[box type=”shadow”]Curtea a decis că nu poate fi instrumentalizată în mod abuziv pentru litigii strategice. Articol de Andreea Popescu și Grégor Puppinck (Centrul European pentru Lege și Justiție). Traducere după Turtle Bay and Beyond. [/box]
Pe 30 septembrie, Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), cu 9 voturi contra 8, a declarat inadmisibilă cauza Gross contra Elveției pe motiv de abuzare a dreptului la petiționare (art. 35 §3 a) al Convenției Europene a Drepturilor Omului).
Acesta este un caz important, întrucât se dorea un nou pas spre recunoașterea dreptului la sinuciderea asistată și eutanasie după deciziile Curții în cauzele Pretty c. Regatului Unit (No. 2346/02 din 29 aprilie 2002), Haas c. Elveția (No. 31322/07 din 20 ianuarie 2011) și Koch c. Germania (No. 497/09 din 19 iulie 2012). În ultima vreme, Curtea a elaborat progresiv un drept al individului de a decide prin ce mijloace și în ce punct viața sa se va încheia, cu condiția să fie capabil de a ajunge liber la decizia în chestiune și de a acționa în consecință” (Haas § 51). Din fericire, jurisprudența Curții nu a mers mai departe în acest sens.
Diferența dintre cauzele anterioare și cea de față a fost faptul că aplicanta, o femeie vârstnică, ce dorea să își încheie viața cu sprijinul statului prin acces la o doză letală de medicament pentru a comite o sinucidere asistată, nu suferea de nicio boală cronică. Era sănătoasă. Așa încât, cauza a vizat de fapt dreptul de a decide dreptul cuiva de a-și pune capăt zilelor cu sprijinul statului.
Centrul European pentru Lege și Justiție (ECLJ) a fost autorizat de Curtea să intervină ca terță parte (amicus curiae) și a remis un brief Secției a Doua (a CEDO, n. trad.). ECLJ a publicat recent și un raport detaliat privind „Dreptul la sinucidere asistată în jurisprudența CEDO” în International Journal of Human Rights.
Secția a Doua a Curții, într-o foarte controversată hotărâre decisă cu patru voturi contra trei, a decis pe 14 mai 2013 că Elveția a violat dreptul femeii la viața privată, întrucât legislația națională nu era clară îndeajuns pentru ca aplicanta să știe dacă poate avea acces la medicamentul letal. Din fericire, această decizie nu mai este acum jurisprudență în materie.
Pe 7 octombrie 2013, cauza a fost trimisă Marii Camere la cererea guvernului elvețian. Pregătind noua sa apărare, juriștii guvernului au descoperit că pe 24 octombrie 2011 reclamanta primise rețeta pentru doza letală, iar pe 10 noiembrie 2011, și-a pus capăt vieții. Din dosarul cauzei, am dedus că avocatul reclamantei nu cunoștea acest aspect esențial. El a afirmat că a acceptat să țină legătura cu aplicanta prin intermediul confidentului acesteia, voluntar pentru asociația de sinucidere asistată EXIT. Aplicanta însăși a cerut specific confidentului său să nu informeze avocatul despre moartea ei, întrucât dorea cu tărie ca această cauză „să deschidă drumul pentru alte persoane în situația ei”.
Dar Marea Cameră nu a fost naivă. În hotărârea sa, a concluzionat că aplicanta a abuzat de dreptul de a petiționa Curtea, sancționând sever comportamentul ei. Ar fi putut să respingă din oficiu judecarea (art. 37 § 1 c) – nu se mai justifică să se continue examinarea cauzei), așa cum judecătorii cu opinie separată ar fi cerut, poate pentru a ascunde realitatea din spatele unor astfel de cauze, dar nu a făcut-o. Așa încât, Curtea a transmis un mesaj clar și puternic, care nu se vede prea des în deciziile sale privind problemele societale: nu se poate instrumentaliza Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a promova drepturile altora – așa cum este înțeles de anumite grupări de lobby.
Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a găsit problematică acceptarea de către avocat a faptului că aplicanta nu comunica direct cu el, întrucât acesta nu trebuia să prezinte informații înșelătoare Curții. Mai departe, Curtea a reținut că aplicanta însăși a omis deliberat să își informeze avocatul, și implicit Curtea, asupra faptului că a primit rețeta. Mai mult, Curtea a observat că ea și-a luat de asemenea toate precauțiile necesare pentru a-și ascunde moartea, întrucât dorea să prevină întreruperea procedurii judiciare. În sfârșit, Curtea a concluzionat că prin aceste fapte aplicanta, în mod deliberat, a indus în eroare atât avocatul cât și judecătorii cu privire la chestiuni esențiale din plângerea sa.
În formularea unei opinii separate, judecătorul Silvis ar fi preferat ca Marea cameră să „presupună” că aplicantul a indus deliberat judecătorii în eroare și nu să „stabilească cu certitudine” că a făcut-o, întrucât, în opinia sa, raționamentul pentru această concluzie a fost mai degrabă subiectiv decât obiectiv.
Judecătorii care au votat contra majorității (Spielmann, Ziemele, Berro-Lefèvre, Zupancic, Hajiyev, Tsotsoria, Sicilianos și Keller) au interpretat în mod diferit faptele. Ei au considerat că nu a fost atins pragul necesar pentru a se ajunge la concluzia unui abuz de dreptul la petiționare. Niciunul dintre comportamente (al aplicantei, al avocatului sau al pastorului) nu a denotat intenția de a induce Curtea în eroare. Mai mult, judecătorii au considerat că un astfel de raționament care declară aplicația inadmisibilă stigmatizează memoria aplicantei și trimite mesajul că acest caz ar fi consumat inutil timpul Curții. Or, conform acestei opinii separate, problema sinuciderii asistate este una frecventă în Europa, în special în Elveția, ceea ce poate duce la multe plângeri la CEDO. Așadar, ar fi meritat să fie examinată de Marea Cameră.
În fapt, s-ar putea aprecia ca regretabil faptul că această cauză nu a fost propriu-zis judecată de Marea Cameră, întrucât ar fi putut duce la reconsiderarea așa-numitului drept la alegerea felului și momentului în care se pune capăt vieții, drept care fusese deja elaborat în deciziile anterioare ale Curții. ECLJ speră că la Marea Cameră vor ajunge alte astfel de cauze, în așa fel încât un atare „drept” să nu fie afirmat prin deciziile acesteia. În probleme importante, Marea Cameră trebuie să se pronunțe. Poate cauza Lambert și alții c. Franța va oferi o astfel de oportunitate: cauza este în așteptare la Secția a Cincea a CEDO, iar Curtea ar putea decide să o remită Marii Camere, date fiind circumstanțele particulare ale cauzei, noutatea dilemelor legale, atenția semnificativă a media precum și interesul Curții de a o examina cu prioritate. O decizie de Mare Cameră favorabilă păstrării vieții lui Vincent Lambert are avantajul de a fi o decizie finală. În mod contrar, o hotărâre în favoarea celor care doresc să îl vadă mort nu va mai putea fi contestată de părți și va deveni imediat executorie.
La modul general, ECLJ consideră că această cauză arată modul în care CEDO este folosită de anumiți aplicanți pentru a avansa drepturile altora. Curtea nu este folosită pentru căutarea actului de jutiție, ci pentru scopuri politice, în dorința de a schimba normele naționale. Din cauza faptului că CEDO a dobândit acest rol politic supranațional, aplicantul în această cauză a mințit.
