Tatiana Sofia Cincasciuc
Româncă rezidentă în Spania. Lucrează pentru secțiunea în limba română a portalului civic CitizenGo
Pe data de 19 decembrie am întreprins singură prima mea călătorie în continentul asiatic, mai exact în Irak. Am petrecut în zona Kurdistanului irakian o săptămână incredibilă, în compania unor persoane minunate, săptămână ce a devenit cea mai importantă experiență din viața mea de până acum.09 În acest articol vă voi povesti cu detalii tot ce am trăit de pe 20 decembrie (ziua în care am ajuns) până pe 27, când m-am întors.
După cum am spus mai sus, am plecat din Madrid pe 19 decembrie, cu avionul, și trebuia să ajung în Arbil (Irak) pe 20, la ora 1:45. Din Madrid am făcut prima oprire în Istanbul, pentru trasbord. Era 20:40, ora locală. La ora 22:05 am zburat din Istanbul spre Ankara, unde am aterizat pentru a se urca alți pasageri. Însă în Ankara a trebuit să ne dăm jos cu toții deoarece, din cauza brumei foarte mari din Arbil (destinația finală), aeroportul irakian se închisese. Era ora 23:10. În loc să așteptăm 40 de minute pentru a se urca noii pasageri, am așteptat 12 ore, fiindcă zborul a fost anulat până în dimineața următoare. Am petrecut cea mai friguroasă zi din viața mea, „dormind” în sala de așteptare a aeroportului din Ankara, chiar în ziua în care ambasadorul rus fusese asasinat în capitala turcă. Așa că am ajuns în Arbil în jurul orei 14:30, în ziua de 20 decembrie.
Ziua întâi, 20 decembrie: Colegul meu german, Eduard Pröls, m-a așteptat în aeroport și m-a dus în taxiu la hotelul din Ankawa (cartierul aproape în totalitate creștin din Arbil), în care ne-am găzduit în acea zi. Seara am asistat la serbarea de Crăciun a unor copilași din familii de refugiați creștini, ce au fost obligați să fugă din Qaraqosh în Arbil acum doi ani, când grupul terorist ISIS ori Daesh a preluat controlul orașului. Acum aceste familii trăiesc în Arbil, la ultimul etaj al unui mall, în condiții foarte umile. Cu toate acestea, în acea seara nu am văzut tristețe pe chipurile lor, ci bucurie pentru serbarea copilașilor lor și sosirea lui Moș Crăciun.
Înainte de serbare i-am cunoscut pe Rabea -fundator al organizației Nisha și diacon catolic, ce oferă ajutor și educație refugiaților din orașul Aloqosh- și pe membrii organizației Etuti (foto mai jos), formată din creștini irakieni ortodocși de clasă socială cât de cât ridicată, ai căror misiune este aceea de a-și ajuta frații aflați în nevoie.
După serbare l-am cunoscut în persoană pe Melad, un tânăr creștin catolic -ce fost nevoit să fugă și el din Qaraqosh în Ankawa din cauza persecuției religioase- și prieten al organizației CitizenGO. În acest clip puteți cunoaște povestea lui Melad:
Ziua a doua, 21 decembrie: Eduard și cu mine am plecat împreună cu Rabea spre Alqosh și Duhok, orașe din nordul Irakului. În Alqosh, oraș format 100% din creștini, am cunoscut minunata familie a lui Rabea: pe Klara, soția sa, pe Rose și Bana, fetițele sale, pe Randa, cumnata sa, precum și pe părinții și frații lui Randa. De pe 21 până pe 26 decembrie dimineața am stat acasă la familia lui Randa, dormind cu ea și sora ei mai mică, Nardeen. S-au purtat excepțional cu mine, iar eu le-am dăruit, printre alte lucruri, un tablou cu Vlad Țepeș și Castelul Bran, pentru a-și aminti întotdeauna de mine.
Ziua a treia, 22 decembrie: De dimineața, Rabea ne-a dus pe mine, Eduard, Randa și Nardeen să vizităm mănăstirea catolică de rit caldean a Sfântului Rabban Hormizd, fundată în anul 640 după Cristos. Am văzut cu ochii mei peșterile în care locuiau călugării din secolul al VII-lea, după Cristos. Absolut incredibil!
După ce ne-am întors de la mănăstire, Rabea ne-a dus pe Eduard și pe mine la niște cunoscuți de-ai lui kurzi, deoarece Eduard a insistat să vizităm orașele Batnaya și Telescof, distruse de către ISIS, dar recuperate de curând de către militarii peshmerga ai kurzilor. Așa că, deodată, m-am văzut înconjurată de o mulțime de musulmani kurzi și militari peshmerga deoarece, chiar în ziua aceea, aceștia sărbătoreau învingerea Daesh-ului și recuperarea orașelor Batnaya și Telescof. Nu a fost ușor să obținem acordul de a participa la o asemenea ceremonie de mare importanță pentru populația kurdă, însă până la urmă ne-au permis și, mai mult decât atât, ne-au tratat pe Eduard și pe mine ca pe niște invitați onoare. Recunosc că mi-a fost ceva frică în ziua aceea -chiar dacă Eduard îmi spunea să nu mă îngrijorez- fiindcă, la urma urmei, sunt și ei tot niște musulmani, precum jihadiștii, în plus înarmați, și nu știi ce le poate trece prin minte. Toată lumea ne întreba de unde suntem, iar eu decisesem să evit să spun că vin din Spania, una din țările amenințate de ISIS, pentru orice eventualitate. Așa că am spus doar că sunt din România. Problema era că sunt atât de inculți kurzii încât toți răspundeau același lucru: Ah, Romania, Roma, Italia! Mda…Eu care vroiam să evit să spun că locuiesc într-o țară amenințată de terorism islamist, iar ei au înțeles că vin dintr-una aflată poate chiar în mai mare pericol…A fost ciudat pentru că ei nu vorbeau engleză, iar eu nu înțeleg nici kurdă nici arabă; cu toate acestea știu foarte bine că, după ce m-au cunoscut, mulți dintre ei menționau într-una Romania.
Evenimentul a început cu un prânz pe cinste și a continuat cu ridicarea steagului Kurdistanului pe terenul orașului Batnaya (ceea ce nu este corect pentru că, înainte de invadarea Daesh-ului, acest oraș ce aparține regiunii Niniva -NU Kurdistanului- era 100% format din creștini, iar acum militarii peshmerga i-au alungat pe jihadiști, dar s-au apropriat de oraș, fără a-l mai înapoia creștinilor). După ce kurzii au ridicat steagul, eu mi-am făcut câteva poze cu un alt steag al acestora pe care l-am împrumutat, iar, dintr-o dată, o grămadă de militari mi-au cerut să fac selfie cu ei. A fost foarte ciudat cum, fără să îmi propun, devenisem centrul atenției; recunosc că m-am simțit ca o celebritate în acel moment.
După finalizarea actului, doi militari și un musulman kurd ne-au dus pe Eduard și cu mine în Telescof, satul alăturat, pentru a vedea cu ochii noștri rămășițele unei biserici catolice distruse de ISIS. În acel moment am simțit agonie pentru că nu știam dacă într-adevăr vroiau să ne arate biserica sau să pună capăt vieților noastre (având în vedere că eram creștini și, în plus, străini) în interiorul acesteia. Mitralierele lor îmi inspirau frică, precum și faptul că nu eram decât noi cinci într-o zonă mai îndepărtată de restul mulțimii de dinainte. În acele momente m-am rugat Bunului Dumnezeu și Maicii Domnului și nimic grav nu s-a întâmplat. Cei doi militari își luaseră armele cu ei doar pentru a ne proteja pe mine și pe Eduard în caz de aveam să ne întâlnim cu vreun jihadist nepoftit, dar nu pentru a ne omorî pe noi. Și cam așa a rămas biserica catolică din Telescof după ce Daesh a invadat orașul, obligând populația să fugă și să se refugieze în Alqosh…
În acea seară, după ce ne-am întors, Eduard m-a dus în centrul Alqoshului, unde tinerii orașului pregăteau decorul petrecerii de Crăciun. Atunci l-am cunoscut pe Fadi, un tânăr creștin foarte haios și curajos, pe prietenii și pe familia sa. Am luat cina cu ei, petrecând împreună o seară pe cinste. După acea Rabea m-a întors acasă la Randa.
Ziua a patra, 23 decembrie: Rabea ne-a invitat pe mine, Eduard și Randa să luăm micul dejun pe munte; a venit împreună cu drăgălașele sale fetițe, Rose și Bana. Am avut parte de un picnic pe cinste, tipic irakian.
Apoi am făcut o scurtă vizită la o grădiniță din Alqosh, unde copilașii aveau serbarea de Crăciun. Fadi și sora lui, Savin, erau unii din organizatori. Am plecat repede deoarece rămăsese să ne vedem cu Abid, un amic yazidit pe care l-am cunoscut în aprilie, în New York, pentru a ne duce pe Eduard și pe mine să cunoaștem templul sacru al comunității yazidite, numit Lalish, și un câmp de refugiați din Duhok. Odată ajunși în Lalish, a trebuit să ne descălțăm, deoarece în tradiția credincioșilor yazidiți nu se poate intra nici în templu nici în afara acestuia cu încălțăminte. Mi-a fost foarte frig la picioare, stând doar în ciorapi, dar vizita a meritat osteneala. Acel loc inspira foarte multă pace, orice persoană -indiferent de religie- fiind binevenită acolo.
După ce am văzut în ce lipsuri locuiesc irakienii yazidiți am plecat spre un câmp de refugiați ai aceleiași comunităși, ce trăiesc în condiții și mai precare (fie în corturi, fie în blocuri vechi, fără căldură și cu toaletă comună). În ziua aceea am cunoscut durerea populației yazidite, ce a suferit aș putea spune mai mult decât creștinii din cauza persecuției grupului ISIS. Acum doi ani, când jihadiștii au început să comită crime împotriva celor ce nu erau musulmani suni, creștinilor li s-a dat posibilitatea de a plăti o taxă pentru a rămâne pe pământurile lor, a se converti la islam sau a-și abandona casele, în timp ce yazidiți pur si simplu „nu aveau drept să existe”, de aceea „trebuiau exterminați”. În momentul de față, o mare parte a comunității yazidite se află refugiată în Muntele Sinjar, de pe care nu coboară de frica Daesh-ului.
La întoarcerea din Duhok, ne-am oprit pe drum pentru ca Eduard să poată face niște poze. Atunci -din pură coincidență- ne-am întâlnit cu un tânăr yazidist, de 21 de ani, una din victimele directe ale persecuției religioase. Acest tânăr ne-a povestit că pe data de 15 august 2014, aflându-se în captivitate împreună cu sute de alți yazidiți, trebuia să fie executat. În acea zi, ISIS a omorât mai mult de 450 de bărbați, însă el și alți trei amici de ai lui s-au aruncat la pământ în momentul în care au auzit primele împușcături, prefăcându-se răniți; apoi au început să fugă, dar unul din amici a fost prins, iar celălat împușcat în picior. Așa că nu a avut încotro decât să fugă în Muntele Sinjar, cărându-și prietenul în spinare, hrănindu-l și căutând ajutor îndată ce jihadiștii au încetat să îi mai urmărească. Au rămas trei zile refugiați în munte, înainte de a putea coborî și a-și duce prietenul la spital. Cel mai trist este faptul că, din câte a putut remarca, între jihadiștii care aveau să îl execute se aflau mulți din colegii săi de școală musulmani.
Ziua a cincea, 24 decembrie: De dimineață Rabea, Eduard, Roman (un voluntar al organizației Nisha) și cu mine am fost să împărțim alimente creștinilor refugiați în Alqosh, ce trăiesc în condiții precare. Au fost niște momente foarte dure, în urma cărora mi-a pierit orice chef de a petrece Noaptea Sfântă de Crăciun, dar mi-am revenit până la urmă deoarece mi-am dat seama că singurul mod de a-i putea ajuta pe acești oameni este aflându-mă bine, veselă și cu forță de muncă.
După aceea, Rabea ne-a dus pe mine, Randa și Nardeen la un mall din Duhok pentru a face câteva cumpărături. La întoarcere am fost la biserica din Alqosh, unde m-am întânit cu Fadi și Eduard ce participaseră la slujba de Crăciun a copiilor (în Alqosh, slujba de Crăciun a copiilor este la ora 16, în timp ce adulții asistă la cea de la ora 19:30). Apoi Fadi ne-a invitat acasă la familia lui, până ce am plecat cu el și ai lui la slujba adulților. Când am intrat în biserică, Fadi mi-a spus că dacă vreau pot să stau cu sora și mama lui. Eu am fost de acord și l-am întrebat unde se va așeza el. Atunci mi-a explicat că în Irak femeile se asează cu femeile și bărbații cu bărbații, nu împreună ca în România și Spania. M-am cam supărat să aflu acest lucru, această tradiție fiind moștenită de la musulmani, și i-am spus că mi se pare o discriminare pentru că, după părerea mea, este mai normal ca un bărbat să asiste la Sfânta Liturghie împreună cu soția și copiii săi, nu separat. La puțin timp după aceea a început slujba catolică de rit caldean; nu am înțeles mai nimic pentru că a fost în limba siriacă (creștinii asirieni din Irak nu vorbesc arabă decât cu kurzii și musulmanii, prima lor limbă fiind siriaca), dar mi-a plăcut; s-a asemănat puțin cu slujba de rit greco-catolic al românilor.
După slujbă, Rabea ne-a invitat să luăm cina acasă la părinții lui, iar apoi, ca de fiecare dată, m-a condus acasă la cumnata sa, Randa, la cae mă găzduiam.
Ziua a șasea, 25 decembrie: De dimineața am făcut valiza și mi-am luat rămas bun de la Randa și familia ei, căci urma să mergem înapoi în Ankawa. Fadi a venit după mine împreună cu Rasha și alt prieten de-al lui, și m-au dus la petrecerea de Crăciun pe care au organizat-o pentru refugiații din Telescof și pentru soldații germani aflați în misiune în Irak. O petrecere pe cinste! M-am simțit ca în țara mea, fiindcă muzica și cheful de viață al irakienilor se aseamănă foarte mult cu cel al românilor. Am avut șansa de a-l cunoaște în persoană și pe Episcopul orașului Alqosh, care ne-a făcut o scurtă vizită la petrecere.
După masă, Eduard a venit și m-a luat cu taxi-ul pentru a ne întoarce în Ankawa, precum era plănuit. Cu durere în suflet m-am despărțit de amicii mei alqoshieni. După vreo patru-cinci ore pe drum, am ajuns pe înserate înapoi în Ankawea; eu doream să particip la Sfânta Liturghie de Crăciun, însă din câte ni s-a spus toate liturghiile fuseseră de dimineață. Așa că am mers cu Eduard la un restaurant german unde am luat cina. Melad a venit și el puțin mai târziu, precum și o altă amică creștină a organizației CitizenGO, Waffa, împreună cu fratele ei, Rabeea. Astfel am petrecut o seară faină în bună companie.
Ziua a șaptea, 26 decembrie: Eduard și cu mine ne-am întâlnit cu Waffa, care s-a oferit să ne ducă să vizităm un centru de refugiți creștini, ce au fost obligați să fugă din Qaraqosh în Arbil (printre care și ea, Melad și familiile lor). Așadar, ne-am îndreptat către un bloc vechi unde locuiesc familii de refugiați creștini din Qaraqosh. Spre bucuria noastră, ni s-a spus că au rămas foarte puține familii la ora actuală, multe dintre ele aflându-se deja în apartamente proprii, ale căror chirii sunt plătite de către biserica catolică; iar puținele familii rămase se vor muta și ele în curând, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Odată finalizată această vizită, Waffa ne-a invitat la masă la ea acasă, unde i-am cunoscut frumoasa familie. Atunci am constatat altă similitudine între cultura irakiană și cea românească: mâncarea tipică. Se pare că și irakienii gătesc la zile de ocazie un fel de sarmale în foi de viță (dar mai acre căci le adaugă lămâie), ale căror nume nu l-am putut reține. Dar au fost foarte gustoase, precum restul bucatelor.
După masă, Rabeea, fratele cel mic al lui Waffa, a adus niște costume tradiționale din Qaraqosh pentru a le proba, precum îmi spusese cu o seară înainte. Și iată rezultatul…
Iar ultima vizită în Irak a fost fix la persoana pe care îmi doream să o cunosc de multe luni: Maryam (sau Myriam), faimoasa fetiță creștină care a iertat Daeshul. Pe Maryam (foto dreapta) o cunoșteam de pe Internet deoarece CitizenGO dorea să o invite anul acesta la Congresul „Toți suntem Nazariteni”, ce a avut loc în luna aprilie, la sediul ONU din New York. Din nefericire, din cauza lipsei unui pașaport a fost imposibil să participe ca speaker la conferință. De asemenea, în ceea ce privește congresul de anul viitor, fetița se află din nou pe lista participanților, fiindcă știm că mărturia sa despre cele trăite este unică, însă din nou este foarte complicat ca ea și familia ei să poată călători în Europa. Precum în viața sa anterioară din Qaraqosh, dinainte să fie nevoită să fugă cu familia sa din cauza teroriștilor, Maryam continuă să fie prima elevă din clasa sa.
În poze apare și sora ei mai mică, al cărui nume mi-a fost imposibil să îl rețin; tot ce îmi amintesc e faptul că înseamnă „piatră prețioasă”. În acest moment, Maryam, sora și părinții ei locuiesc într-un câmp de refugiați din Arbil, și tot ce își doresc este să se poată întoarce într-o zi la casa lor din Qaraqosh. Din câte ne-a povestit tatăl fetițelor, dnul. doctor veterinar Walid, pentru a le putea face pașaport fiicelor sale și a putea călători astfel la Madrid, ar fi obligați să renunțe la identitatea lor de creștini, fiind declarați musulmani. Prefer să pierd ocazia de a călători gratis cu familia mea în Europa, decât să îl reneg pe Isus Cristos, a susținut ferm convins Dr. Walid.
Unul din lucrurile ce m-a surprins cel mai tare atât la creștinii din Arbil, cât și la cei din Alqosh, este faptul că nu există perete al caselor lor unde să nu aibă o icoană, pentru a simți că te afli acasă la un credincios, căruia nu îi este rușine să recunoască acest fapt. În ciuda tuturor persecuțiilor tocmai din cauza religiei lor, credința irakienilor a rămas neclintită. Creștinii din această țară -fie catolici fie ortodocși- sunt un exemplu demn de urmat de către cei ce ne aflăm în țări mai sigure și care, din pură lașitate, ne rușinăm deseori să recunoaștem că îl urmăm pe Cristos.
În acea noapte nu am mai dormit, fiindcă zborul meu de întoarcere la Madrid era la ora 3:25 noaptea, iar la ora 1 am părăsit hotelul pentru a mă îndrepta spre aeroport. Slavă Cerului niciuna dintre cele trei conexiuni nu a mai fost anulată, și astfel am ajuns cu bine acasă, în Madrid, în după-amiaza zilei de 27 decembrie. M-am întors cu multă tristețe, pentru că petrecusem o săptămână intensă și minunată, în compania unor persoane de la care am învățat o grămadă. Dar m-am întors și cu un mare bagaj de amintiri frumoase și cu dorința tot mai arzătoare de a-mi ajuta frații -fie creștini, fie yazidiți- aflați în nevoie.
