Cu ceva timp în urmă, în centrul atenției multor americani s-a aflat cazul unui băiețel de șapte ani din Texas, pentru a cărui custodie se băteau părinții lui divorțați. Aceste bătălii pentru custodia copiilor sunt întotdeauna tragice, însă ceea ce a făcut-o pe aceasta și mai dureroasă a fost faptul că părinții nu erau de acord cu privire la îngrijirea medicală a copilului. Nu era vorba doar de o decizie medicală obișnuită pentru un copil, în care părinții să trebuiască să ia în considerare opțiunile de tratament existente și să cântărească șansele de succes, posibilele efecte secundare și riscurile. Ei bine, nu, acesta era un caz în care părinții se pronunțau fiecare în favoarea unor opțiuni radical diferite, pentru că nu se puteau pune de acord cu privire la identitatea – sau „genul” – băiețelului lor. Unul din părinți crede că în realitatea copilul lor ar fi o fetiță, o fetiță captivă într-un trup de băiat.
Tocmai acest dezacord a dus la o bătălie crâncenă între cei doi cu privire la tratament. Așadar, fără a insista cu detalii specifice ale acestui caz, vrem să oferim cititorilor opinia noastră față de toate aspectele invocate, din perspectiva antropologică, ideologică și a principiilor etice în cauză.
Susținem că procedurile de „afirmare a genului” încalcă principii medicale fundamentale, că este profund ne-etic să susții convingerea unui copil de sex masculin că nu ar fi băiat (sau a unui copil de sex feminin că nu ar fi fetiță) și că este extrem de ne-etic să se intervină în dezvoltarea fizică normală a unui copil cu scopul de a „afirma o identitate de gen” care este contrară sexului biologic.
Adulții nu ar trebui să corupă ecologia socială a mediului în care copiii dezvoltă o înțelegere matură cu privire la ei înșiși ca băieți și fete în curs de a deveni bărbați și femei. În mod clar, profesioniștii din domeniul medicinii nu au voie să facă intervenții radicale în trupurile tinerilor pe baza unei ideologii identitare deraiate.
Noi nu suntem „în” trupurile noastre, noi suntem trupurile noastre
Nimeni nu s-a născut în trupul greșit, pentru că nimeni nu se naște „într-un” trup. Mai degrabă suntem trupurile noastre. Nu există nimic care să fie „în” trupul greșit, pentru că sufletul e forma materializată a trupului – și nu vreun soi de substanță separată.
Ființele omenești nu sunt persoane fără trup care să ocupe și să locuiască în trupuri impersonale. Nu suntem stafii ale unor mașinării. Trupurile sunt elemente esențiale ale persoanei noastre, care arată felul de entitate care suntem – un anume tip de animal cu o natură rațională, o ființă omenească. Noi – adică voi, eu și fiecare ființă omenească – suntem persoane văzute ca organisme trupești. Iar sexul unui organism e determinat de modul în care acel organism e organizat cu privire la reproducerea sexuată. După cum există două moduri de organizare în funcție de sex, așa există două sexe, masculin și feminin.
Binaritatea sexuală e o realitate biologică. Nu există nici o rațiune științifică – într-adevăr, nici una ne-ideologică – pe baza căreia să se poată nega acest fapt. Chiar dacă unii oameni prezintă tulburări de dezvoltare sexuală, numite uneori disfuncții intersex, acest lucru nu neagă realitatea generală. Tulburările de dezvoltare sexuală nu reprezintă un al treilea sex sau un spectru de sexe diferite. Nu există gameți de al treilea tip, gonade de al treilea fel, organe genitale sau sisteme de reproducere de un al treilea fel, după cum nu există nici un „spectru” între cele două sisteme reproducătoare, în ciuda realității că aceste două sisteme se pot uneori dezvolta în moduri anormale. Este o adevărată diversiune să te folosești de tulburări de dezvoltare fizică pentru a justifica o abordare ideologică în care sexul (sau genul) e văzut ca fiind fluid, non-binar și cu desăvârșire detașat de întruparea noastră ca bărbați sau femei.
„Afirmarea genului” se bazează pe ideologie și pe stereotipuri legate de sexe
Desigur că oamenii sunt liberi să-și exprime identitatea sexuală masculină sau feminină în multiple feluri. Ei se pot conforma unor norme culturale sau stereotipuri predominante sau pot devia de la acestea. Se pot simți confortabil sau nu cu anumite comportamente culturale anticipate pentru sexul lor. Se pot decide să se comporte în moduri neconforme din perspectiva rolurilor sexelor, sau pot opta să fie absolut convenționali. Totuși nici una din aceste opțiuni nu va putea schimba faptul că oamenii sunt fie bărbați, fie femei.
Cu toate acestea, un segment tot mai mare și mai influent al establishmenturilor noastre medicale și educaționale insistă că sexul persoanei este doar „atribuit” la naștere, așa că e posibil să fi fost atribuit greșit și poate acum să fie corectat prin terapii care „afirmă genul”. Vedem aici cum ideologia este cea care dă tonul, iar adevărul științific e dat la o parte. Potrivit acestei ideologii, factorul determinant al sexului este „identitatea de gen”, adică presupusul „sentiment intern al genului” pe care-l are o persoană (nimeni nu știe ce anume e acest sentiment, însă ni se spune că în acest înțeles, genul e fluid și că se găsește de-a lungul unui întreg spectru). Atunci când identitatea de gen a cuiva e contrară trupului, se spune că sunt binevenite și chiar de dorit intervențiile medicale care să armonizeze trupul cu identitatea. Afirmația insistentă și chiar mânioasă este că un om care se pretinde femeie este femeie (chiar dacă „ea” – se insistă asupra pronumelui – este bărbat din punct de vedere biologic), astfel încât e nevoie de toată tehnologia medicinii pentru a-i oferi acelei persoane un trup „feminin”.
Raționamentul acesta are probleme filozofice evidente. Conform lui, dacă o persoană care se identifică femeie este femeie, atunci indiferent de ce fel de trup are deja acea persoană, trebuie considerat trup de femeie. Trupul unei femei, în această accepțiune, e pur și simplu orice trup pe care îl are cineva care se „identifică” femeie. Și uite așa se întâlnesc în mod public expresii precum „penisul unei femei” sau „un bărbat însărcinat”. La ce anume își armonizează acea persoană trupul?
De ce s-ar ține o persoană care se identifică femeie de noțiunile „stereotipice” despre cum ar trebui să arate trupul unei femei? De ce ar trebui această persoană să ia hormoni și să se supună unor intervenții chirurgicale pentru a se conforma acestor stereotipuri? Am pornit de la distrugerea unor stereotipuri culturale de sex și am ajuns să creăm o industrie a chirurgiei plastice prin care să remodelăm trupurile în concordanță cu aceleași stereotipuri. Iar dacă genul e fluid și se găsește pretutindeni de-a lungul unui spectru, atunci ce fel de trupuri trebuie să le fie date persoanelor „non-binare” sau cu gen ambiguu? Ce fel de hormoni și intervenții chirurgicale ar trebui să le ofere doctorii? Un medic oferă „vaginoplastie cu prezervare penilă”, în care se creează un „neovagin”, concomitent cu păstrarea penisului și testiculelor.
În loc să-și dea seama de incoerența viziunii lor, însă, cei care merg pe vârfurile „teoriei gender” răspund la aceste ultime întrebări că ar trebui să se dea orice fel de părți ale corpului, modificări și hormoni pe care le dorește acea persoană. Așa cum afirmă un articol din Journal of Adolescent Health [Jurnalul sănătății adolescenților], apărut în 2019:
În contextul în care aproximativ o treime din adulți se declară transgender și gender divers și 40 la sută dintre adolescenți se identifică non-binari, direcțiile de acțiune ale asistenței medicale care susțin doar sistemele binare de identitate de gen ar putea limita accesul la servicii clinice și restrânge abilitatea persoanelor nonbinare de a naviga prin sistemele medicale. Limitarea genului ca fiind exclusiv binar definește opțiunile și efectele terapeutice cu referire strictă la două tipuri de experiențe de gen, lucru care are consecințe asupra accesului.
Extinderea dincolo de binaritate e orizontul următor al intervențiilor medicale. Pentru asta, e nevoie să se și meargă dincolo de diagnoza medicală. Cu adevărat, cele mai recente propuneri de acțiuni de „asistență medicală a genului” afirmă că nici nu e nevoie să existe vreun diagnostic de disforie de gen și că e suficient să opereze pe baza alegerii individului – cu condiția ca individul să-și ofere „consimțământul informat” pentru acea alegere.
Conform unui recent raport de stat,
Asistența medicală pentru tinerii TNG (transgender, nonbinari și gender diverși) trebuie să fie centrată pe pacient și să fie cât mai accesibilă posibil. Modelele de Consimțământ Informat pentru accesul la asistență medicală de tranziție permit pacienților TNG accesul la îngrijiri medicale esențiale de care au nevoie (sic: pe care le doresc) fără a fi nevoie să mai obțină aprobare din partea unui terapeut sau alt furnizor de asistență în sănătate mintală.
Așadar, aprobarea unui minor este suficientă pentru a se trece la transformarea radicală a trupului său – chiar până la sterilizarea definitivă.
Promovarea neadevărurilor, mutilarea trupurilor
Problemele filozofice scot în evidență motivul pentru care acest protocol de tratament e eronat, cu alte cuvinte, de ce încalcă norme clare ale eticii medicale. Scopul medicinii e să-i facă pe oameni sănătoși și înfloritori în dimensiunea lor fizică și psihologică. Sănătatea aici e înțeleasă nu ca o satisfacere a dorințelor, ci ca o funcționare corectă a minții și trupului, în care diverse sisteme ale trupului își îndeplinesc menirea – sistemul circulator duce sângele, sistemul digestiv digeră nutrienții, sistemul respirator absoarbe oxigen, etc. și în care gândurile și sentimentele își ating menirea de a ne pune în contact cu realitatea. Așadar, orice intervenție medicală care susține convingerile false ale unei persoane e automat în eroare. Afirmarea unui neadevăr prin intermediul tehnologiei medicale face o greșeală chiar din capul locului.
Ar trebui să fie de la sine înțeles că numai pentru că o persoană se identifică cu ceva nu înseamnă neapărat că el sau ea este acel lucru. Unele aspecte ale realității sunt determinate de felul în care se identifică o persoană, însă multe aspecte ale realității sunt independente de identitățile noastre alese. Așadar, dacă uneori te identifici ca fiind ceva – de exemplu fan al echipei preferate de fotbal – asta te face să fii astfel. Însă adesea lucrul acesta nu se întâmplă. Faptul că Rachel Dolezal[1] se „identifică” de rasă neagră nu a făcut-o să fie neagră. Când ea a pretins că ar fi de rasă afro-americană, ea spunea ceva care nu era adevărat – adică un lucru ce nu corespundea realității – indiferent de felul în care se auto-identifică. În mod similar, identificarea ca fiind de sex feminin sau „ca femeie” nu face dintr-un bărbat o femeie sau dintr-o femeie un bărbat. O asemenea „identitate” nu corespunde realității. Ceea ce face ca cineva să fie femeie (sau bărbat) este faptul că e ființă omenească (și în această calitate, un anume tip de organism) care, în scopul reproducerii sexuate sunt organizați într-un anume fel. Așadar, medicii care caută să „afirme” sau să „promoveze” oamenii în „identitatea lor de gen”, în contradicție cu realitatea, se înscriu pe traseul unui scop eminamente eronat.
Și asta nu e tot. Acești medici nu fac doar să susțină adevăruri false, ci mutilează trupuri aflate în dezvoltare. Ei folosesc mijloace rele (mutilarea) în slujba unor finalități rele (susținerea unor neadevăruri). A administra doze mari de estrogen unui bărbat care-și respinge masculinitatea în schimbul unei identități alternative (fie ca femeie, ca non-binar, sau de gen ambiguu) sau a administra doze mari de testosteron unei femei care-și respinge realitatea feminității ei de dragul vreunei identități alternative (ca bărbat, ca non-binar, etc.) sau a îndepărta organe reproducătoare și a folosi chirurgia plastică pentru a crea organe sau părți anatomice atașate care seamănă cu cele ale sexului opus (sau ale nici unuia, sau ale amândurora) mutilează trupul, într-un efort de a susține convingeri false care se opun realității. Aceasta e o direcție greșită în care se îndreaptă profesia medicală, o încălcare a unor principii etice medicale fundamentale.
Intervenția în procesul de dezvoltare a copiilor
Când vine vorba de copii puberi și adolescenți, lucrurile se înrăutățesc. Indiferent ce s-ar putea crede despre profilul etic al medicilor care „tranziționează” adulți, toată lumea trebuie să aibă libertatea de a fi de acord cu faptul că ar trebui interzisă dezvoltarea naturală, sănătoasă a trupurilor și minților copiilor. Lor trebuie să li se dea timp și spațiu pentru a se dezvolta spre maturitate. A spune unui copil că este de fapt de sex opus (sau de amândouă, sau de nici unul – orice categorie susținută azi în cărțile pentru copii), sau a încuraja convingerea greșită a unui copil că el ar fi altceva decât un băiat, sau ea ar fi altceva decât o fată (indiferent de cât de delicat ar putea sau ar vrea cineva să abordeze o asemenea situație) e o gravă nedreptate care se face acelui copil. A interveni în dezvoltarea fizică a unui copil, a-i opri evoluția normală a pubertății – totul într-o încercare de a „afirma” o „identitate de gen” care respinge realitatea biologică – e un lucru profund ne-etic.
Adulții nu trebuie să intervină în dezvoltarea naturală a trupului unui copil, pentru a-i schimba aspectul sub imperiul unei ideologii. Și totuși, exact asta susțin multe asociații medicale. Pentru copiii „transgender și diverși ca gen” se prescrie începând cu copilăria timpurie un protocol de tratament din patru părți: tranziție socială, inhibitori de pubertate, hormoni ai sexului opus și chirurgie.
Aceste linii directoare se bazează pe o antropologie filozofică eronată, pe o înțelegere deformată a scopului medicinei și în ultimă instanță pur și simplu pe o lipsă de dovezi științifice. Cu adevărat, Declarația oficială a Societății de Endocrinologie care promovează acest protocol de tratament recunoaște că șase din recomandările lor de tratament pentru adolescenți se bazează pe dovezi de calitate „joasă” și „foarte joasă”. Chiar făcând abstracție de problemele filozofice și etice ale protocolului de tratament, există o problemă flagrantă a științei medicale: cum poate un plan medical atât de radical de transformare a trupurilor copiilor să fie promovat pe baza unor cercetări de o calitate atât de slabă? Parte din explicație este că asociațiile medicale în ansamblul lor nu au îmbrățișat aceste standarde, însă subcomitetele inspirate ideologic din aceste asociații și-au asumat sarcina de a le promulga.
Cinci puncte de ținut minte
Ce se poate spune mai mult despre aceste intervenții – strict vorbind, aceste intervenții non-medicale – asupra trupurilor tinerilor?
- Sunt experimentale
În primul rând, aceste proceduri sunt în întregime experimentale. Nu există nici un singur studiu prospectiv pe termen lung al consecințelor pe termen lung care decurg din inhibarea dezvoltării normale a unui copil sănătos din punct de vedere fizic. Cu adevărat, medicamentele folosite pentru a întârzia pe timp nedefinit pubertatea care se instalează la vremea ei nu au fost aprobate de Societatea Americană a Medicamentelor pentru acest scop, fiind folosite în afara destinației lor. De vreme ce cunoaștem anumite consecințe negative ale acestor tipuri de inhibitori de pubertate pe termen lung – risc crescut de scădere a densității osoase, stoparea creșterii și afectarea memoriei – pur și simplu nu avem idee care sunt toate consecințele fizice și psihologice. Nu avem nici o posibilitate de a ști aceasta, decât făcând experimente pe trupurile tinerilor. Acest lucru în sine este experimentare neadmisă pe subiecți umani – mai ales pe copii. Nu cunoaștem în totalitate consecințele pe douăzeci sau treizeci sau patruzeci de ani sau mai mulți. Mai mult, clinicile care fac aceste experimente în mod tipic nu le clasifică în mod adecvat ca fiind experimente. Ele nu dezvăluie aspectele acestea pacienților și familiei și nici nu caută aprobarea comitetului de evaluare instituțional, care e necesară pentru toate cercetările experimentale asupra subiecților umani.
- Sunt ireversibile
În al doilea rând, părinților li se spune că aceste proceduri sunt „complet reversibile”, încă acest lucru nu e adevărat. Întreruperea inhibitorilor de pubertate în speranța că se va relua dezvoltarea care a fost stopată chiar nu mai poate întoarce dezvoltarea biologică adecvată care a fost întârziată. Nu te mai poți întoarce în timp pentru a recupera acea întârziere. Ca o chestiune empirică, practic toți copiii puși pe inhibitori de pubertate ca parte a asistenței medicale „de susținere a genului” continuă să primească hormonii sexului opus, continuă să se identifice ca fiind de celălalt sex, iar medicii se străduiesc să le facă trupurile să semene cu sexul opus. Rezultatul final e sterilitatea. Este așadar cât se poate de corect să spunem că a pune un copil pe medicamente inhibitoare de pubertate ca parte a intervenției de „susținere a genului” înseamnă a plasa acel copil pe calea spre infertilitate ireversibilă, permanentă. Lucrul acesta nu poate fi înțeles pe deplin de un copil, cu atât mai puțin nu poate un copil să-și dea consimțământul pentru aceasta.
- Este o profeție care se împlinește
În al treilea rând, mulți experți se tem că aceste protocoale de tratament prezintă riscul de a se adeveri. A spune unui băiețel că e fetiță (sau altceva) sau unei fete că e băiat (sau altceva), a bloca dezvoltarea sa biologică naturală din a deveni bărbat sau femeie și apoi inundându-i trupul cu hormoni ai sexului opus va întări pur și simplu convingerile false. Este adevărat că însăși dezvoltarea puberală le poate fi de ajutor tinerilor să se simtă bine în trupurile lor. Să ne imaginăm valul de testosteron, puseurile de creștere și maturizare care formează trupul unui bărbat, toate lucrurile care ajută un băiat să se simtă cu siguranță bărbat. Cu adevărat, 80-95% din tinerii care trec prin conflicte ale identității de gen vor ajunge în mod natural să-și împace identitatea cu trupul, dacă nu se intervine în dezvoltarea lor. Prin comparație, 100% din copiii dintr-un studiu olandez care au fost supuși tratamentelor cu inhibitori de pubertate au continuat să primească hormoni ai sexului opus. Inhibitorii de pubertate, în loc să „cumpere mai mult timp” ca să-i ajute în decizia lor, par să-i facă pe copii prizonieri ai identității transgender.
- Lipsa de rigoare în diagnosticare, mai ales în cazul copiilor imaturi
În al patrulea rând, în timp ce diagnosticul car spune că cineva „este” de sexul opus nu are nici o bază medicală și științifică și este mai cu seamă revoltător atunci când e pus copiilor. În care alt domeniu dăm voie opiniei despre sine a unui copil să fie factorul determinant al unor asemenea decizii care schimbă radical viața, sau să fie supuși unor schimbări permanente asupra trupurilor lor? Copiilor le lipsesc experiența și abilitățile cognitive să știe ce înseamnă să fii băiat sau fată, bărbat sau femeie. Și totuși, „experții în gen” le spun părinților că dacă un copil este „persistent, insistent și consecvent” în a susține că este de sex opus (sau de nici un sex, sau de amândouă), asta înseamnă că el sau ea chiar este de sex opus (sau de nici unul sau de amândouă). Asta e o prostie. Sigur că disforia de gen – un sentiment de tulburare cu privire la sexul biologic al unei persoane – e o afecțiune foarte reală și serioasă, la fel cum este orice tulburare din spectrul confuziilor sexuale. Ea merită compasiune și tratament corect, pentru a ajuta un pacient să se simtă confortabil în trupul său. Însă a experimenta disforia de gen sau alte confuzii legate de sex nu face ca o persoană să se transforme în sexul opus. Sau ambele sexe. Sau nici un sex.
Cele care determină diagnosticele puse de „experți în gen” sunt judecățile ideologice bazate pe stereotipuri. Acești „experți de gen” de top pretind că neconformarea la stereotipuri de sex e un semn al adevăratei „identități de gen” a unei persoane. De exemplu, la întrebarea cum ar putea niște copii de un an sau doi, care încă nici nu vorbesc, să-și comunice adevărata identitate de gen, dr. Diane Ehrensaft, directoarea direcției de sănătate mintală din cadrul Centrului Gender pentru copii și adolescenți din Universitatea din California, San Francisco, a dat următorul răspuns: „Am un coleg care este transgender. Există un video făcut cu el de când era copil mic – deci lui i se atribuise sexul feminin la naștere – există un video cu el de când era mititel în care se vede cum își trăgea jos fundele din păr. Și le arunca pe jos. Și plângea. Acesta e un mesaj despre gen.” Și Ehrensaft a continuat:
Uneori copiii cu vârste între un an și doi, care abia încep să vorbească, vor spune „eu băiat”! când adultul spune „fată”. Cuvintele acestea două. Acesta nu e un mesaj pre-verbal, ci un mesaj verbal timpuriu. Și uneori există tendința să spui, „Ei, dragă, ești o fetiță pentru că fetițele au vagin și tu ai un vagin așa că ești fetiță.” Și apoi, când cresc ceva mai mari, o să-i auzi spunând, „N-ai auzit ce-am spus? Am spus că sunt un băiat cu vagin.” OK, e adevărat că nu pot spune asta la vârsta de unu-doi ani. Însă îți pot arăta prin alegerea jucăriilor pe care le preferă și-ți dau de înțeles că se simt stânjeniți când tu îi abordezi potrivit genului pe care li-l atribui. Dacă le greșești genul.
Acesta e soiul de rigoare diagnostică – adică acele semne ale „genului” pe care le dau copiii despre ei înșiși – care-i determină pe doctori să facă aceste intervenții drastice asupra trupurilor tinerilor. În loc să admită că copiii aflați în stadii timpurii ale dezvoltării lor pur și simplu nu sunt suficient de maturi ca să înțeleagă măcar diferența între băieți și fete, această abordare diagnostică obiectivează sentimentele interioare bazate pe experiența și cunoașterea umană limitată. Dintr-o perspectivă științifică și medicală, ce înseamnă de fapt să spui că cineva e un băiat cu vagin? Și totuși, medicii folosesc tehnologia medicală pentru a mutila în mod profund trupurile tinerilor – și toate astea pentru că ei spun că sunt băieți cu vagin. Iar chirurgii cred că pot crea ceva care să semene a penis – pe baza acestei înțelegeri ideologice a „genului”. Adulții care activează în profesia medicală exploatează confuzia în care se află copiii.
Sunt nenumărate alte exemple pe care le-am mai putea adăuga acestei abordări a „susținerii genului (ales)”, adică a încercării de a diagnostica o imposibilitate („a fi prizonier în trupul greșit”, „a fi băiat/fată”) pe baza unei ideologii fondate pe stereotipuri („simțul intern al genului”), toate mărturisite de copii care încă nu și-au încheiat creșterea, cărora le lipsește capacitatea intelectuală și experiența socială pentru a ști chiar ce înseamnă cu adevărat masculin și feminin. Însă poate că pentru moment va fi de ajuns încă un exemplu. Johanna Olson-Kennedy, director medical al departamentului de sănătate și dezvoltare a copiilor trans din cadrul Spitalului de copii din Los Angeles descrie în cele ce urmează cum a ajutat o fetiță de opt ani să descopere că în realitate era băiat:
I-am spus: „Mănânci vreodată tarte cu spumă?” Iar copilul a răspuns, sigur că da. Și eu am zis: ei bine. Știi că sunt ambalate în folia aceea, nu? Da. E bine, ce-ar fi dacă ai avea o tartă de căpșuni ambalată într-o folie pe care ar scrie „Tarte cu scorțișoară?” Copilul: Eee. E tot o tartă cu căpșuni! Și eu am spus, „ei bine…” Și copilul s-a întors spre maică-sa și a zis: „Cred că sunt un băiat și fetița e cea care mă acoperă.”
Acesta e dualismul propriului trup în văzul tuturor. Trupul e doar „folia de ambalaj” a adevăratului sine, mașina în care e prinsă stafia. Acesta e soiul de sfaturi ale experților servite de directorii medicali ai celor mai bune clinici care se ocupă de problemele de „gender”.
Aceeași aderare la dualism a făcut clinica lui Olson-Kennedy să efectueze duble mastectomii asupra unor fete de treisprezece ani. Aceeași aderare la dualism a făcut-o pe Olson-Kennedy să respingă cu nonșalanță îngrijorările cu privire la regretele care însoțesc tranziția: „Și încă o problemă în legătură cu chirurgia pieptului: dacă mai târziu în viață vrei să ai sâni, poți să mergi să-ți pui”. Ea dă la o parte îndoielile cu privire la capacitatea cognitivă a adolescenților când vine vorba de asemenea decizii atât de radicale, aruncând afirmații uluitoare de genul: „De fapt, oamenii iau decizii de viață încă din adolescență. Tot timpul. Tot timpul… ceea ce știm sigur este că adolescenții chiar au capacitatea de a lua decizii gândite și logice.” A, și încă ceva: acele duble mastectomii la fetele de treisprezece ani au fost parte dintr-un studiu asupra tranziționării copiilor, condus de Olson-Kennedy, finanțat de Institutul Național de Sănătate.
- Schimbarea sexului nu produce rezultate benefice
În al cincilea și ultimul rând, schimbarea de sex nu este doar imposibilă fizic și metafizic, ci nici nu produce rezultate psihosomatice bune. Așa că și dacă nu ați fost de acord cu noi cu privire la filozofia trupului și cu etica medicală a „tranziționării”, trebuie să nutriți totuși îngrijorare dacă un întreg protocol de tratament în întregime experimental care se consideră apriori corect, bazat pe criterii de diagnoză stupide nu produce rezultatele dorite de fericire și sănătate. 41% din toți adulții care se identifică transgender încearcă la un moment dat în viață să se sinucidă, iar adulții care au avut operații de schimbare de sex sunt de nouăsprezece ori mai predispuși la moartea prin suicid față de restul populației. Aceste rezultate sunt inacceptabile. Iar cele mai bune studii arată că procedurile de schimbare de sex nu fac nimic ca să îmbunătățească starea generală a persoanei.
După cum a raportat chiar și administrația Obama în 2016, cele mai bune studii ale procedurilor de schimbare de sex „nu au demonstrat schimbări semnificative din punct de vedere clinic sau diferențe în rezultatele testelor psihometrice” după producerea schimbării sexului. Un mare set de date pe termen lung din Suedia, date publicității în 2019 arată un rezultat similar: tranziția hormonală nu a produs absolut nici un beneficiu în sănătatea mintală a acestor pacienți. Între timp, datele acelui studiu demonstrează că „efectul benefic al chirurgiei efectuate pe persoanele transgender este atât de mic, încât o clinică ar trebui să efectueze nici mai mult nici mai puțin de 49 de asemenea operații înainte de a putea spera că va salva încă o persoană de la nevoia unui tratament de sănătate mintală” după operație. Imaginați-vă cum e să suferi atât de mult, să te simți atât de inconfortabil în propriul trup încât să te gândești la „tranziție” și apoi să nu simți nici o îmbunătățire. Dacă acestea sunt rezultatele „tranziționării”, de ce ar dori cineva să încurajeze un copil să meargă pe această cale?
De ce au nevoie copiii
Copiii care simt disconfort față de sexul lor biologic trebuie tratați cu respect, compasiune și dragoste. Ei trebuie protejați de bullying, tachinări, discriminare și de orice formă de rele tratamente. Sunt persoane prețioase care au nevoie să li se dea orice fel de sprijin se poate pentru a fi ajutați să se simtă bine în trupurile lor.
Asta include oferirea de consiliere pentru orice traumă ascunsă sau pentru eventuale dinamici sociale problematice acasă sau la școală, care ar putea avea o influență asupra disforiei. Ar însemna și ca acești tineri să fie ajutați să scape de stereotipurile de sex eronate sau de tiparele culturale care ar putea fi la baza disforiei de care suferă. Terapia aceasta ar trebui însă să conțină un refuz absolut de a urma ideologiile care confirmă stereotipurile de sex. A prefera culoarea roz sau a se juca cu păpușile nu este echivalent cu a fi o fată. Decât să învățăm copiii să se identifice pe baza felului în care se potrivesc așteptărilor culturale despre sex, ar trebui mai degrabă să-i învățăm că adevărul identității lor sexuale se bazează pe trupurile lor și că uneori comportamentele culturale asociate sexelor sunt de fapt eronate sau pur și simplu prea înguste. E posibil ca fetelor să le placă fotbalul și vânătoarea fără ca prin asta să fie „băieți” sau să fie non-binari. Există o minunată bogăție de nuanțe și feluri în care se poate exprima o femeie.
Este nevoie de o legislație înțeleaptă, care să oprească adulții să intervină în dezvoltarea biologică normală, naturală a unui copil. Procedurile de „afirmare a genului” încalcă principii solide ale eticii medicale. Este profund ne-etic să se intervină în dezvoltarea fiziologică normală a unui copil ca parte a „afirmării” unei „identități de gen” opusă realității biologice. În timp ce medicamentele inhibatoare ale pubertății ar putea fi un tratament bun pentru cazurile de pubertate precoce – la instalarea timpurie a pubertății – pentru a o amâna până la o vârstă normală biologic, ele nu-și au locul în cazurile despre care discutăm aici. Folosirea inhibitorilor de pubertate pentru a amâna sau a bloca permanent pubertatea biologică normală este ne-etic și încalcă drepturile copiilor la integritate corporală. A administra hormoni ai sexului opus unor minori în încercarea de a face ca trupurile lor să semene în mod cosmetic cu cele ale sexului opus sau cu „identitatea de gen” pe care o preferă este în mod similar o încălcare a normelor etice solide și a drepturilor minorului. Îndepărtarea chirurgicală a organelor genitale sau a caracteristicilor secundare ale sexului într-un efort de „afirmare” a unei „identități de gen” – de genul celor care se efectuează pe fetițele de treisprezece ani care suferă duble mastectomii în cadrul unor „studii” finanțate din banii contribuabililor – este un act deosebit de crud. Guvernele ar trebui să interzică această deturnare a tehnologiei medicale și să protejeze copiii de aceste rele.
–
[1] Rachel Dolezal – activistă de rasă albă care a insistat să fie considerată a fi de rasă afro-americană, brodând diverse povești imaginare despre persecuții rasiale la care ar fi fost supusă sau despre relații familiale care s-au dovedit a fi false; în 2015 a recunoscut că părinții ei erau albi, insistând însă că ea se identifică a fi de rasă afro-americană.
