back to top

În apărarea Căsătoriei (II). Dacă o politică este „egală”, ea nu poate fi o politică

Prima parte aici

Civilizațiile se ridică și apoi decad pentru că resping, în primul rând moral și apoi intelectual, sursele naturale ale vitalității lor fondatoare și ale propriilor succese 

Unul dintre cele mai frecvente, dar cu siguranță printre cele mai slabe argumente în sprijinul căsătoriei homosexuale este chemarea la „egalitate”. Pentru că o clipă de reflecție ne spune că toate politicile autentice sunt menite să discrimineze într-un mod pozitiv în favoarea anumitor aranjamente umane. Aceasta este ceea ce face ca o politică să fie politică, adică un program conceput în mod intenționat cu scopul de a atinge un anumit rezultat social sau economic prin încurajarea unor comportamente umane și descurajarea altora.

Dacă o politică este considerată bună numai dacă ea este „egală” pentru toți, această politică pierde chiar esențialul scopului său și anume preferința specifică (discriminarea) pentru anumite acțiuni umane care au făcut-o politică în primul rând. Pe scurt, dacă eliminăm calificările care au făcut ca politica noastră să fie eficientă, noi o transformăm într-o ofertă pentru toți și ea își pierde automat capacitatea de a orienta cetățenii într-o direcție și nu în ​​alta.

Câteva exemple de politici ce discriminează pozitiv pentru binele comun sunt sistemul de asistență socială, acordarea onorurilor, drepturile veteranilor și beneficiile atleților de elită. Nu susțin neapărat aceste programe, dar dacă oferim tuturor asistență socială fără calificarea că aceste persoane trebuie să aibă un venit foarte scăzut, beneficiile își pierd imediat scopul politic și sunt transformate într-o distribuire generală.

Dacă am da tuturor canadienilor Ordinul Canadei, s-ar pierde imediat caracterul lui distinctiv ca o onoare publică (acțiunea ar fi de fapt privită ca o bătaie de joc). Și dacă am acorda tuturor cetățenilor avantajele veteranilor de război doar pentru a-i face „egali” veteranilor, cei care și-au slujit țara ca soldați și au câștigat pe merit aceste beneficii și recunoașteri vor fi pe bună dreptate indignați. În același mod acordăm stipendii numai sportivilor cu performanțe deosebite. Aceeași logică se aplică în cazul privilegiilor de zi cu zi, cum ar fi spațiile speciale de parcare pentru persoanele cu handicap sau pentru femeile gravide. Ideea este că trebuie să te califici pentru acestea.

Tot așa și cu căsătoria. A fost întotdeauna intenția politicii de stat ca prin căsătorie să încurajeze și să privilegieze numai uniunile care îndeplinesc cele patru criterii privind numărul, sexul, vârsta și rudenia și să le prețuiască mai mult decât orice alt tip de parteneriat uman. De ce? Pur și simplu pentru că statul știe că dacă, prin diferite beneficii disponibile, încurajează un bărbat și o femeie să se unească sexual (nu doar în mod senzual, ca în cazul homosexualilor) se vor naște copii. Și toată lumea știe că nu va fi așa dacă statul va recompensa fetele să se unească cu fete sau băieții cu băieți.

Mi se spune adesea că există doar câteva mii de căsătorii homosexuale deci, care e răul? Răspunsul meu este că poți distruge valoarea celei mai mari medalii militare conferind-o în public unui singur individ laș, așa cum poți distruge prestigiul Ordinului Canadei, conferindu-l în mod public unui singur canadian cu zero realizări. Pe scurt, eliminarea calificărilor pentru un privilegiu înseamnă eliminarea privilegiului.

Dragostea nu este un argument pentru beneficii de la stat 

Statul nu are, și nu ar trebui să aibă, nici o treabă să se implice ca protector-judecător-binefăcător al vieții amoroase a cetățenilor săi sub nici un motiv cu excepția faptului că numai căsătoriile heterosexuale și copiii pe care așteptăm și sperăm că ele îi vor produce (aproximativ 95% dintre acestea fac acest lucru) sunt vitale pentru bunăstarea societății umane și astfel trebuie să fie onorate și favorizate mai presus de alte aranjamente amoroase pentru că numai căsătoriile heterosexuale au potențial de a procrea.

Astăzi este la modă ca homosexualii să fie indignați și să protesteze că se iubesc și ei și, prin urmare, sunt lipsiți de un drept egal. Dar întreb, ce dacă iubiți pe cineva? Dragostea este un motiv adecvat pentru a cere atenția partenerului dvs. sau chiar a prietenilor și rudelor dacă sunt interesați de dragostea dvs. Dar nu este un motiv convingător pentru a solicita atenție din partea statului sau a străinilor (cetățeni și contribuabili) sau pentru a insista să vi se acorde respect public egal sau privilegii sau beneficii să fie plătite pentru a vă susține dragostea.

Iubirea poate fi minunată, după cum știm cu toții. Dar este o chestiune privată și, luată în particular, chiar și cea mai minunată dragoste nu justifică primirea atenției publice atunci când prin definiție nu există speranță de beneficii publice (ca în cazul iubirii homosexuale). Și de ce ar trebui? Dragostea este partea ușoară, partea distractivă. Dar creșterea copiilor, formarea de cetățeni productivi și competenți este foarte, foarte dură. Iată de ce singura justificare pentru protecția legală și beneficiile economice extinse investite în uniunile heterosexuale este simplul motiv că societatea și statul au o așteptare înaltă și justificabilă de a obține ceva crucial în schimb: mai mulți cetățeni bine-crescuți.

Fără această așteptare rezonabilă a „rentabilității investițiilor” ca să spunem așa, așteptare ce decurge cu mare regularitate din simpla formă a căsătoriei heterosexuale, nici o combinație de indivizi care se iubesc pur și simplu, care se iubesc numai unul pe altul, indiferent de genul lor, nu ar trebui să primească favoruri sau protecții extrase prin lege de la nimeni. S-o spunem răspicat: singura iubire privată care respectă legea și care ar trebui să fie de orice interes public este dragostea care are loc între doi oameni care aleg să se unească în baza celor patru criterii menționate mai sus (și toți cetățenii sunt în mod egal liberi să accepte aceste condiții).

Ce fel de dragoste este asta?

Mă grăbesc să adaug că, de ceva timp, în afara diminuării valorii instituției căsătoriei, suntem de asemenea preocupați să distrugem o distincție pe care, de mii de ani, civilizația noastră s-a străduit să o facă între dragostea bună și dragostea rea. Este clar că ființele umane sunt capabile să iubească aproape orice sau pe oricine, bun sau rău (la fel cum ar putea să urască aproape orice sau pe oricine). Totuși, pentru ca ei să iubească binele în loc de rău, primii trebuie să fie recunoscuți public și încurajați de către toți în moralitate și în lege, iar cei care iubesc răul să fie descurajați în mod clar.

În mod tradițional, descurajăm lucruri precum iubirea de sine în sens narcisist; și iubirea prea mare a banilor; iubirea sexuală a copiilor; și sute de alte lucruri rele. Manualele psihiatrice conțin descrieri ale multor tipuri de iubire greșită, de obicei cu eticheta „philia” la sfârșitul lor („philia” in grecește înseamnă „dragoste”). Ce vreau să spun este că una dintre cele mai periculoase realități ale existenței umane este cu siguranță dependența creată de forme puternice de iubire care nu numai că sunt nocive pentru indivizii înșiși și pentru oamenii pe care ei îi iubesc ci – și acesta este punctul cheie – ele sunt rele pentru societate ca întreg.

Unele dintre cele mai frecvente forme de iubire degradante sunt dragostea de sine, de mâncăruri, de bani, de alcool sau de droguri și da (îndrăznesc să spun), dragostea homosexuală. Alte feluri de dragoste rea sunt pedofilia – iubirea sexuală a copiilor; cleptomania – o excitare sexuală de la furt; coprofilia și urofilia (ambele făcute celebre de acel pervers de marchiz de Sade). Există multe sute de „philias”, care descriu tot felul de tipuri anormale sau pur și simplu patologice de iubire. Așa că vă sugerez să renunțați la „dragostea” homosexuală ca o calificare pentru beneficii de la stat. Homosexualitatea a fost întotdeauna considerată iubire rea în două privințe: obiectul greșit al iubirii sexuale și orificiul sau organul greșit.

Mi se spune că dragostea homosexuală este foarte puternică, asemenea multor altor forme de iubire. Nu mă îndoiesc. Dar ce dacă? Puterea iubirii sau a oricărei alte pasiuni umane nu este o garanție a valorii ei. De fapt, aceasta este uneori primul semn al capacității ei distructive. Sincer vorbind, mulți oameni consideră că dragostea homosexuală este profund nenaturală, un fel de tulburare a sufletului și că sunt justificați în a spune că este perversie. Rădăcina latină este „pervertire”, ceea ce înseamnă „a se întoarce de la, a corupe, a distruge”; în acest caz, înseamnă că cine respinge modelul natural al procreării se abate de la ceea ce este natural și bun pentru prosperitatea tuturor.

Menționez aceste lucruri doar pentru a spune că „dragostea” este un termen destul de derutant și, deși este cea mai profundă emoție, nu poate fi folosit în mod rezonabil pentru a justifica obținerea de beneficii plătite de alții doar pentru că ne simțim „îndrăgostiți”.

Trebuie să onorăm orice formă de căsătorie naturală

Bine, dar cum rămâne cu cuplurile infertile sau cu bătrânii care se căsătoresc, dar nu mai pot avea copii? De ce ar trebui să aibă astfel de drepturi? Răspund spunând în primul rând că, spre deosebire de homosexuali, ei au îndeplinit și onorat toate cele patru criterii de calificare pentru căsătorie în ceea ce privește număr, sex, vârstă și rudenie. Acest lucru este suficient în sine. Dar aș adăuga că aceste cupluri merită de asemenea beneficii maritale pur și simplu pentru că, prin alegerea formei tradiționale de parteneriat heterosexual, ele continuă să onoreze și să perpetueze singura formă de unire umană care (o spun din nou) poate fi o uniune sexuală (are potențial de procreație) si care este absolut esențială pentru păstrarea și continuarea civilizației. Orice alt tip de relație poate fi interesantă, drăguță, plină de compasiune, etc. Dar, din punctul de vedere al statului, este complet irelevant. Nu este treaba nimănui și, prin urmare, nu ar trebui să fie de interes public.

Repet, cetățenii, pur și simplu, prin alegerea unei uniuni sexuale naturale onorează și recunosc în mod public valoarea și importanța ei ca singura temelie validă pentru actul căsătoriei; mai mult, prin exemplul lor, ei transmit această valoare și altora. De aceea, căsătoria tradițională, în practică și în forma ei, trebuie să primească un respect mai înalt decât cel acordat oricărui alt parteneriat sau prietenie umană.

O societate care generalizează, demistifică, desacralizează sau demitizează voluntar această formă specială de uniune umană oferind aceleași privilegii „oricăror două persoane” se poate aștepta să vadă această instituție, altădată vitală, tot mai dezonorată și batjocorită ca trivială (așa cum este tot mai mult cazul).

Rolul statului în demolarea căsătoriei

Cetățenii trebuie să fie foarte precauți în ceea ce privește caracterul insidios [1] al statului modern în relație cu rolul special, influența și supraviețuirea familiei naturale. Imperiile, principatele și statele, indiferent cum au fost definite, au avut întotdeauna un lucru în comun: o antipatie naturală față de orice altă organizație sau asociație umană din jurisdicția lor care concurează cu statul pentru loialitatea cetățenilor. Primele dintre aceste asociații au fost religia și familia, cele două entități sociale – prima spirituală, a doua biologică – cărora oamenii le-au dat întotdeauna un atașament particular mai puternic decât sentimentul lor public față de țară sau conducători.

Acest tip de tensiune a fost vizibil în Roma antică, unde legea familiei și legea atotputernicei Rome au fost adesea în conflict, statul de cele mai multe ori renunțând. Chiar și astăzi, în multe țări, nici un monarh sau conducător, indiferent cât de absolută putere ar avea nu și-ar îngădui capriciul de a intra într-o casă privată fără permisiunea familiei.

Cele mai insidioase incursiuni ale puterii statului în relațiile de familie și drepturile de proprietate au fost resimțite odată cu apariția statelor puternice, colectoare de taxe și furnizoare de asistență socială din perioada modernă, multe dintre ele declarând un război deschis sau sub acoperire împotriva familiei văzută ca leagănul privilegiilor și inegalităților sociale. În consecință, aceste state au căutat în mod specific să slăbească legăturile biologice naturale ale căsătoriei ca fundație a familiei. Marx și Engels și-au bazat o mare parte din programul lor social dezastruos pe o neîncredere profundă față de familia privată. Acesta a fost socialism cu mitraliera.

Statele de asistență socială mai „blânde” (nemarxiste) care au apărut în secolul XX – dintre care Suedia și Canada sunt cele mai înflăcărate din punct de vedere ideologic – au la bază aceeași ostilitate împotriva familiei și a tuturor distincțiilor, privilegiilor sau diferențelor biologice între cetățeni care ar putea reprezenta o amenințare la adresa pretenției exclusive a unor astfel de state la o autoritate pseudo-morală de garant al egalității cetățenilor sub toate aspectele.

Conștiente de faptul că familia are un atașament profund, puternic și pe viață, bazat pe rudenie asupra membrilor săi, astfel de state adoptă o abordare mai blândă și mai puțin vizibilă. Aceste state slăbesc coeziunea familiei și sensul privilegiile sale, nu prin eliminarea acestora din urmă, ci mai degrabă dizolvând valoarea și prestigiului lor unic prin eliminarea tuturor calificărilor pentru a primi privilegii; adică revărsându-le fără discriminare pe toată lumea. În felul acesta, o instituție profund biologic-înrădăcinată și nobilă, cum este căsătoria, poate fi treptat transformată într-un alt vehicul pentru o egalizare politică absolută. Pentru asta, cetățenii care nu au sesizat adevărata față a lucrurilor se înclină și mulțumesc statului.

Statele care abandonează toate aspectele spirituale și biologice ca bază naturală a civilizației își găsesc în cele din urmă ideologia oficială redusă la o preocupare demoralizantă și deprimantă pentru simplul succes material și egalitatea tuturor cetățenilor. Aceste state sunt destinate să se erodeze prin războaie nesfârșite și dezolante asupra „drepturilor”. Dar egalitatea, dusă la extreme, este întotdeauna un solvent social și moral pentru că este forțată să ia în colimator toate distincțiile și privilegiile sociale și morale utile altădată. În acest moment, vechea idee a dreptății, întruchipată în ceea ce este natural și biologic și care vizează binele comun – cu toate distincțiile esențiale și necesare, diferențele omenești remarcabile și privilegiile sociale esențiale pe care le implică – va pierde mereu în războiul contra noii idei de justiție care… îi face pur și simplu pe toți egali din punct de vedere administrativ, oferindu-le tuturor fără deosebire aceleași privilegii și beneficii (pentru care singura calificare va fi acum simpla cetățenie – și de multe ori nici măcar asta).

Nici măcar vechii greci nu au achiesat la ideea simplistă că egalitatea înseamnă dreptate

Pe scurt, unei ideologii egalitariste mature i se cere prin propria sa logică internă să se opună oricăror diferențe și distincții naturale umane care i-ar putea amenința unica și foarte subţire pretenție de a oferi „dreptate ca egalitate” (justice as equality) pentru toți. Spun subţire pentru că nici măcar vechii greci, de exemplu, nu au achiesat la ideea simplistă că egalitatea înseamnă dreptate. Ei au argumentat că un soldat trebuie tratat ca oricare alt soldat; și un general ca alt general. Dar niciodată nu au crezut că un soldat și un general, un bărbat și un băiat, un băiat și o fată, un nebun și un om înțelept sau un erou și un laș ar trebui să fie tratați, apreciați sau onorați în exact același fel.

Acestea fiind zise, diferența esențială dintre America modernă și Canada în chestiuni precum căsătoria homosexuală – rațiunea pentru care trei sferturi din statele americane au interzis-o, în timp ce Canada a îmbrățișat-o – este că America nu a abandonat nici pe departe atât de mult precum Canada credința ei tradițională că justiția trebuie să aibă rădăcini spirituale și naturale. (Acum însă, această rațiune va fi înlocuită de lupta politică între state și guvernul federal pentru drepturile de a defini căsătoria.)

Începând cu era Trudeau [2], Canada s-a predat în totalitate ideilor materialiste și egalitariste de tip asistență socială / beneficii, prin care toată dezbaterea publică este redusă la un fel de război civil intern asupra egalității și a drepturilor. Doar foarte rar (și cu jenă) există vreo dezbatere despre bine, natural, moral obligatoriu și adevăr.

Nu este nevoie să spun că una dintre ultimele bariere la acest program pe față egalitarist – așa cum o atestă orice curs de feminism radical – a fost definiția tradițională a căsătoriei ca uniunea unui bărbat și a unei femei, cu toate privilegiile și protecțiile sale istorice (despre care s-a spus că sunt „patriarhale” sau sursa urii de clasă). În acest sens exact trebuie să realizăm că un „drept” la „căsătorie” homosexuală nu are ca scop ridicarea statutului homosexualității atât de mult cât vizează dizolvarea sensului istoric adânc al privilegiului și statutului căsătoriei adevărate și a heterosexualității care a fost întotdeauna una dintre cele patru condiții ale căsătoriei.

Ei bine, civilizațiile se ridică și apoi decad. Unul dintre motivele pentru care acestea decad este că ele resping, în primul rând pe plan moral și apoi pe plan intelectual, sursele naturale ale vitalității lor fondatoare și ale propriilor succese înlocuindu-le treptat cu o mulțime de legi și politici menite să extindă amestecul statului în fiecare colțișor al vieții private prin eliminarea tuturor diferențelor naturale dintre cetățeni, a tradiţiilor lor și a instituțiilor valoroase care ar putea constitui o amenințare la adresa ideologiei oficiale „dreptate ca egalitate”.

____

Nota traducătorului:

[1] Ceva insidios este neplăcut sau periculos și se dezvoltă treptat fără a fi observat. (dicționarul Collins)

[2] Prim-ministru al Canadei între 1968 si 1979 (cu mici întreruperi) și tatăl actualului prim-ministru

William Gairdner
William Gairdnerhttp://www.williamgairdner.com
Filolog, gânditor și autor conservator canadian. Doctor în literatură engleză al Universității Stanford. Fost profesor-asistent la Universitățile Stanford și York. Autor al unor volume precum The War Against the Family: A Parent Speaks Out (Stoddart, 1993), After Liberalism (Stoddart, 1998), sau The Trouble With Democracy (Stoddart, 2001). Fondator și fost președinte al Civitas, organizație canadiană care promovează o mai justă înțelegere a problemelor libertății și ordinii sociale în civilizația modernă. În tinerețe a fost sportiv de performanță și a reprezentat Canada la Jocurile Olimpice din 1964. Traducere și publicare cu acordul autorului de Gabi Voiculescu.

Cele mai recente articole