscoală ateistă a fost Revoluția Franceză, care a căutat să îl detroneze pe Dumezeu pentru „Rațiunea” și să schimbe Sf. Treime pe trinitatea ateistă a „libertății, egalității și fraternității”. Omul căruia i se atribuie în mod tradițional paternitatea acestui „strigăt de luptă”, mai târziu adoptat ca motto al Republicii Franceze, a fost Antoine-Francois Momoro, unanti-creștin turbat care avocația eradicarea religiei. El a jucat un rol activ și sângeros în zdrobirea rezistenței catolice la Vendée și a fost o figură cheie în notoriul Cult al Rațiunii, o alternativă antropocentrică la religie, care a întronizat efectiv Omul auto-adulator ca Dumnezeu al unui cosmos „iluminat”.
În 1793, Momoro a supervizat celebrarea națională a „Festivalului Rațiunii” (Fête de la Raison) în care propria lui soție a fost purtată în paradă ca „Zeiță a Rațiunii”, într-un dans sălbatic și licențios, pe soleea Catedralei Notre Dame din Paris, până la nou-instalatul altar închinat Libertății, în locul altarului creștin pângărit și îndepărtat. În întreaga Franță, bisericile creștine erau vandalizate și re-modelate ca Temple ale Rațiunii.
Cultul Rațiunii metamorfozat în Domnia Terorii a înroșit, literal, de sânge străzile Parisului. Zeița Rațiunii i-a făcut loc Doamnei Guillotine, omnivoră în apetitul său devorator, înghițind laolaltă creștini și atei.
La mai puțin de 4 luni de la triumfala celebrare, Momoro însuși a căzut victimă terorii la a cărei instaurare ajutase. Acuzat de camarazii săi de odinioară că este un „inamic al revoluției”, a fost ghilotinat pe 24 martie 1794, într-o rememorare a cuvintelor lui Jacques Mallet du Pan: „Revoluția își devorează propriii copii.”
Odată cu acest desfrâu canibalistic și incestuos, oricare adevărată eră a rațiunii ar fi respins de aici înainte „Cultul Rațiunii” ateiste și ar fi căutat moduri mai umane de a soluționa problemele modernității. Nu a fost să fie: secolul XIX a fost martorul unei pletore de revoluții inspirate de ateism și anti-clericalism, care au pavat drumul pentru Revoluția Rusă din 1917, o monstruozitate care a umbrit Domnia Terorii prin scala ororii fundamentaliste seculare pe care a dezlănțuit-o. De-a lungul Uniunii Sovietice, în mii de tabere de muncă dizidenți politici, inamici ai Statului, au fost forțați să muncească până la moarte. Sistemul de lagăre, poreclit de Solzenițîn „Arhipelagul Gulag”, a luat milioane de vieți îainte ca tirania comunistă să se prăvale, într-un final, sub hreutatea propriei corupții.
Între timp, în Germania, o altă formă de socialism, atât anti-creștină cât și anti-semită prin inspirație dăduse naștere unei alte epoci a genocidului, adăugând oroarea camerei de Gazare la moștenirea de distrugere în masă a ateismului.
Ghilotina, Gulagul și camera de Gazare: iată glorioasele daruri pe care ateismul le-a făcut unei lumi sătulă de Dumnezeu. Asemenea realități macabre ar trebui să rememorăm atunci când noua generație de atei ne cere să ne imaginăm că „nu există rai, nici iad sub noi, deasupra noastră doar cer”. Când nu există rai, există doar iad; și dacă iadul nu este sub noi, atunci este aici, cu noi și în noi, și deasupra noastră, sub forma iadului ateismului politic care ne zdrobește sub călcâi în numele „rațiunii”.