back to top

Vești proaste de la Vatican: Începe canonizarea „preoților roșii”

Bogdan Stanciu *

Ca inițiator și publisher al acestui proiect online am solicitat de la bun început autorilor să se abțină de la dispute confesionale sau de la criticarea deciziilor luate de organismele doctrinale ale diverselor culte, pentru a se concentra pe numeroasele provocări cu care se confruntă în ansamblu credința, familia și viața. Există însă situații când cred că este bine să abandonăm această politică, atunci când se petrec lucruri grave. Spre exemplu în aceste zile, când se impune să tragem un semnal de alarmă foarte serios la știrea că Vaticanul canonizează doi „episcopi roșii”.

La doar câteva săptămâni după anunțul beatificării arhiepiscopului salvadorian Oscar Romero, asasinat în 1980, Vaticanul a informat că dă undă verde și procesului de sanctificare a unui alt înalt prelat cu vederi radicale de stânga: episcopul brazilian Helder Camara (1909-1999). Mai exact, Congregația pentru Cauza Sfinților a răspuns printr-un nihil obstat la solicitarea de beatificare, semnalând astfel că nu are nicio obiecție în lansarea procedurii.

Helder Camara
Helder Camara

Propunerea de beatificare a fost adresată de Arhiepiscopul de Olinda și Recife, Fernando Saburido, care a declarat pentru rețeaua radio/TV catolică braziliană Canção Nova că „Helder Camara a fost un profet curajos care a făcut față numeroaselor greutăți, în special sub represiunea militară” (perioada de dictatură militară dintre 1964 și 1985).

Saburido a adăugat că H. Camara a exercitat o mare influență în Brazilia. Într-un fel, are dreptate: Camara a fost cel mai aprig critic al juntei care a condus Brazilia 2 decenii. Numai că a făcut asta dintr-o perspectivă marxistă clară și asumată.

De altfel, în 1973, el a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace de organizația americană American Friends Service Committee, un grup religios creștin fondat în al doilea deceniu al secolului trecut. AFSC are vederi pronunțate de stânga și chiar colaborări strânse cu partidele comuniste din SUA și străine, fiind totodată caracterizat și ca cel mai agresiv și militant grup creștin „anti-Israel”.

Camara a fost și unul dintre fondatorii Conferinței Naționale a Episcopilor din Brazilia (CNEB), cea mai mare națiune catolică din lume. Julio Severo, un cunoscut activist pro-life brazilian, afirmă că CNEB a ținut timp de decenii populația braziliană sub „vraja sa marxistă” și este creditată cu un rol în fondarea, în 1980, a Partidului Muncitorilor, care conduce din 2003 Brazilia, în coaliție cu alte patide, într-o formă de socialism similar cu cel cubanez. Fostul președinte Luiz Inácio Lula da Silva, cunoscut printre altele pentru promovarea unei agende pro-homosexuale radicale, este cel mai cunoscut membru al acestui partid.

Influentul bloc catolic Rorate caeli („Picuraţi rouă de sus, voi ceruri”; Isaia 45:8) nu ezită să-l califice pe mons. Camara drept „militant anti-Biserică” și să adauge și activitatea sa politică pro-nazistă din prima tinerețe, când a fost oficial al Acao Integralista Brasileira, partid pro-nazist din anii 1930. În 1946, Vaticanul a refuzat să-l recunoscă pentru demnitatea de arhiepiscop auxiliar de Rio, tocmai din cauza militantismului său de extremă dreapta. Acceptul a venit 5 ani mai târziu, când Camara se metamorfozase „de la integralismul pro-nazist la progresismul pro-marxist”.

În 1968, când Papa Paul VI era pe cale să publice eminentul document de bioetică și pastorație Humanae Vitae, Arhiepiscopul Camara l-a atacat deschis pe pontif numind doctrina privitoare la contraceptive „o eroare destinată să tortureze nevestele și să perturbe pacea multor cămine.”

Helder Camara a mai apărat divorțul, preoția femeilor, confiscarea averilor, abolirea forțelor armate și cenzura presei. O enumerare halucinantă de poziții politice care l-ar face invidios până și pe un anarhist radical… Toate detaliile și referințele pe blogul RorateCaeli.

Cine se aseamănă, se adună?

Nici arhiepiscopul Fernando Saburido, cel care a înaintat dosarul de beatificare la Vatican, nu este mai puțin controversat. Saburido a provocat o vie îngrijorare în rândul mișcării prolife braziliene în 2010, când a părut să scuze avortul efectuat la o pacientă minoră în arhdioceza sa. „Decizia este a părinților; noi toți avem libertatea de a acționa în felul pe care îl considerăm cel mai convenabil”, a spus prelatul într-o intervenție televizată atunci. În Brazilia, cazul a stârnit multă emoție; avortul este permis doar în circumstanțe speciale iar „avortul la cerere” este interzis. Bizară și cam „relativistă” declarație pentru un teolog, nu e așa?

Saburido a comunicat ulterior că își retrage afirmația, doar pentru a se regăsi într-un alt scandal, când blogul catolic „Deus lo Vult!” („Dumnezeu voiește!”) a dezvăluit că arhiepiscopul a participat la o manifestație publică intitulată „Grito dos Excluídos” („Strigătul celor excluși”), împreună cu organizații pro-avort, homosexualiste și socialiste.

Universitatea catolică aflată sub jurisdicția arhidiecezei lui Saburido a găzduit în 2011 un simpozion privind „legislația homoafectivă”, care a oferit avocaților homosexualiști o platformă pentru ideologia lor. La același simpozion a participat și celebrul preot Luis Correa Lima, fondator al „Diversidade Catolica” („Diversitate Catolică”), care caută deschis să normalizeze și legitimeze stilul de viață homosexual și „identitatea gay”. Un alt vorbitor a fost Jean Wyllys, liderul politicienilor pro-homosexuali din Congresul brazilian.

Teologia eliberării și „preoții roșii”

„Când hrănesc săracii, mă numesc sfânt. Când întreb de ce săracii nu au de mâncare, mă numesc comunist”. O declarație spumoasă, să recunoaștem, care îi este atribuită viitorului sfânt al Vaticanului, mons. Camara. Ce este greșit în hrănirea săracilor? Din punct de vedere teologic, absolut nimic – ba din contră. Problema nu este în milostenie, ci în motivația acesteia și urmările dorite. Mai exact, în așa-numita „teologie a eliberării” care reprezintă vârful de lance al infiltrării marxist-leniniste în catolicism.

Afirmația mea pare brutală și de neînțeles. Să-l ascultăm mai bine pe cardinalul Joseph Ratzinger, fostul papă Benedict XVI. Vorbind despre „provocările doctrinale” pe care le-a avut de înfruntat, în calitate de Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței (organismul însărcinat cu păstrarea învățăturilor de credință în lumea catolică) pe timpul pontificatului lui Ioan Paul II, cardinalul spune:

„Prima mare provocare a fost teologia eliberării, care se răspândea în America Latină. Atât în Europa cât și în America de Nord, o opinie răspândită era că aceasta constituia un sprijin pentru săraci și, desigur, era aprobată. Greșit. Sărăcia și săracii erau, fără discuție, subiectul teologiei eliberării, dar într-un fel foarte specific. (…) Nu era vorba despre ajutor și reformă, ci despre o mare revoluție, din care trebuia să apară o nouă lume. Credința creștină a fost folosită ca un motor al acestei mișcări revoluționare și ca atare transformată într-o forță politică. (…) Desigur, aceste idei erau (prezentate) în diverse variante și nu apăreau întotdeauna cu claritate absolută, dar, per ansmablu, aceasta era motivația. O astfel de distorsionare a credinței creștine trebuia să năască rezistență, în special din dragoste pentru săraci și pentru serviciul care ar trebui să le fie adus.”

Continuă J. Ratzinger vorbind despre Ioan Paul II, pontif pe atunci:

„ne-a ghidat, pe de o parte pentru a demasca ideea falsă a eliberării, iar pe de alta, pentru a arăta vocația autentică pentru eliberarea omului pe care o are Biserica.”

Cu alte cuvinte, „teologia eliberării” este o falsificare gravă a credinței care girează o ideologie politică – și încă una de inspirație marxist-leninistă.

Oricărui om cu convingeri creștine îi este cunoscută incompatibilitatea dintre creștinism și pornirile revoluționare. Istoria abundă de evenimente care mă scutesc de alte clarificări. Creștinismul este an-ideologic; dacă totuși trebuie să găsim un „ism” pe care să îl alăturăm creștinismului, atunci acesta este fără dubiu „restauraționismul”, adică revenirea lumii la starea de dinainte de căderea din grația divină.

Ideea că Hristos era (este) un soi de revoluţionar proto-comunist care visa să răstoarne lumea întru instaurarea unei societăți a egalității depline este o erezie gravă. De aceea „teologia eliberării” este o formă de pervertire a doctrinei Bisericii Catolice cu mult mai serioasă decât a fost, spre exemplu, în Răsărit gestul conducătorului Bisericii Ortodoxe „oficiale” din Rusia de a cere credincioșilor supunere în fața autorităților comuniste, așa-numitul „serghianism”: măcar patriarhului Serghie i se poate găsi scuza că se afla în plină prigoană cumplită contra ortodoxiei!

Acum însă, în timp ce gestul lui Serghie aparține istoriei iar Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei, care cuprinde urmașii celor care n-au vrut să accepte colaborarea cu comuniștii, s-a reunit cu Patriarhia Moscovei, în lumea catolică vedem că, o dată cu beatificarea lui Camara, întreaga „teologie a eliberării”, odinioară dezavuată până la excomunicare, va fi „sanctificată”.

Infiltrarea marxismului în Biserica Catolică – o sursă majoră de îngrijorare pentru creștini

Ideologia de Stânga în Biserica Catolică provoacă îngrijorare majoră, mai ales de la începutul pontificatului lui Francisc. Conform unui recent reportaj BBC (edițiile în limbile spaniolă și portugheză), conservatorii americani (termen prin care sunt desemnați nu neapărat, sau nu doar, catolici, ci mai degrabă credincioșii cultelor evanghelice) îl văd pe Papa Francisc ca pe un marxist și ecologist radical. De altfel, The Advocate, poate cea mai importantă publicație pro-homosexuală din lume l-a declarat pe Papa Francisc „persoana anului 2013”.

The Advocate and the pope Anul trecut a avut loc la Roma un Sinod Extraordinar pe tema familiei, motivat de necesitatea înțelegerii relației dintre învățătura Bisericii Romane și schimbările istorice care au avut loc în viața socială în ultimele decenii.

Pe durata întâlnirii, tabăra „revoluționară” a episcopilor și cardinalilor a încercat să introducă în documentul final modificări în ce privește atitudinea față de anumite subiecte pe care până acum Vaticanul a fost foarte clar. Printre ele, concubinajul, homosexualitatea, împărtășania pentru cei divorțați sau recăsătoriți și contracepția. De asemenea, în document se omite să se vorbească despre alte teme esențiale precum avortul, teoria gender, drepturile părinților ș.a. O analiză pe larg este disponibilă aici.

Documentul intermediar al Sinodului, dezvăluit presei, a provocat, ca să folosesc un termen la modă, scandal. Laicatul catolic, reunit în alianța „Vocea familiei” („Voice of the Family”) a cerut Sinodului să reconfirme învăţătura creştină despre familie şi sexualitate. Unul dintre prietenii mei catolici mi-a spus că perspectiva ca Vaticanul să cedeze „episcopilor revoluționari” este atât de gravă, încât este posibil să provoace o schismă. Sunt de altfel, voalat, și cuvintele cardinalului Burke, considerat liderul taberei „conservatoare” și cel mai vocal oponent al schimbărilor propuse la Sinodul Familiei.

Cardinalul Raymond Burke
Cardinalul Raymond Burke

O clarificare a fost amânată pentru Sinodul ordinar pe tema Familiei, care va avea loc în octombrie anul acesta, și pentru care toți cei implicați par a se pregăti intens. „Vocea familiei” organizează la Vatican o întâlnire internațională pe 9 mai, concentrată exact pe acest subiect.

Eu sunt ortodox și, în același timp, filocatolic – suprapunere pe care mulți o găsesc scandaloasă, dar pe care mi-o asum. Școala de bioetică a Bisericii Catolice m-a ajutat enorm la definirea și clarificarea direcției pe care a trebuit, ca lider al unei organizații pro-life, să îndrept eforturile mele și ale colegilor.

Am participat la ceremonia de beatificare a episcopului Vladimir Ghika, omorât în închisoare de comuniști. Mons. Ghika, supranumit „prințul săracilor” s-a ocupat în opera sa caritabilă de oameni aflați la marginea societății. Printre ei, homosexuali, prostituate, anarhiști. S-a ocupat însă de persoana umană, fără a încuraja și răspândi ideile stângii radicale, aceeași care a născut și comunismul. La fel, Vaticanul l-a declarat sfânt pe Papa Ioan Paul II, care a avut un rol important în grăbirea prăbușirii comunismului, inamicul cel mai mare al credinței.

Tocmai pentru aceste motive îmi este imposibil să înțeleg lejeritatea cu care este tratată la vârful Bisericii Catolice activitatea unor prelați care au îmbrățișat o ideologie de-a dreptul satanică, cu atât mai mult cu cât au făcut-o prin autoritatea excepțională cu care au fost învestiți.

(cu informații de la National Catholic Reporter, Canção Nova, LifeSiteNews, Julio Severo și Estadão).

* Președintele PRO VITA – filiala din București. 10 ani de activitate civică în apărarea vieții și familiei. Este și un „avocat” al drepturilor persoanelor cu handicap, fiind tatăl unei fete cu deficiențe de auz.

UPDATE

Am primit de al un bun prieten, teolog catolic, unele observații pe care le redau integral:

Dragă Bogdan,

Am citit întregul articol cu atenție. E bine documentat, însă mă gândesc că ar merita subliniate câteva probleme particulare (din cele foarte spinoase):

1.) Pastorația pontificatelor Papei Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea sunt actualmente marginalizate dându-se curs acuzelor atât criticilor interni (deci din interiorul Bisericii Catolice) cât și seculari – care-i acuzau de „conservatorism” și chiar opoziție față de „spiritul deschiderii Conciliului Vatican II”. Deci ceea ce se întâmplă acumpare a fi împingerea până la ultimele consecinte a „revoluției” teologice din interiorul Bisericii Catolice – revoluție începută cu Modernismul condamnat de Sfântul Papă Pius al X-lea, continuată de „progresiviștii” care au luptat din greu să deturneze Conciliul Vatican II iar acum re-vivificată.

2.) Evenimentele din ultimul an vădesc o ciudată  „simfonie” cu politica americanească (care l-a favorizat pe Papa Benedict XVI în timpul guvernării lui G.W. Bush jr., insa l-a dorit „invizibil” acum, în timpul reformelor noii conduceri politice de peste ocean). De asemenea, sincronizarea dintre tendințele menționate în articol și cele în desfășurare în State este cât se poate de clară – deși nu-i înțelegem pe deplin substratul.

3.) Toate aceste fenomene sunt însoțite, la nivelul mult mai profund, teologic, al formării clerului, de „mutații” teribile: abandonul aproape complet al Tradiției Patristice și Scolastice (i.e. Catolice) de interpretare a relațiilor cu „lumea”; subminarea doctrinei ascetice creștine (care se referă inclusiv la Castitate, Feciorie, Celibat etc.) în favoarea unui perspective complet „lumești” asupra familiei, sexualității etc.; o secularizare a clerului (în special a celui „inalt”) ce conduce la „înlumirea” viziunii multor ierarhi și teologi;

4.) Deopotrivă, merită amintite acele mișcări de reacție a spiritului catolicismului care se opune acestor tendințe: de exemplu, inițiativa de aici ( http://www.filialappeal.org/ ). Sau scrisoarea adresată Sfântului Părinte, Papa Francisc, de către Alteța Sa Regală, Prințul Bertrand de Orleans și Braganza, chiar pe subiectul abordat de tine: http://www.tfp.org/tfp-home/catholic-perspective/quo-vadis-domine-reverent-and-filial-message-to-his-holiness-pope-francis-from-prince-bertrand-of-orleans-braganza.html 

Guest Post
Guest Post
Articole și analize ale unor invitați speciali.

Cele mai citite postări