„Situația este foarte delicată și în același timp complexă, de aceea ținem constant legătura cu autoritățile norvegiene având ca prioritate interesul copiilor”, declara premierul Dacian Cioloș în ianuarie 2016, cu referire la situația familiei Bodnariu, ai cărei copii fuseseră preluați cu forța de autoritățile norvegiene. Sublinierea ne aparține și ni se pare importantă, deoarece ea conține nu doar o precizare cu scop diplomatic, una care stabilește din prima clipă termenii discuțiilor, dar și o orientare politică de principiu. Într-un discurs pur, de laborator, un socialist ar fi spus având ca prioritate interesul societății. Un conservator, în schimb, ar fi ales să vorbească despre interesul familiei, în timp ce un liberal nu poate vorbi decât de interesului copilului. În viața reală lucrurile se amestecă și nu ar trebui să luăm întotdeauna cuvintele în litera lor, dar diferențele pe care le-am indicat mai sus sunt, din punct de vedere politic, fundamentale.
În legislația socială românească din ultimele decenii, a predominat o viziune individualistă, sau liberală care tratează femeia care naște un copil, bărbatul ca tată și copilul ca pe indivizi cu interese distincte. Chiar dacă terminologia juridică conține cuvântul „familie”, membrii ei sunt tratați distinct în articole de lege sau chiar legi diferite. Indemnizația acordată mamelor care au născut a însemnat o concesie făcută viziunii conservatoare, dar una modestă, căci, la fel ca în cazul alocațiilor pentru copii, nu s-a ținut cont de veniturile familiei în ansamblu, ci numai de situația individuală a mamei.
În fapt, familia continuă să existe, având încă o mare putere, dar este, cel mai adesea, ignorată de dispozitivul legal, care preferă să vadă numai indivizi. Există și avantaje ale acestei perspective dacă ne gândim la mamele singure sau la servitutea femeii prinse în capcana obligațiilor casnice, dar există și mari dezavantaje, căci fondurile publice sunt distribuite arbitrar fără să se țină seama de nivelul real de trai al celor vizați. Bogații profită de subvenții de care nu au nevoie, iar bugetele sunt mereu insuficiente. Cert este că deplasarea liberală de accent de pe familie pe individ are urmări politice de primă importanță. Un conservator, în schimb, ar avea ca prioritate nu indivizii considerați separat, ci familia.
Întrebarea este dacă familia e ceva distinct de membrii săi și dacă are legitimitatea de a pretinde să fie recunoscută ca subiect predilect al legilor. Răspunsul, altădată evident, nu este astăzi ușor. Dar acolo unde familia e mai mult decât o asociere de persoane, fiind o ambianță culturală bogată, devine limpede că fiecare membru al ei se supune nu unei autorități arbitrare, ci unui spirit comun care îi îmbogățește pe toți deopotrivă. La limită e suficient să existe devotament, bună credință și afecțiune pentru ca micul grup să înceapă să reprezinte ceva mai mult decât suma indivizilor luați separat.
Înțelegem acum de ce, din perspectivă conservatoare, nu putem vorbi exclusiv despre interesul copiilor, pentru că într-o familie bine constituită, interesul lor e legat indisociabil de al celorlalți. Insistența pe interesul copilului nu este totdeauna o manifestare de generozitate, ci o formă de a contesta familia din perspectivă individualistă. Există – nu ne îndoim – experiențe familiale traumatice, dar ele nu ar trebui să ruineze ceea ce are bun familia prin aceste contestări resentimentare pe care le auzim tot mai insistent în jurul nostru.
O mai bună vizibilitate a familiei din punct de vedere legislativ ar permite însă României să abordeze mai eficient nu numai securitatea socială pe termen scurt, dar și una din marile probleme pe termen lung: cea demografică. Hotnews îl cita pe președintele Institului Național de Statistică, Tudorel Andrei, care recomanda modelul francez:
„Sunt 3 seturi de măsuri pe care francezii le-au aplicat: măsuri fiscale adresate direct persoanelor care au copii, a doua categorie sunt măsuri în natură, care privesc aceste familii – de exemplu dezvoltarea creșelor, dezvoltarea stabilimentelor în care copiii pot fi educați și pot permite părinților să aibă o viață activă imediat după nașterea unui nou copil în familie. Mai este de asemenea o a treia categorie, așa-numitele scutiri de impozite sau deduceri fiscale pentru anumite categorii de familii. Este un sistem închegat care nu are efect imediat, dar acesta e sesizabil pe termen mediu și lung”.
E limpede însă că, pentru o abordare coerentă și eficace, ar trebui ca familia să fie mai vizibilă, în detrimentul abordărilor individuale. Cel puțin în materie fiscală abordările individuale nu ar face decât să rateze țintele și să provoace cheltuieli inutile. Nu mama sau tatăl ar trebui să primească scutiri și beneficii, ci familia ca economie unitară.
Același articol îl cita pe cunoscutul cercetător în domeniul demografiei, Vasile Ghețău, care spunea că remediile nu s-ar putea limita la o lege și că „trebuie schimbat climatul economic, social și poate politic”.
Nu știm exact la ce s-a gândit profesorul Ghețău, dar noi credem că o schimbare benefică ar presupune o mică infuzie cu idei conservatoare. De ce să construiești o casă nouă, modernă, din materiale ieftine, în loc să renovezi o casă veche, care și-a dovedit în timp rezistența? De ce să demolezi familia, în loc să-i prilejuiești o revigorare?
