back to top

Homeschooling, fără şanse între experţi şi umanitarişti

Nivelul argumentelor împotriva homeschoolingului este o dovadă puternică tocmai în favoarea acestui tip de educaţie

Nu e foarte înţelept să forţezi afirmaţii prea tranşante, mai ales legate de viitor, dar e de presupus că fără o ieşire masivă din învăţământul public nu va exista nicio şansă de a ieşi din iadul degenerării continue. Aşa că dezbaterea despre homeschooling este tonică, câtă vreme nu va determina o intensificare a reglementărilor şi o urmărire penală a părinţilor care încearcă să-şi salveze familia de la moarte sufletească şi retardare intelectuală. Măcar îi lămureşte pe cei naivi cu privire la cine doreşte cu adevărat libertate, normalitate şi cine vrea să-şi încordeze muşchii pe copiii altuia.

Intensitatea reacţiilor din partea establishmentului relevă, în acelaşi timp, o precaritate a argumentelor şi o deloc întâmplătoare identitate de opinii între ceea ce se cheamă în mod formal dreapta şi stânga.

Pe partea dreaptă, discursul este unul devenit clasic de acum: nu putem lăsa la mâna unor amărâţi de părinţi o problemă atât de sofisticată cum este educaţia. Avem nevoie de experţi şi specialişti care să facă evaluări, să propună criterii şi să identifice soluţii de reformă a sistemului pe bază de politici publice, fundamentate pe paperuri aparute in reviste peer review, omologate la rândul lor de alţi experţi, acreditaţi de specialişti, confirmaţi de tehnocraţi.

Iar premisa fundamentala este că în orice dezbatere serioasă trebuie date la o parte de la bun început “bălării” ca libertatea de alegere a părinţilor. O mostră elocventă la pachet cu aroganţa aferentă:

„Problema adevarata e capacitatea parintelui mediu de a evalua un bun (educatia) cu caracteristici speciale – post-experience good, merit good – in conditii de asimetria informatiei. Cu alte cuvinte, capacitatea lui de a decide asupra calitatii unui bun cu efecte in viitor, cand nu are informatia si competenta s-o facă.

Situatia e una standard asa ca nu ma lungesc aici, va las sa cititi intreaga istorie de 100 de ani a teoriei, disputelor si consecintelor intr-un manual de politici publice (nu sunt sigur ca materia se preda in homeschooling). Si da, asta este o tema legitima de dezbatere si public policy, nu o chestie de viata privata.”

Facem abstracţie de zorzoanele şi jargonul ubercompetent al unui superspecialist, le dăm cu grijă la o parte şi sesizăm rapid că argumentul e nul, fiind circular. După cum remarca un prieten referitor la fanfaronada de mai sus: „Profesorii etatişti sunt calificaţi nu pentru că au vreun rezultat mai valabil după vreun criteriu plauzibil (prin definiţie criteriul nu e ‘calificat’ decât daca dă rezultatul favorabil celor ‘calificaţi’!), ci pentru că beneficiază de asimetrie în ‘calificarea’ lor…​​”.

Nivelul argumentelor împotriva homeschoolingului (absenţa socializării, lipsa certificărilor, părinţi ocupaţi, etc) este o dovadă puternică tocmai în favoarea acestui tip de educaţie.

Acest lucru se poate vedea, de altfel, şi din obiecţiile provenite din partea stângă. Aici, accentul pică pe inegalitatea de şanse, imposibilitatea economică a categoriilor sociale defavorizate de a-şi scoate copii din sistemul public, şansele reduse din punct de vedere intelectual ale părinţilor de a le furniza lecţii de calitate, plus mult colectivism. De unde oamenii noştrii de stânga trag concluzia că alternativa aceasta este utopică pentru mase. Drept urmare, şi aici concluzia este de data aceasta implicită, decât să iasă cineva din gulagul copiilor, mai bine să stea toţi la grămadă acolo. Măcar este egalitate şi prietenii născute din condiţia de deţinut… şi multe amintiri frumoase despre cum ne-a făcut puşcăria oameni.

Un alt argument în vogă în panoplia socialistă este acela potrivit căruia părinţii săraci nu au capacitatea de a-şi educa corespunzător odraslele. După cum se întreba intrigat un artist cu fantasme conservatoare “crezi că nişte ţărani vor veni de la câmp şi vor sta să citească Schopenhauer cu copilul?!”. Ideea unei educaţii acasă, mai ales pentru tradiţionalişti, este tocmai că nu vei citi “Lumea ca voinţă şi reprezentare” sau alte texte născute din sensibilităţi bolnăvicioase, tipic moderne, ci te vei îndeletnici măcar cu câte ceva din artele liberale. Sau, după modelul Ion Creangă, cu cheia de boltă a învăţăturii primare, Psaltirea. “A doua zi însă a venit părintele pe la noi, s-a înțeles cu tata, m-au luat ei cu binișorul și m-au dus iar la școală. „Că, dă, e păcat să rămâi fără leac de învățătură, zicea părintele; doar ai trecut de bucheludeazla și bucherițazdra: ești acum la ceaslov, și mâine-poimâine ai să treci la psaltire, care este cheia tuturor învățăturilor” (“Amintiri din copilarie”).

Psaltirea a constituit de fapt abecedarul cel mai folosit pînă aproape de începuturile modernităţii. “Until the later medieval emergence of the book of hours, psalters were the books most widely owned by wealthy lay persons and were commonly used for learning to read“, se scrie chiar şi în progresivista şi, de preferinţă, de neutilizat wikipedia. Cei nemulţumiţi de această resursă pot consulta oricum “The Place of the Psalms in the Intellectual Culture of the Middle Ages”, de Nancy Elizabeth Van Deusen, unde concluzia este similară.

Cât priveşte părinţii cvasianalfabeţi, ei au furnizat de-a lungul timpului educaţie de calitate, potrivit unor criterii tari şi nu pe criteriile experţilor, după cum o dovedesc nenumărate exemple, de la Thomas Edison dat afară din şcoală până la Părintele Porfirie Bairaktaris, ajuns unul din cei mai mari duhovnci din Grecia.

În contextul mai general al argumentului de stînga nu mai amintesc decât periferic iluzia de-a dreptul sinucigaşă, dar explicabilă prin necunoaşterea economiei şi istoriei educaţiei, de a crede că sistemul de educaţie publică, pus la punct de bogaţi, îi va favoriza în vreun fel pe săraci. Din acest punct de vedere, homeschoolingul i-ar avantaja tocmai pe săraci, cărora le-ar permite să depăşească o segregare inevitabilă. Cât despre inocenţa antropologică tipic iluministă cu privire la egalitarismul educaţional,ea este doar un simptom caracteristic al bolii moderniste de care mult prea puţini dintre noi reuşim să scăpăm.

În concluzie, după cum observa cineva,” teoria şi istoria arată că insula muştelor lui Golding nu (mai) e doar peste mări şi ţări ci începe in Piteştiul celor mici, iar cea mai de plâns societate este cea care nu poate perpetua virtutea. Însă noi după Jane Austen trăim ‘după virtute’. Modernitatea gnostică (bazată pe reedecurare publică) a îngropat în sub 200 de ani peste 2000 de ani de civilizaţie a virtuţii.”

Ninel Ganea
Ninel Ganeahttp://www.karamazov.ro
Editor și publicist, a studiat filosofia la Universitatea București și științele politice la SNSPA. Îngrijește colecțiile de carte ale editurii Contra Mundum și publică regulat în revistele Familia Ortodoxă și Argeș.

Cele mai recente articole