Nu dărâma niciodată un gard până când nu știi motivul pentru care a fost pus.
– G. K. Chesterton
Acesta este un esseu pe care l-am scris în încercarea de a încetini, de a deraia sau de a opri adoptarea orbească şi precipitată de către Canada și de către atâtea alte națiuni a „căsătoriei homosexuale”. Este un răspuns la hotărârea Curții Supreme a Statelor Unite care a anulat recent legea privind apărarea căsătoriei [1]. Cititorii vor judeca dacă argumentele stau sau nu așa cum cred eu. Pentru cei care sunt de acord, vă rog să circulați cât mai mult posibil acest articol. Ce oferi, aceea primeşti.
Din păcate, în fața atâtor înfrângeri în apărarea căsătoriei, eu ca și mulți alții mă simt obosit de acest subiect. Dar oboseala morală nu este o scuză pentru capitularea pe principii. Civilizația este ca o pânză de păianjen: delicată în realizare, greu de susținut, ușor de distrus. Civilizația nu se naște în mod natural și este întotdeauna rezultatul voinței umane. Dar dacă voința devine slabă, dacă abandonăm și ne lăsăm în voia sorții, atunci direcția este întotdeauna în jos. De aceea, toți cei cărora le pasă au datoria morală de a se opune oricărui lucru care subminează binele comun al civilizației.
Edmund Burke a avut dreptate atunci când a spus că principala cauză a triumfului răului este că oamenii buni nu fac nimic. El nu a spus, după cum am putea presupune, că oamenii buni trebuie să facă lucruri rele. Dacă NU fac nimic, răul va triumfa. Aceasta este cauza direcției descendente a unei civilizații care rătăcește.
Deși a fost batjocorită prin divorț facil și alternativa conviețuirii în comun, căsătoria tradițională – singura instituție umană care are ca scop exclusiv asigurarea unei mame și unui tată grijulii în cât mai multe case – a fost cel mai bun lucru pentru marea majoritate a copiilor de pe această planetă începând din vremuri imemoriale. Căsătoria și familia – care este consecința sa naturală – sunt instituțiile care au precedat existența, legitimitatea și prestigiul tuturor conducătorilor, tuturor instanțelor judecătorești și tuturor statelor.
Promovând ideea că „unirea oricăror două persoane” este echivalentă în valoare socială și morală cu „unirea unui bărbat și a unei femei”, Canada, iar acum SUA au înlăturat fundamentul natural biologic și procreativ din căsătorie lăsând în urmă o definiție goală de conținut dar legală, lipsită de biologie, lipsită de ceea ce este natural omenesc, lipsită de tradiție și lipsită de orice preocupare primordială pentru producerea și creșterea copiilor. Făcând acest lucru – care este acum tendința dominantă – liderii politici și instanțele judecătorești iau calea cea mai ușoară, refuzând să protesteze și să pună capăt unuia dintre cele mai teribile experimente sociale pe care le-a cunoscut vreodată omenirea.
„Căsătoria” de același sex nu este un drept
Instanțele care legalizează căsătoria homosexuală încearcă să susțină că este „un drept fundamental”, sub o constituție sau alta. Dar asta este în mod clar fals.
În cazul Canadei, toate lucrurile legate de homosexualitate au fost dezbătute minuțios și în mod deliberat excluse din Carta Drepturilor și Libertăților /2/ de către artizanii ei.
Constituția americană nu menționează niciun astfel de drept, pentru că fondatorii Americii ar fi găsit întreaga idee profund respingătoare. Congresul american a respins deseori ideea, la fel cum au făcut mai mult de trei sferturi dintre statele americane.
Dar judecătorii liberali de pretutindeni au retaliat declarând că homosexualitatea și căsătoriile homosexuale sunt practici care ar trebui incluse fie în cadrul unei „egalități” (ca în Canada), fie în cadrul unei „protecții egale” (ca în SUA).
Declarația Universală a Drepturilor Omului (Universal Declaration of Human Rights) din 1948 de la ONU, la care majoritatea țărilor sunt semnatare, numește în mod specific familia ca „unitate de grup naturală și fundamentală a societății”, la fel ca și Convenția europeană a drepturilor omului (European Convention on Human Rights), în care căsătoria este definită în mod specific ca o unire a unui bărbat și a unei femei.
În acest spirit, Franța a respins inițial căsătoria homosexuală pe motiv că dragostea și sprijinul propriilor părinți biologici ajută copiii să se dezvolte cel mai bine și nu părinți homosexuali impuși asupra lor prin politică de stat numai ca să satisfacă dorințele homosexuale ale unor adulți. Francezii au insistat că, ori de câte ori este posibil, dreptul natural primordial al copiilor de a cunoaște și de a fi crescuți de către părinții lor biologici trebuie să primeze asupra drepturilor adulților. Apoi, în 2013, după o dezbatere națională profund divizată, legislatorii Franței au capitulat.
Persoanele de același sex nu se pot uni în „conjugalitate”
Pentru a evita un anticipat abuz de către public al instituției căsătoriei și o goană după beneficii financiare și juridice de către „oricare două persoane”, instanțele au decis că aceste noi uniuni trebuie să fie „conjugale”. „Conjugal” vine de la cuvântul latin „coniugalis” (adică referitor la relația dintre soț și soție) iar verbul latin „coniugare” înseamnă „a se cupla”. Astăzi orice două persoane pot spune că au o uniune conjugală.
Dar, lăsând la o parte întrebarea care ar trebui să facă orice națiune să se jeneze, dacă două penisuri sau două vaginuri pot fi vreodată „cuplate” într-o „uniune” și lăsând la o parte și faptul care este atât de evident pentru orice biolog că numai ființele umane de sexuri opuse pot avea o relație „sexuală” în sensul strict al cuvântului respectiv, suntem acum în situația de a pune o întrebare pur administrativă și anume: pentru a se califica pentru beneficiile maritale legale și economice disponibile, trebuie ca două persoane să aibă relații sexuale (sau relații sexuale false, în cazul homosexualilor) pentru a fi considerate căsătorite?
Dacă răspunsul este „NU”, atunci ce fel de uniune este „o uniune a oricăror două persoane”? Și dacă răspunsul este „DA”, atunci cum poate statul responsabil de acordarea de avantaje cuplurilor căsătorite să știe că două persoane care pretind aceste beneficii trăiesc de fapt „conjugal”? Vom avea acum poliția conjugalității pentru a ne asigura că cei „căsătoriți” se califică? Probabil că nu.
De ce, practic vorbind, conjugalitatea contează?! Dacă nu o putem dovedi sau nega, nu ne rămâne decât cerința tradițională a heterosexualității ca o condiție prezumtivă pentru căsătorie și beneficiile acordate ei.
Noi nu ar trebui să promovăm ceea ce nu este natural ca ceva de dorit
Dacă această chestiune s-ar referi numai la indivizi, aș spune, cui îi pasă? În cadrul legii, ar trebui să fim capabili să trăim cu cine vrem și să fim lăsați în pace. Dar, la rândul său statul împreună cu judecătoriile și tribunalele sale, nu ar trebui să folosească legea pentru a mă intimida sau a mă forța pe mine, pe copiii mei, pe prietenii mei, școala sau societatea în general să fim de acord că ceea ce fac alții pentru a se excita cu cei de același sex este normal sau natural dacă noi credem în mod sincer altfel. Dacă cineva alege să „se căsătorească” cu partenerul cu care, prin definiție și design, va fi pentru totdeauna impiedicat din punct de vedere biologic de la o adevărată uniune sexuală și de la a avea copii, nu ar trebui să fiu presat sau obligat să fiu de acord că aceasta este o idee bună pentru acele persoane sau pentru țara mea. Pentru că nu sunt.
Accept că unii indivizi pot prefera un astfel de stil de viață pe care îl consideră bun pentru ei. Dar nici o logică din lume sau tone de argumente nu pot convinge o persoană rezonabilă că este bun pentru societate ca întreg, pentru binele comun sau pentru supraviețuirea civilizației. Cred că homosexualitatea este ciudată, tristă, nefirească, o nevroză sexuală, o tulburare a sufletului, orice. Dar încă mai spun – cu îngăduință și cu multă prudență – să trăiască și să lase și pe alții să trăiască.
Mi s-a spus ca au existat întotdeauna unele cupluri fără copii. Care este diferența?
Desigur, răspund. Există unii fără copii prin alegere, unii prea bătrâni și unii care trăiesc cu tristețea profundă a infertilității. Dar o societate care privilegiază în mod intenționat parteneriate umane care sunt sterile prin definiție și în felul ăsta le face un model legitim și normativ pentru tineri, cu statut social și beneficii egale cu cele pe care le au uniunile care se conformează exigentului model procreativ al societății, intră într-un curs periculos.
Spun un model procreativ „exigent”, deoarece creșterea unor ființe umane bune, cinstite și manierate este poate provocarea zilnică cea mai dezinteresată pe care majoritatea dintre noi o vom întreprinde vreodată, necesitând dedicare și sacrificii extraordinare emoționale, personale și financiare. Iată de ce numai aceste uniuni, cu obiceiurile, legile și practicile care le înconjoară, trebuie să se bucure de un statut respectabil în societatea umană, statut care până acum a fost rezervat numai pentru căsătoria adevărată (sau echivalentul său relațiile de drept comun, diferite de falsa căsnicie homosexuală, pe care acum suntem obligați prin lege să o acceptăm ca fiind adevărată).
Argumentele pentru comportamentul homosexual sau căsătoria între persoane de același sex sunt slabe
Este imposibil de găsit o apărare rezonabilă a comportamentului homosexual sau a căsătoriei între persoane de același sex care să vorbească de binele comun. Nu există pur și simplu o apărare a lor pe argumente biologice, sociale, bazate pe evoluție sau de sănătate. Din punct de vedere biologic este, evident, un punct mort. Din punct de vedere social este, de asemenea, un punct mort, pentru că nu ar trebui să instituim homosexualitatea sau căsătoria homosexuală ca ideal pentru tineri.
Nici nu putem folosi argumentul genetic sau evolutiv în sensul că homosexualitatea ar oferi o anumită „valoare de supraviețuire” speciei umane sau gene în generația următoare pentru simplul motiv că homosexualii nu se reproduc unul cu celălalt. Într-adevăr, argumentul „gena gay” funcționează împotriva susținătorilor săi, pentru că o genă homosexuală ar duce la dispariția homosexualității într-o generație sau două. Mai mult, dacă o genă homosexuală a fost descoperită vreodată, pun pariu că aproape fiecare femeie însărcinată ar cere un test genetic și ar întrerupe sarcina, așa cum multe femei fac acum când pur și simplu nu-și doresc copilul sau nu-l doresc de sex feminin, de exemplu.
Și scutiți-mă de argumentul că „oferă un cămin” – ideea că, deși nu au copii proprii, homosexualii ajută la creșterea copiilor altor persoane și, prin urmare, au o valoare de supraviețuire a speciei. Acesta este un argument dulce, dar ridicol. Singurul motiv pentru care unele păsări de sex masculin, de exemplu, se agață pentru a ajuta perechea de la care au fost respinse de către masculul câștigător, este în speranța de a câștiga data viitoare.
Poate cel mai groaznic aspect dintre toate este problema de sănătate. În cazul în care SIDA este un indicator, homo-sexul rămâne unul dintre cele mai periculoase forme de viață imaginabile (datele furnizate de Health Canada ne arată în mod constant că aproape 80% din totalul deceselor cauzate de SIDA în Canada începând de la mijlocul anilor 1970 au fost bărbați homosexuali).
Din punct de vedere cultural, homosexualitatea a fost descurajată de toate civilizațiile din istorie, cu excepția câtorva cicluri anormale sau perioade – ca cea pe care o trăim în prezent. Și, bineînțeles, oricine va reflecta sincer asupra a ceea ce fac homosexualii cu ceilalți pentru plăcerile lor senzuale (din nou, aceste plăceri nu pot fi, prin natura lor, sexuale) va concluziona că este profund nefiresc, după cum orice fermier care cumpără doi tauri pentru cireada sa de vaci și se trezeste cu aceștia călărindu-se unul pe altul și neglijând vacile trage concluzia că este ceva profund în neregulă cu ei.
Argumentele împotriva căsătoriei homosexuale sunt puternice
Acestea pot fi însumate într-un paragraf sau două. Toate ființele umane sunt născute dintr-o mamă și sunt create de un tată, iar legile au protejat întotdeauna căsătoria – relația mamă-tată-copil – pentru că această relație este singurul mijloc natural de a crea viața umană și a continua civilizația.
De mare importanță este argumentul potrivit căruia căsătoria a fost întotdeauna o instituție centrată pe copil și nu ca astazi, și într-un număr din ce în ce mai mare de state, o instituție centrată pe adulți. Nimeni – judecător, politician, sau stat – nu și-a revendicat vreodată în trecut dreptul de a redefini căsătoria astfel încât în mod intenționat să impună unui copil orfan doi tați sau două mame ca politică de stat.
Până în prezent, căsătoria s-a sprijinit întotdeauna pe patru condiții sau restricții, ca un scaun pe patru picioare iar respectarea lor a fost declanșatorul beneficiilor conjugale. Acești patru piloni erau: număr, sex, vârstă și rudenie. Adică poți să te căsătorești cu o singură persoană la un moment dat, care trebuie să fie de sex opus, peste o anumită vârstă și să nu fie o rudă de sânge apropiată. Acești patru piloni au protejat societatea împotriva poligamiei, homosexualității, pedofiliei și defectelor genetice respectiv.
Dar recenta eliminare oficială a condiției „de sex opus” a slăbit puternic această structură socială stabilă. Căci, dacă acum este nevoie doar de două persoane pentru a face o căsătorie, atunci de ce nu un bărbat și o fetiță de 12 ani (încălcând condiția de vârstă)? Un frate și o soră (încălcând condiția de relație apropiată)? Dar trei prieteni care doresc să se căsătorească doar pentru a-și reduce cheltuielile sau bărbatul care vrea două sau trei soții (încălcând condiția de număr)?
Știu, căsătoria a fost deja slăbită de divorțul „fără vină” și de concubinaj /3/. Dar asta nu este o scuză pentru a o distruge în întregime. Am rupt deja piciorul „sex” de la scaun, și deja există încercări legale de a rupe celelalte trei. Curtea de Apel din Ontario a decis că un copil poate avea trei părinți! Instanțele judecatorești trebuie uneori să numească tutori sau „părinți” legali și uneori un copil poate avea nevoie de mai mult de doi protectori. Dar acest lucru este cu totul diferit de cel al stabilirii mai multor paternități ca un precedent social dezirabil doar pentru a mulțumi pe homosexuali. Astfel de decizii vor deschide ușa la poligamia legalizată, iar următoarea ciudățenie va fi apărarea „sexului intergenerațional” (un eufemism pentru pedofilie). Apoi vom auzi despre drepturile de a se „căsători” cu fratele sau sora și așa mai departe. Deja, legislația portugheză nu interzice în mod expres incestul.
În 1990, majoritatea oamenilor, de stânga sau de dreapta, considerau o căsătorie homosexuală ca pe o idee absurdă (ca să nu mai vorbim despre un „drept” de a se căsători), iar cei care au avertizat împotriva ei, cum ar fi autorul acestui articol, au fost batjocoriți ca provocatori de panică.
În partea a II-a a articolului vom vorbi despre egalitate ca argument în sprijinul căsătoriei homosexuale.
–
Nota traducătorului:
[1] În noiembrie 2008 statul California a votat (cu 52% din voturi „pentru”), Propunerea 8, o inițiativă cetățenească care a adaugat în Constituție următoarea secțiune: „Numai căsătoria dintre un bărbat și o femeie este valabilă sau recunoscută în California”.Adversarii Referendumului au caracterizat Propunerea 8 ca „ură” și, după referendum au folosit sistemul juridic pentru a răsturna voința populară. În următorii 5 ani au urmat o droaie de procese la toate nivelele sistemului judiciar american.
Pe data de 28 iunie 2013 (dată la care a fost scris articolul de mai sus), Propunerea 8 a fost declarată neconstituțională de către instanțele federale (genul de argumente folosite acum de judecătorul Daniel Morar de la Curtea Constituțională a României).
[2] adăugată Constituției Canadei în 1982. Carta garantează anumite drepturi politice cetățenilor canadieni și drepturi civile tuturor celor care locuiesc în Canada. [3] Există trei motive majore pentru declinul căsătoriei: revoluția sexuală – a deschis calea pentru relații sexuale în afara căsătoriei, facilitate de pilula de control a nașterii și disponibilitatea avortului; divorțul „fără vină” – în 1986, legislația canadiană a permis divorțul după o separare de un an, fără a fi nevoie să se dovedească vreo „eroare”; acest lucru a subminat conceptele de PERMANENȚӐ și ANGAJAMENT în căsătorie. În anul 1961, numărul de divorțuri înregistrate în Canada a fost 6,563. În 1986 au existat 78,304 divorțuri; concubinajul – ca alternativă valabilă la căsătorie sau ca modalitate de a „testa” relația înainte de căsătorie a fost fatal pentru permanența și angajamentul într-o căsătorie ulterioară. Aceste trei motive au făcut bărbații reticenți la a se mai angaja într-o căsătorie. În plus, ei au învățat prea bine că femeile sunt cele care inițiază cele mai multe divorțuri în Occident și, datorită dominației feministe în sistemul judiciar, ele iau copiii și majoritatea veniturilor soților cu ele. De ce ar risca să se mai căsătorească azi?