Activiștii aflați în căutarea redefinirii căsătoriei susțin în mod obișnuit că este nedrept și chiar arbitrar ca prin intermediul politicilor publice și al legislației să se continue creditarea conceptului clasic de căsătorie înțeleasă ca uniunea dintre bărbat și femeie. Întrucât aceștia văd căsătoria ca pe o instituție cu un anumit grad de flexibilitate pe care legislația noastră în mod tradițional ‒ până acum ‒ nu a admis-o, ei susțin că „excluderea” partenerilor de același sex din conceptul de căsătorie încalcă un drept de natură morală pe care îl are orice om de a se căsători cu orice persoană își dorește (cu acordul acesteia).
Apărătorii căsătoriei clasice afirmă, în replică, faptul că maleabilitatea căsătoriei nu trebuie înțeleasă așa cum o fac oponenții lor. Căci mariajul este prin natura lui orientat spre procreare, așa că definirea căsătoriei drept uniunea dintre bărbat și femeie nu are cum să reprezinte o discriminare și o nedreptate. Având la bază o concepție temeinică asupra acestei instituții, se înțelege că nu este mai nedrept să „excluzi” din căsătorie partenerii de același sex decât ar fi să excluzi parteneriatele sexuale formate din trei sau mai multe persoane. Cu siguranță, conceptul de excludere nu este definit foarte exact.
Cei care susțin definirea căsătoriei astfel încât să includă parteneriatele de același sex neagă faptul că mariajul este legat intrinsec de procreare. Când s-a anulat Amendamentul 8 (care restabilise căsătoria clasică în legislația din California, după ce fusese invalidată de Curtea Supremă a acestui stat), judecătorul Vaugh Walker a argumentat în termeni duri:
„Niciodată până acum statul nu s-a interesat de intenția sau de capacitatea de procreare a unui cuplu înainte de a emite un certificat de căsătorie. Certificatul de căsătorie este mai mult decât un certificat care să ateste pur și simplu relațiile sexuale care au drept consecință concepția.”
Același argument l-a avansat anterior judecătorul șef Chief Justice Margaret Marshall susținând punctul de vedere al majorității în Cauza Goodridge v. Department of Public Health, o decizie judecătorească ce a dat o lovitură legii căsătoriei clasice în statul Massachusetts. [Pentru clarificare, prezentul eseu datează din anul 2011, înainte deci ca în 2015 Curtea Supremă a SUA să decidă că mariajul unisex devine legal la nivel federal, anulând întreaga legislație contrară a tuturor statelor componente ale uniunii, n.tr.]
Ca replică la ideea că mariajul are ca scop primordial procrearea, Marshall a afirmat foarte apăsat:
„Acest lucru nu e corect… În lege nu există nici o cerință care să stipuleze că partenerii care se căsătoresc trebuie să-și ateste capacitatea sau intenția de a concepe copii prin relațiile sexuale dintre ei. Fertilitatea nu este o condiție a căsătoriei, și nici o bază pentru divorț. Partenerii care nu și-au consumat căsătoria și care nici nu intenționează să o facă pot fi și pot rămâne în continuare căsătoriți.”
Însă acest argument, acela că din moment ce cuplurile infertile se pot căsători, mariajul nu vizează procrearea, este în mod fundamental șubred.
În articolul de față vom arăta cum se poate răspunde acestui argument care neagă legătura intrinsecă dintre căsătorie și procreație și vom explica care este motivul pentru care statul este obligat, de dragul adevărului moral și al binelui public, să recunoască și să protejeze căsătoria înțeleasă ca uniunea dintre bărbat și femeie orientată în mod firesc spre conceperea de copii. Vom demonstra că acest argument presupune o dihotomie falsă în ce privește căsătoria: aceea că ea trebuie fie 1. să funcționeze doar ca un instrument în legătură cu conceperea de copii, care în realitate este un scop extrinsec, fie 2. să funcționeze ca un parteneriat, care, de fapt, deși este mai intens din punct de vedere sufletesc și emoțional decât majoritatea prieteniilor și este de cele mai multe ori marcat de relațiile sexuale între cei doi, este fără îndoială la fel ca alte forme de prietenie, întrucât el nu implică o relație intrinsecă care să ducă la conceperea copiilor.
Vom descrie, de asemenea, un mod mai potrivit de a înțelege căsătoria, mod ce a fost cuprins de legislație de-a lungul timpului și de tradiția filozofică care o susține. Acest mod de înțelegere a căsătoriei se referă la mariaj ca uniunea bazată pe relațiile sexuale dintre bărbat și femeie și care este în mod special capabilă și ar putea fi în mod firesc împlinită dacă cei doi concep și cresc împreună copii, uniune a cărei valoare, tocmai pentru că este o astfel de relație, este intrinsecă (adică este ireductibilă și reprezintă o împlinire totală a omului), și nu pur și simplu instrumentală (ar fi astfel dacă mariajul ar fi înțeles ca un simplu mijloc de concepere și creștere a copiilor).
Ideea este să înțelegem tipul special de uniune pe care o reprezintă căsătoria, mai exact caracterul ei trupesc, sexual, fiind deci un tip de uniune care poate fi în mod firesc și natural împlinit prin conceperea de copii. În orice societate se găsește ceva ce seamănă cu următorul tip de relație: un bărbat și o femeie angajați să-și dedice unul altuia viețile, la nivel trupesc, sufletesc și spiritual, legați într-o uniune ce urmează să fie împlinită prin conceperea și creșterea împreună a copiilor. Este dincolo de orice dubiu că astfel de uniune cu trăsături distincte – căsătoria – există în orice fel de societate. Există, desigur, și alte legături asemănătoare în anumite privințe cu căsătoria. De pildă, bărbatul și femeia pot locui împreună, pot face sex în mod regulat și iau în considerare posibilitatea de a avea copii ca pe o variantă extra, opțională și atractivă, ori, dimpotrivă, ca pe o variantă care să li se pară o povară de evitat. Însă, prin contrast, două sau mai multe persoane pot forma o alianță de dragul creșterii copiilor – de pildă, două surori sau câțiva bărbați sau câteva femei necăsătorite dintr-o confesiune religioasă. Dar aceste relații nu sunt căsătorii și nicio societate nu le va recunoaște ca mariaje. Căsătoria este acel tip de comuniune care este atât o unitate totală (o unitate la toate nivelurile, inclusiv trupească și sexuală), cât și o uniune care urmează să fie împlinită prin conceperea și creșterea împreună a copiilor. Mai mult decât atât, există o legătură intrinsecă între aceste două aspecte ale comuniunii; legătura totală (și deci intrinsec sexuală, și nu doar exterioară, întâmplătoare) este împlinită de conceperea și creșterea copiilor.
Aceste aspecte pot fi clarificate. În primul rând, aspectul trupesc și sexual al relației face parte din ea, este legat inerent de celelalte aspecte ale uniunii maritale. Comuniunea sexuală a bărbatului cu femeia stabilește o uniune reală, biologică – o descriere exactă a ei este o uniune într-un singur trup – întrucât prin acest act ei devin una din punct de vedere biologic, un singur agent al unei singure acțiuni. Așa cum diferite organe ale omului – inima, plămânii, arterele ș.a. – nu sunt izolate, ci se coordonează pentru a îndeplini o funcție biologică a individului (circulația sângelui oxigenat), așa și în împreunarea sexuală organele bărbătești și cele femeiești se coordonează pentru a împlini o funcție biologică a cuplului ca unitate – împerecherea. Astfel, împreunarea stabilește o uniune reală din punct de vedere biologic în privința acestei funcții, deși ea este, desigur, o uniune limitată biologic de vreme ce pentru celelalte funcții (de pildă, respirația, digestia, locomoția) bărbatul și femeia rămân ființe distincte în întregime.
Revenind, corpul omenesc face parte din realitatea personală a ființei omenești, și nu este un instrument extrinsec al laturii conștiente și înzestrate cu dorință a sinelui. Astfel, unitatea biologică descrisă mai sus poate fi o unitate personală autentică și o parte (desigur, fundamentul biologic) a uniunii totale, pe mai multe niveluri (biologic, sufletesc, rațional, volitiv) pe care o reprezintă căsătoria. Când bărbatul și femeia se angajează unul față de celălalt să-și dedice viețile la toate nivelurile ființei lor, în tipul de comuniune care urmează să fie împlinită prin conceperea și creșterea împreună a copiilor, atunci unitatea biologică stabilită și reînnoită prin contactul sexual este începutul sau întruchiparea comuniunii pe care o cunoaștem drept căsnicie. Spre deosebire de alte forme de prietenie, comuniunea maritală este structurată de regulile monogamiei, exclusivității și de legământul permanenței, în parte datorită legăturii intrinseci dintre aceasta și procreare. Comuniunea sexuală a soților este componenta trupească care face parte și e direct proporțională cu tipul de comuniune personală pe mai multe niveluri la care cei doi au căzut de acord prin căsnicie.
În al doilea rând, această comuniune se extinde și se împlinește natural prin conceperea și creșterea împreună a copiilor. Copilul este rodul concret și expresia angajamentului lor marital și a iubirii unul pentru celălalt. Desigur, fiecare copil născut din căsătorie este uniunea soților materializată și prelungită în timp. Astfel, creșterea împreună a copiilor nu stabilește un tip nou de relație, ci de fapt adâncește și împlinește natural relația pe care și-au stabilit-o exact în cadrul căsătoriei. Creșterea copiilor înseamnă îngrijirea căsniciei, cultivarea rodului ei, împlinirea binelui din căsnicie prin fiecare acțiune care vine în sprijinul educației copiilor. Ca formă de relație interumană, căsnicia este, desigur, orientată intrinsec spre conceperea copiilor – dar nu ca un mijloc privit în legătură cu un scop extrinsec. Uniunea soților într-o relație a cărei structură distinctă este ceea ce este datorită capacității ei de concepere și creștere a copiilor nu este doar un bun-instrument, ci mai degrabă un bun în sine – o împlinire intrinsecă a celor doi uniți în acea relație. Și acesta este motivul pentru care căsnicia este și rămâne căsnicie – o căsnicie adevărată, autentică – chiar dacă procrearea nu se întâmplă și soții știu acest lucru. Cu sau fără copii, soții sunt într-o relație de un tip special care este apt exact pentru a procrea și care se va împlini natural prin conceperea și creșterea împreună a copiilor, iar copiii lor (dacă ajung să îi aibă) vor fi întruparea comuniunii lor maritale. Aceasta din urmă este bună în sine și furnizează o rațiune a lucrurilor care nu este per se un instrument al relațiilor conjugale, indiferent dacă soții sunt sau nu capabili să conceapă copii. Comuniunea maritală se împlinește natural când devine parte a unei comuniuni mai mari, și anume familia.
Având în vedere aceste aspecte legate de natura căsniciei, este clar de ce căsătoria reprezintă uniunea complementară a soților de sexe diferite. Partenerii de același sex, oricare ar fi caracterul sau intensitatea legăturii lor emoționale, nu pot alcătui tipul de uniune reprezentat de căsătorie. Pentru a se căsători, un cuplu trebuie, în principiu, să fie capabil să formeze o uniune trupească reală, și nu doar una emoțională și spirituală. Cuplurile de același sex nu sunt capabile de acest lucru: actele sexuale dintre persoanele de același sex nu îi transformă într-o unitate biologică, și deci nu se poate crea fundamentul de ordin trupesc pentru uniunea pe mai multe niveluri reprezentată de căsnicie. Și pentru a se căsători, un cuplu trebuie să formeze tipul de comuniune care va fi împlinită natural prin conceperea și creșterea împreună a copiilor. Cuplurile de același sex nu pot forma acest tip de uniune: aceștia (doi sau mai mulți) pot alcătui aranjamente bazate pe sex sau pot forma alianțe în scopul creșterii copiilor, dar aceste relații sunt distincte și nelegate inerent de primele.
De asemenea, clarificând aceste puncte, este ușor să observăm că soții de sex opus care formează cupluri infertile pot fi angajați într-o uniune maritală autentică. Ei sunt capabili să îndeplinească două condiții esențiale menționate mai sus în privința căsătoriei. Prima, cuplurile infertile de sex opus pot forma o unitate biologică – se pot împerechea (adică pot avea relații sexuale de acel tip care duc la conceperea de copii cu condiția îndeplinirii altor condiții extrinseci lor). A doua, cuplurile infertile de sex opus pot forma uniunea trupească, sufletească și spirituală de exact același tip care poate fi împlinită natural prin conceperea și creșterea împreună a copiilor, chiar dacă, în cazul lor, această împlinire nu are loc.
Se obiectează uneori că soții din cuplurile infertile nu se pot uni din punct de vedere biologic, atâta vreme cât actul lor sexual nu duce la concepție. Obiecția este că ei nu pot avea relații sexuale de acest fel, care ar fi necesare pentru uniunea biologică. Cu toate acestea, niciun cuplu nu poate alege în mod direct și simplu să conceapă un copil. Singurul lucru pe care un cuplu poate să-l facă legat de procreare este să întrețină actul sexual care duce la aceasta cu condiția îndeplinirii altor condiții extrinseci lor. Astfel, copii nu sunt produsul actelor sexuale ale părinților lor, ci părinții ar trebui să-i vadă ca pe niște daruri care se adaugă manifestării trupești a iubirii din timpul uniunii sexuale. Cu alte cuvinte, cuplurile infertile de sex opus pot avea exact aceleași relații sexuale pe care le au cuplurile fertile. În ambele cazuri, ele împlinesc condițiile de comportament proprii concepției. Astfel, relațiile sexuale ale unui cuplu infertil, la fel ca și ale unui cuplu fertil, îi unesc din punct de vedere biologic: ei se împreunează, chiar dacă, în cazul cuplurilor infertile, procreația nu va avea loc. În fiecare din aceste cazuri, actele sexuale pot să consume sau să întruchipeze căsnicia.
În concluzie, eliberarea certificatelor de căsătorie numai cuplurilor de sex opus se bazează pe natura căsătoriei și nu reprezintă o discriminare și o nedreptate. Statul eliberează un certificat pentru a realiza un lucru numai celor care se presupune că sunt capabili de acel lucru. Nu este o nedreptate și o discriminare să refuzi eliberarea certificatului pentru cuplurile de același sex mai mult decât ar fi pentru copiii de 12 ani, pentru cei deja căsătoriți, pentru grupurile de trei sau mai mulți parteneri sexuali: în toate aceste cazuri, certificatul nu se acordă pentru că persoanele respective nu sunt capabile să formeze unul cu altul tipul de uniune reprezentat de căsătorie.
(Va urma partea a II-a, Dezbaterea despre căsătorie și procreație: evitarea argumentelor nevalide)
