„Lumea întreagă n-o mai putem salva, dar putem, încă, salva mica noastră lume – familia!” – interviu cu Dana Captilin

– Ați pornit o petiție pentru familie, care până în acest moment a fost semnată de aproape 5.300 de oameni. Cum a apărut această idee?

În urmă cu circa trei ani, chiar în Postul Paştelui, în fața Patriarhiei Române era amplasat un panou publicitar care înfăţişa Biblia central, iar dedesubt era un ursuleţ de plus strivit. Imaginea mi-a atras atenţia în mod trist, căci copilăria este perioada în care, ca om, înveţi să te înalţi şi nimic n-ar trebui să strivească inocența; iar credinţa este singura cale de înălţare, mai întâi prin esenţa cu care se naşte orice pui de om, iar mai apoi prin grija cu care adulţii trebuie să păstreze această esenţă de umanitate din orice copilaş, în coconul de căldură al tradiţiilor, în sensul iubirii şi al siguranţei pe care, repet, doar credinţa le poate descoperi, cultiva şi dezvolta. Atunci am făcut o petiţie, fără pretenţia de-a strânge vreo semnătură, singurul motiv fiind acela al unui semnal de alarmă pe care am simţit nevoia să-l trag.

Şi acum a fost la fel, cu deosebirea că, de data aceasta, aveam certitudinea că foarte mulţi oameni vor acorda atenţie aspectului delicat al tendinţei de „modernizare”, tendinţă care e delicată prin acel paradox că homosexualitatea, deşi este gândită să pătrundă ca un fapt firesc, ca o deschidere către orizontul cunoaşterii dincolo de limitele umanităţii, de fapt este o impunere chiar a limitelor pe care le poate atinge orice om, nemaivorbind de faptul că, astfel, nu-şi mai poate depăşi aceste limite. Pe scurt, a te situa în poziţia de-a accepta că poţi fi orice (recte homosexual/bisexual) în afară de-a fi întâi de toate om, înseamnă a te limita la un punct de vedere, iar Dumnezeu a lăsat pentru om un întreg orizont, alcătuit (matematico-filosofic vorbind, dacă doriţi) din multe puncte de vedere. Consider că homosexualitatea este, ca orice realitate, doar un punct în acest vast orizont al umanităţii şi că n-ar trebui, sub nicio formă, să ne oprim asupra lui, pentru că am pierde, spre nefericirea noastră sufletească, întregul fiinţei umane care, prin această viaţă, are şansa minunată de-a trăi veşnic.

A te limita la un singur aspect al realităţii nu face decât să ne limiteze existenţa şi, din nefericire, această limitare constrânge ireversibil omul, deoarece realitatea homosexualităţii nu este doar o realitate limitativă pentru fiinţă omenească, dar este o realitate hidoasă, degenerată, păcătoasă, care ni se insinuează, pe fondul nemulţumirilor generale care ne-au slăbit puterea de atenţie la tot ce ne-nconjoară, în cele mai curate (pure) instanțe: în copilărie şi în activităţile culturale! Mă refer aici, concret, la puterea pe care o are media (în speţă televiziunea) ca formator de opinie/imagine; mă refer la sistemul de învăţământ din ce în ce mai precar sub aspectul eticii deontologice, dar supus în permanenţă schimbărilor prin propunerea unor activităţi centrate pe sexualitate (deşi copiii, d.p.d.v. fiziologic, nu pot avea sexualitatea matură, căci sexualitatea este un proces); mă refer la activităţile aşa-zis culturale care pătrund sub forma unor spectacole în ceea ce ar trebui să contribuie la construirea unui om ca intelectual, şi nu la consumatorismul trăirilor carnale exacerbate. Cultura care se face azi nu prea mai atinge categoria intelectualului, pentru că nu-l mai satisface în sensul creativităţii personale, astăzi servindu-i un „preparat” gata făcut, el trebuind doar să-l accepte în sensul „culturalizării” internaţionale/europene.

Aşadar, ideea a apărut dintr-un firesc gând al dorinţei de-a TRĂI în normalitate, simplu, lăsând fiecărui om şansă unică de-a se descoperi întâi ca om, apoi de-a se construi la fel, fără a pune la temelie (şi, mai apoi, la motivaţie) sexualitatea, apoi ideea a apărut dintr-o înţelegere a faptului că, d.p.d.v. legislativ şi/sau al ralierii la normele internaţionale, aceasta este o luptă oarecum pierdută, însă ca OM, ca MAMĂ mă simt obligată să lupt nu cu agresivitate, ci cu perseverenţa cu care respir, pentru păstrarea, în România, a unui climat, a unei atmosfere de normalitate dincolo de orice legislaţie/normă care ni se/ni se va impune! Nimeni, chiar în condiţiile în care homosexualitatea va fi normalizată, nu mă poate obliga să şi accept asta, şi cred că asta este ceea ce trebuie oamenii să înţeleagă despre normalitate. Căci normalitatea va fi un climat din ce în ce mai rarisim, însă asta nu ne împiedică să-l cultivăm şi dezvoltăm, fie şi doar la nivel individual.

Iniţial am văzut ştirea pe internet, cum că postul de televiziune Pro TV pregăteşte emisiunea „Patru nunţi şi-o provocare” cu un cuplu de homosexuali. Mi-am spus că trebuie să fac ceva, atât cât pot eu, ca simplu om, din statutul de mamă care doreşte pentru copilul ei o lume a frumuseţii simple, aşa cum a şi creat-o Dumnezeu, pentru iubire. Este greu, în zilele pe care le trăim, să mai trăieşti o iubire simplă, curată, din care să poţi crea, doar cu resursele sufleteşti sădite în fiinţa noastră încă de la Geneză, de Dumnezeu, o lume proprie, aşa cum făceau părinţii noştri. Dar poate să devină chiar imposibil, dacă abstractizam viteza cu care se mişca evenimentele în societate şi dacă lăsăm să pătrundă în mintea noastră acceptarea păcatului sau, dacă vreţi, acceptarea lipsei de auto-cenzurare asupra unor trăiri absolut nefireşti.

Când mi s-a spus că o asemenea petiţie va strânge poate 500 de semnături, am zis „nu contează; şi 2 semnături de s-ar strânge, este un pas pe care, personal, trebuie să-l fac”. L-am făcut sau, mai bine spus, am deschis o uşă care trebuia deschisă odată! Este foarte adevărat că n-am făcut-o cu curaj, ci mai degrabă cu inconştiență, neştiind câte colţuri întunecoase ascunde camera spre care dădea această uşă. Astăzi ştiu, şi simt pe pielea mea că am nevoie de mult curaj în continuare, pentru că trebuie aprinsă Lumina în această cameră şi păzită uşa spre a nu fi închişi în întuneric toţi oamenii de bine, aceşti 5.300 de oameni, urmaşii lor, dar şi toţi ceilalţi, care cred în aceleaşi principii de viaţă blând revelate omului de către Dumnezeu. Şi va trebui că grija noastră pentru Lumina aprinsă să fie permanentă, fără odihnă. Împreună, uniţi rezistăm, dar grija trebuie să fie individuală.

– De ce credeți că avem nevoie de protejarea familiei și de o reafirmare a valorilor ei?

Familia este coconul de căldură, de iubire şi de sprijin al oricărui om, cu atât mai mult al copilului. Orice copil este o planetă lansată în acest Univers, care va avea propria-i dinamică, care va mişca lumea într-un sens sau altul (dar o va mişca), care-şi va genera propriul sistem de relaţii şi care va prolifera sau va stopa viaţa. Depinde exclusiv de familie aceasta dinamică, şi depinde de familie din momentul în care familia doreşte să conceapă copilul până când copilul acesta, devenit adult, va trece dincolo de această lume, atât de puternică este legătura familială.

În această notă, familia este atât pentru copil, dar şi pentru adult, aşa cum e grădina pentru flori – spaţiul în care apare, se dezvoltă, locul din care-şi trage seva şi condiţia înfloririi de care se vor bucura şi alţii, ulterior.

Familia reprezintă perechile de aripi ale unui om, fără de care zborul îi poate fi dezechilibrat sau frânt. Pe speţa mamei există două perechi de aripi din partea bunicilor şi, similar, pe speţa tatălui, celelalte două perechi de aripi. Din ambele familii se unesc în taina căsătoriei doi oameni care vor deveni o lume întreagă, o poveste din care rămân peste timp trăiri puternice ca rădăcini pentru urmaşi. De aceea, când un bărbat şi o femeie se căsătoresc, participă şi familiile, pentru că unirea nu se face doar între acel bărbat şi acea femeie, ci între două familii. Căsătoria este responsabilitate, mai presus de orice: devii responsabil de soarta celui de care ţi-ai legat destinul în aceeaşi măsură în care şi celălalt devine la fel. Iar copilul este chipul din scorbură unui copac în care-şi face cuib puiul, în vreme ce copacul are ramurile mamei şi ramurile tatălui – nu degeaba arborele genealogic este un arbore, şi nu o schemă simplistă.

Este mare nevoie, ar trebui să fie o nevoie permanentă în a proteja familia şi a-i fi (re)afirmate valorile, aceasta trebuie să fie grija continuă a societăţii, mai ales în zilele noastre, pentru că vom trăi vremuri în care familia, ca instituţie, va fi definită prin concepte străine, şi atunci e nevoie ca fiecare să ŞTIE exact cine este. Iar omul nu poate fi definit doar conceptual, omul este o mişcare vie de sentimente, de trăiri, de emoţii, lucruri care se învaţă corect în cadru familial.

Pe de o parte, exista o varietate mare a problemelor zilnice cu care se confruntă tinerii, dar nu numai ei, timpul trece în goana de-a acumula cât mai mulţi bani, iar tinerii se trezesc la vârste înaintate că nu şi-au trăit frumos şi pe-ndelete iubirea, iar venirea pe lume a unui copil a fost atât de mult întârziată, încât fie nu mai este pe lista dorinţelor, fie căpăta o prioritate falsă şi grăbită. Iar din această grabă apare un copil pentru care poate nu mai au nici răbdarea, nici timpul, nici dispoziţia acordării unei atenţii calde şi consecvente, astfel că din ce în ce mai mulţi copii sunt crescuţi de „mame artificiale” sau lăsaţi la after-school-uri, de unde părinţii îi iau pe copii acasă seara, când e deja timpul pentru culcare. În aceste condiţii, un copil este privat în mod nedrept de căldura familiei, de problemele în care ar trebui să fie cu toţii implicaţi, căci problemele distribuite în mod egal tuturor membrilor familiei sudează – nu despart.

Pe de altă parte, există şi o mare varietate de oferte de petrecere a timpului liber care duc tinerii în derivă (cluburi, de exemplu, şi mă refer la puzderia de cluburi în care parcă s-ar înghesui să semneze condici de prezenţă), sărăcindu-i de simplul contact cu natura, de somnul atât de necesar pentru a putea funcţiona la maxima capacitate, de ritmul biologic al organismului care-şi cere necesarul de alimentaţie echilibrat şi natural, de plăcerea unei lecturi şi curiozitatea de-a împărtăşi idei despre lume şi iubire, de contactul direct, simplu şi cald din dialogurile directe, lucruri care în trecut au născut mari poeţi şi prozatori, mari pictori ale căror opere înalță şi astăzi sufletul nostru prin trăirile pe care le transmit.

Privaţiunea zilelor noastre este în zona inspiraționalului: lipsesc părinţii responsabili şi atenţi, lipsesc modelele din societate, lipsesc elementele inspiraționale din natură, lipseşte legătura cu membrii familiei, lipseşte credinţa prin îndepărtarea de Dumnezeu, pentru că din ce în ce mai mult aud spunându-se că Dumnezeu „este ceva perimat”, care nu mai poate sta la baza societăţii actuale. Nu, Dumnezeu n-are cum să fie „ceva” perimat, din moment ce noi toţi şi toată lumea a fost creată de El. A încerca să gândim lumea altfel decât întru Dumnezeu înseamnă a dori redefinirea lumii, ceea ce este imposibil la nivel real, dar devine posibil la nivel conceptual, din păcate! De aici şi luptele care apar aproape ad-hoc, şi chiar nedorite, între cei care fac propaganda unei ideologii care nu-şi poate avea aplicabilitatea în societate (în această categorie includ propaganda ideologiei homosexuale, dar nu numai).

Ar trebui să ştim că, odată deveniţi părinţi, devenim elevii propriei vieţi. Copilul vine pur în lume, el deţine absolut tot ce-i este necesar, are în el deja comoara umanităţii şi, ca părinte, dacă eşti atent la nevoile copilului tău, este imposibil să nu înveţi să iubeşti, să fii răbdător, să adopţi modelul smereniei pentru a-l învăţa pe copil ascultarea prin propriul exemplu (care este cel mai puternic şi depăşeşte cu mult cuvintele).

Copilul are nevoie de ambii părinţi, deoarece, dacă doriţi o explicaţie pur psihologică, are perioadele lui în procesul de creştere în care trebuie să-şi afirme identitatea (identitatea sexuală se afirmă în cadrul familial, obligatoriu raportat la părinţii de ambele sexe), şi anume în jurul vârstei de 3-4 ani, când fetiţele au nevoie să-şi domine prin negaţii mama, iar băieţii să-şi domine prin acţiuni tatăl (totul la nivel de imagine, evident), de aceea rolurile tatălui şi al mamei trebuie să fie două roluri distincte şi prezente, asumate prin atenţie, dovezi de înţelegere. Fetiţa are nevoie să-şi vadă tatăl protejându-şi mama, iar băieţelul are nevoie să-şi vadă mama oferind înţelegere şi ascultare deciziilor luate de tată; apoi, mai este o perioadă de testare a identităţii, în jurul vârstei de 7-9 ani, când copiii devin conştienţi de diferenţele sexuale şi se reiau dorinţele de dominaţie asupra părintelui de acelaşi sex, când este nevoie de o reîntărire a convingerilor formate până la această vârstă, în acelaşi echilibru; şi, în sfârşit, perioada pubertăţii, a adolescenţei, care aduce ca noutate procesul hormonal la care e supus organismul, iar fetele, ca viitoare femei, au nevoie să-şi asculte tatăl vorbindu-le despre faptul că, atunci când au ales-o pe mama să le fie soţie, au căutat o fată frumoasă, bună la suflet, cultă, mai degrabă reţinută decât expansivă etc., iar băieţii, ca viitori bărbaţi, au nevoie să-şi asculte mama atunci când aceasta le vorbeşte despre calităţile pe care le doreşte o femeie la un bărbat, şi anume puterea de caracter, nobleţea, aplecarea către ascultarea sufletului feminin etc., în felul acesta învăţând în mod practic responsabilizarea în viaţa de familie.

Toate acestea nu le poate găsi nimeni în tratate, nu există reţete ale fericirii, însă cu atenţie şi înţelegere reciprocă lucrurile merg firesc, de la sine, poate mai ales atunci când ne este greu, şi neapărat cu ajutorul unui duhovnic bun care ne ţine pe calea credinţei atunci când simţim că noi nu mai avem putere.

În familie se învaţă rugăciunea de dimineaţă, în care trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru noaptea peste care am trecut şi pentru ziua pe care o avem în faţă, rugăciunea de la masă, în care cerem sfinţirea bucatelor şi asigurarea pâinii şi pentru săraci, rugăciunea de seară pentru ziua ce a trecut şi noaptea ce vine, rugăciunea de la slujbă, citirea acasă, împreună, din Sfintele Scripturi şi discutarea pe înţelesul copiilor a pildelor, rugăciunea pentru orice probă, examen şi/sau concurs pe care-l avem de trecut. Când copiii, suflete pure, învaţă să respecte şi să ţină şi singuri în taina sufletului lor aceste tradiţii, rugăciunea lor simplă face minuni şi aduce multă linişte părinţilor şi întregii familii, fără ca aceştia măcar să ştie.

Puterea rugăciunii în sânul familiei este condiţia liniştii pentru acea familie, mai întâi. Fiecare membru al familiei, odată ieşit din casă, are lumea lui în care-şi exercita activităţile şi o face în mod echilibrat şi cu bucurie inspirând celor din jur acelaşi comportament pentru ca, mai apoi, această influență să exercite şi în alţii, din ce în ce mai mult şi mai departe, echilibrul şi pacea interioară, atât de necesare dorinţei noastre de fericire. Aşa, şi numai astfel, putem găsi fericirea în lucruri simple, pe care altfel nici nu le-am mai observa în vâltoarea atâtor diversităţi.

Nimic nu are mai multă duioşie ca Sărbătorile Creştine petrecute în familie. Crăciunul, ca sărbătoare a bucuriei, a Naşterii lui Iisus care aduce însăşi Viaţa pe lume şi în noi, ca o promisiune a reînnoirii purităţii an de an, ne umple sufletele de resurse duhovniceşti pentru a putea trece cu bine peste momentele de răscruce de peste ani, ne uneşte, ne ajută să ne împlinim dorinţele prin minunile care chiar se săvârşesc în noaptea Sfântă a Crăciunului, ne împacă între noi, ne aminteşte că putem fi mai îngăduitori şi mai darnici. Paştele, ca sărbătoare a jertfei, ne aminteşte că viaţa aceasta este pregătirea pentru veşnicie, poarta prin care învăţăm să trecem dincolo de moarte, iertând şi iertându-ne, regăsindu-ne şi depăşind suferinţele, dar mai ales suferind la gândul că orice greşeală a noastră este un spin înfipt în trupul lui Iisus, suferinţă care ar trebui să transceadă timpul, căci Iisus nu a murit pentru păcatele din timpul vieţii Lui, ci pentru păcatele fără timp, înţelese la timpul trecut-prezent-viitor, deci cu fiecare greşeală de-a noastră îi mai înfigem un spin.

Cred că în această metamorfoză ar trebui înţelese tradiţiile, pornind de la faptele de zi cu zi, în care se conturează educaţia întărită prin exemplul personal, până la Sărbătorile Creştine, pentru care există şi zile libere, anume pentru a ne strânge cu toţii în căldura familiei, în tradiţie, în credinţă, dincolo şi mai presus de orice legislaţie/normă impusă din afară.

Mai apoi, se ştie că toate pornesc din copilărie, iar o privaţiune afectivă lasă goluri pe care adultul le va compensa ulterior aşa cum va putea, cum îi va fi mai lesne, căci viaţa pare mai grăbită atunci când o încărcăm cu lucruri inutile, atunci când ne lăsăm trăiţi. O întâmplare neplăcută din copilărie poate lăsa urme definitive în comportamentul unui om, căci, de fiecare dată când va reveni o situaţie neplăcută asemănătoare celei din copilărie, adultul va retrăi senzaţia de disconfort încercată în copilărie şi, în loc să găsească înţelepciunea şi puterea de-a o rezolva, va încerca să amâne sau să dezvolte un comportament dedublat pe principiul „dacă mă fac că nu văd, nu există”, însă o trăire negativă va genera în drumul adultului alte şi alte astfel de trăiri. Or, tradiţia simplifică angoasarea individuală păstrând esenţa umanităţii, a divinităţii, învăţându-ne drumul drept al moralei, al bunătăţii, al iubirii, al smereniei şi-al izbânzii.

– Ce părere aveți despre „căsătoriile” homosexuale și despre adopțiile homosexuale? Care credeți că sunt consecințele asupra societății, familiei, dar mai ales asupra copiilor care vor fi adoptați?

Aproape că mi se pare aberant că am ajuns să ne punem problema atât de departe. Este ca şi cum aş fi întrebată ce părere am despre hrănirea omului cu gumă de mestecat, este ca şi cum v-aş spune că lectura pe care o fac eu cu plăcere seară de seară este eticheta de pe detergent, este ca şi cum aş folosi un deodorant cu aromă de brad ca să mă cred la munte şi nu ca să alung un miros neplăcut, este ca şi cum în concediu m-aş întinde pe o bancă în parc uitându-mă la fotografii cu plaje însorite şi valuri înspumate crezându-mă la mare, şi exemplele pot continua, însă, din păcate, acestea sunt realităţi în plină manifestare.

Sunt un om cald şi căutător al iubirii, iubesc oamenii şi întotdeauna am luptat cot la cot cu cei care erau pe punctul de-a se prăbuşi încercând să le aduc puncte de vedere pe care numai cineva din afară, dar empatic, o poate face, pentru a-şi păstra iubirea de semeni şi puterea înţelepciunii dincolo de perioadele de rodaj psihic. Tratez cu respect orice om îmi iese în cale, chiar atunci când sunt avertizată că n-ar trebui să fac asta, pentru că ştiu că relaţia pe care fiecare o poate avea cu cineva este unică, astfel că poţi găsi într-o persoană aspecte pozitive pe care nici acea persoană nu ştia că le are sau că le poate exprima. Toţi avem ceva bun în noi, cu siguranţă.

Însă homosexualitatea nu ţine de iubire, nu ţine de normalitate, nu ţine de crearea vieţii, este stearpă sub toate aceste aspecte, şi încep de aici justificarea părerii conform căreia „căsătoria” între homosexuali este o aberaţie pentru că numai iubirea, normalitatea şi darul aducerii pe lume de copii poate sta la baza unirii între doi oameni. Însă iubirea nu poate şi nu trebuie să fie confundată cu nebunia posesiei sau cu atracţia sexuală, iubirea generează noi forme de trăiri nobile şi de viaţă. Din iubire se nasc copiii, visele, planurile de viitor şi chiar liniştea interioară. Or, homosexualitatea, aşa cum o defineşte chiar cuvântul, porneşte de la sexualitate şi niciodată nu va depăşi cadrul sexualităţii. Toţi avem prieteni de acelaşi sex pe care îi admiram, îi îndrăgim şi chiar îi iubim, dar dacă iubirea asta ar atinge trăiri carnale ar trebui să ne punem serios problema unui dezechilibru personal pe care în niciun caz n-ar trebui să-l fructificăm perpetuând astfel dezechilibrul şi altor persoane, ci ar trebui să ne facem o analiză serioasă, aşa cum facem cu orice problemă personală pe care ne-o descoperim şi faţă de care avem sinceritatea de a o recunoaşte, întâi, şi, mai apoi, consecvența de a o rezolva fără a trage în dezechilibrul nostru pe alţii, precum un bulgăre de păcat care, rostogolindu-se în păcate, se măreşte.

Nu este un păcat să-ţi recunoşti problemele, dar poate deveni un mare păcat şi o lipsă de responsabilitate şi respect pentru propria persoană, în primul rând, a nu-ţi înţelege propria superioritate de fiinţă omenească, anume aceea de-a depăşi condiţia de instinct atunci când iubeşti. Persoana pe care o iubeşti merită mai mult decât satisfacţia erotică, iar propria persoană se poate înălţa deasupra nivelului de superficialitate doar când, din iubire, poate dezvolta o lume nouă alături de persoana iubită. Homosexualitatea nu poate dezvolta o lume nouă, ba, mai mult,  punctează grav stagnarea fiinţei omeneşti pe linia erotismului care, până şi acesta, este privat de descoperirea dualităţii masculin-feminin şi apoi, dar abia apoi, a Trinităţii Sfinte!

Fiecare om, în funcţie de sexualitatea pe care o are din naștere, are rolul său în familie. Oricât am vrea să părem de moderni sau deschişi, femeia se împlineşte doar născând şi crescând copii, deci devenind mamă, îi şade bine gătind bunătăţi din grija de a-şi păstra familia sănătoasă şi capătă respectul întregii familii atunci când ştie să-şi sfătuiască atât bărbatul, cât şi copiii în a acţiona cu calm în orice situaţie; în afara situaţiei când o femeie nu poate, fiziologic vorbind, să nască, o femeie care refuză maternitatea, din egoismul de a-şi păstra silueta sau programul lejer, se urâţeşte fizic şi sufleteşte, se preocupă excesiv de aspectul exterior din care poate face chiar un cult al frumuseţii personale pe care va trebui să-l hrănească cu din ce în ce mai multe orgolii, sfârşind prin a încerca atât de multe relaţii, încât nu va mai putea iubi, căci acest nobil sentiment este ca un fluture care are nevoie permanent de aceeaşi de căldură. O astfel de femeie nu se masculinizează, nici măcar atât, ci se abrutizează uitând şi că are în ea puterea de-a purta de grija celor dragi, uitând şi că poate sfătui înţelept, uitând de drepturile şi de obligaţiile binecuvântate ce i se cuvin ca femeie.

De asemenea, oricât am vrea să credem că suntem moderni, orice bărbat îşi doreşte să fie ceea ce a fost orice bărbat de la Geneză încoace: tată!, să aibă urmaşi, să protejeze, să ocrotească prin nobleţe (modelul sau arhetipul comportamental masculin este Iosif care a luat-o pe Maria spre ocrotire, chiar dacă ştia că copilul din pântecele ei nu era copilul lui. Pentru un bărbat, a avea urmaşi este mai mult decât o mândrie, este o binecuvântare şi o onoare pe care i-o face cadou viaţa prin Dumnezeu, este singura raţiune a vieţii sale şi, pentru că nu poate purta în pântec o nouă viaţă, el va purta de grija femeii lui şi întregii familii.

Este aberant să acceptăm în tăcere sau întorcând capul realitatea homosexualităţii, deja un păcat atât de „modern”, spunându-ne că pe noi nu ne afectează, căci participăm la desacralizarea ideii de familie, familie care inspiră principii de viaţă, construieşte filosofii de viaţă şi motivaţii pentru a înainta. A înainta!

Homosexualitatea, chiar dacă e azi o realitate, nu poate depăşi statutul de păcat. Chiar dacă toţi activiştii lumii ar striga într-un cor imens şi asurzitor că există libertate, drepturi etc., ea niciodată nu va deveni o VIRTUTE, aşa cum, de exemplu, este familia, căci homosexualitatea aduce stagnare, regres şi denaturare de roluri. Cum să adopte o asemenea uniune un copil care, prin puritatea sufletească, e MULT peste nivelul spiritual al acestor oameni?! Ce l-ar putea învăţa? Limbi străine, instrumente, canto, abilităţi artistice, ştiinţe, da. Este posibil, şi este posibil s-o facă – folosind comparaţia preferată a propagandiştilor homosexualităţii – mai bine decât o familie de oameni nevoiaşi; însă toată această colecţie de învăţături l-ar face un om inteligent dezumanizat, rece, egoist şi normativ până la dispreţ faţă de semenii săi. Inteligenţa care nu este dublată de nobleţe sufletească poate fi devastatoare pentru esenţa omului – sufletul.

Nu există motive nobile pentru care un cuplu de homosexuali ar putea înfia un copil, căci un copil înseamnă obligatoriu preluare de modele parentale, or deja e cunoscută tendinţa prin care se doreşte, urmând adopţiilor de către cuplurile homosexuale, să se uşureze calea către normalizarea pedofiliei, a incestului…, care şi acestea, din păcate, sunt realităţi din ce în ce mai manifeste.

Deja sunt multe asemenea cazuri de înfiere şi, ce e mai rău, sunt părinţi homosexuali care îşi supun copilul înfiat la operaţii de schimbare de sex. Acesta este un precedent care nu face decât să vină în întărirea argumentației mele, folosind practic concluzia unui experiment nereuşit, experiment iniţiat de păcatul homosexual şi terminându-se cu un eşec social catastrofal. Eu zic că este o crimă să faci asemenea experimente sau să permiţi, din ignoranţă, rea-voinţă sau obligativitatea supunerii faţă de normele globalizării, să se poată producă asemenea mizerii, şi aici mă refer strict la forurile decizionale care permit asemenea aberaţii psiho-sociale. Cu copiii nu ne putem juca, este odios!

– Dacă ar fi să ne gândim la ideologia mișcării homosexuale, v-aș întreba de ce credeți că au nevoie de o propagandă susținută în spațiul public?

Publicul, ca „societate”, se supune normelor, legislaţiei, prin metoda obligativităţii. Altfel, devii răspunzător în faţa legii pentru nesupunere. Chiar dacă eu, cetăţean român, am dreptul să mă exprim spunând că homosexualitatea e un păcat, oricând poate veni un for internaţional sau european care pur şi simplu să mă ridice de acasă pentru nesupunere faţă de legile internaţionale. Şi atunci aceşti activişti au nevoie de public, de manifestări, de exhibiţionism, pentru a-şi exercita influenţa şi ideea de putere.

Public înseamnă mulţime, iar mulţimile dintotdeauna au fost mase de manevră, pentru ca, mai apoi, trăgând concluzii asupra mişcării maselor, să se poată trece de la un eveniment social la definirea acestuia ca fenomen social. Ceea ce nu ştie multă lume, însă forurile decizionale din social ştiu, este că, odată definit un fenomen social, acesta capătă automat un domeniu care necesită legi, reglementări, statut chiar. Odată astfel definit, devine o realitate care intră în sfera normalităţii, d.p.d.v. conceptual. Iar între concept şi concret, în acest caz, nu este nici măcar o secundă de spaţiu care ar putea opri concreteţea implicaţiilor sociale.

Pe de o parte, există mulţi oameni încă neinformaţi care sunt impresionaţi uşor de spectacol, de sentimentalisme, uşor manevrabili prin aceea că imediat se strâng acolo unde e un bun orator, indiferent de ce spune acesta; un bun orator îţi va vinde până şi aerul convingându-te că, dacă-l plăteşti în moneda impusă de el, aerul îţi va oxigena creierul mai bine, mai repede, mai eficient. În felul acesta ei se mişcă, devin parte activă din societate, atrag şi convertesc suflete.

Pe de altă parte, propagandiştii homosexualităţii prefera publicul deoarece nu există legi care să-i limiteze, ba, mai mult, ei se pot folosi de teoria discriminării, pentru că la o adică să spună că le sunt îngrădite ba libertatea de opinie/expresie, ba dreptul la fericire şi alte asemenea sentimentalisme pe care, se ştie, le folosesc în platforma-program de convingere, iar în public în mod cert se vor găsi şi persoane care-şi vor exprima neacceptarea faţă de atracţiile homosexualilor, persoane care pot fi sancţionate. Nedrept, neplăcut, dar aşa este, din păcate. Aşa merg lucrurile în zilele noastre!

– Care credeți că este rețeta pentru ca un lucru nefiresc și neacceptat să pară firesc și să devină acceptat de societate?

Persuasiunea. Persuasiunea este o armă în „mâna” celui care o foloseşte ca instrument. Persuasiunea, sau convingerea cuiva asupra a ceva impus, deci exterior propriilor convingeri, se bazează pe noţiuni conceptuale, adică pe cuvinte. Se cunoaşte puterea cuvântului asupra oamenilor, se ştie că poţi vindeca prin cuvânt, alinând şi folosind exact cuvintele de care un om are nevoie pentru a-şi găsi puterea personală în depăşirea unei crize/rezolvarea unei probleme; de asemenea, se cunoaşte puterea cuvântului atunci când acesta poate distruge echilibrul unei persoane. Între aceste două posibilităţi, exista o cale extrem de periculoasă pe care o folosesc marii manipulatori care îmbină elemente din ambele posibilităţi, şi anume folosesc cuvinte cu încărcătură puternic emoţională şi semnificaţii pozitive pentru a atinge nivelul mental de labilitate al persoanei persuadate. Odată dezechilibrată mental persoana, aceasta este suficient de vulnerabilă la cuvinte şi dispusă, în mod aproape inconştient, să accepte noi viziuni asupra vieţii. Diferenţa care face limpede de ghicit pericolul persuasiunii este aceea că viaţa este redefinită prin prisma altor valori, prin prisma unei dispoziţii la deschidere şi acceptare necondiţionată a oricărei realităţi ca fiind tolerabilă şi chiar practicată. A distruge astfel psihicul unui om este, din punctul meu de vedere, o crimă pe care manipulatorii o fac în cunoştinţă de cauză. A distruge credinţele unui om fără a pune în loc nimic de valoare înseamnă, practic, a-l anihila ca personalitate, a-l rupe de realitate, de tot ce a învăţat că trainic în sânul familiei, a-l arunca într-un neant din care nu mai ştie să aleagă nimic, pentru că totul este (nu-i aşa?) acceptabil.

Iar aceasta persuadare se realizează cel mai bine (pentru că prinde) acolo unde există deja interes pentru această problemă, şi anume în rândurile tinerilor care încă nu şi-au maturizat sexualitatea, în rândul persoanelor cu probleme legate de sexualitate, în rândul copiilor care sunt bureţi ce absorb tot ce-i înconjoară neavând încă un discernământ bazat pe experienţă, în rândul celor care nu au credinţă sau încă mai cred că Dumnezeu trebuie să facă dovada existenţei Sale, chiar dacă păcătuiesc, în rândul persoanelor grăbite să ia de la viaţă orice plăcere şi, în cazuri extreme, cu forţa şi impunerea în rândul oricui are opinii diferite de ale lor, iar modalităţile sunt dintre cele mai insidioase:

• legislaţii, norme care să se ralieze la tendinţa internaţională, căci la acest nivel deja totul este deformat într-o nouă formă, a „noii” normalităţi, d.p.d.v. conceptual;
• programe în sistemul educaţional, cărţi pentru copii (da!, pentru copilaşii claselor primare) în care homosexualitatea este prezentată, atât prin desene, cât şi în text, că ceva firesc, prin reclame televizate, care durează un număr calculat de secunde, transmiţând astfel mesaje subliminale inconştientului care, într-o bună zi, vor pătrunde în conştient şi, astfel, în alegerile de viaţă.
• de asemenea, exista deja filme şi spectacole de gen, variind în funcție de categoria țintă, dinspre adolescență spre maturitate, însă folosindu-se aceste expuneri sub pretextul dreptului la cultură. Însă cultura trebuie să participe la construirea omului ca intelectual, nicidecum la prezentarea unor trăiri trupeşti tributare hedonismului şi specifice sub-culturii.
• încercările perseverente de a aduce adăugiri definiţiilor anumitor cuvinte, cum ar fi, de exemplu, „actul sexual”, care la baza înseamnă întreţinerea raportului sexual copulativ, însă deja s-a adus o adăugire, în sensul acceptării ca act sexual şi a relaţiilor homosexuale, deşi se ştie că lipseşte copulaţia. Iar exemple de acest gen ar fi multe, însă cea mai periculoasă modificare ar fi în definiţia cuvântului „familie”. Odată modificată definiţia familiei, acest lucru ar atrage după sine modificări legislative, ceea ce ar fi dezastruos, exact aşa cum deja în alte ţări este.
• televiziunea, deja se ştie, are rolul de formator de opinie/imagine, deci să nu-i subestimăm valoarea, chiar dacă este una negativă; din păcate, poate influenţa mai mult decât ne imaginăm psihicul.
• muzica este iarăşi o adevărată industrie care poate facilita pătrunderea unor idei specifice propagandei pro-homosexualitate.

Spuneați la un moment dat că vreți să faceți un studiu despre homosexualitate. Puteți dezvolta puțin? Ce necunoscute credeți că sunt în această problemă?

Spuneam că vreau să realizez un studiu asupra implicaţiilor în societate a homosexualităţii, iar această idee mi-a venit în urma interacţiunii pe care am avut-o şi o am în spaţiul destinat comentariilor de pe site-ul petiţiei, unde am observat cu câtă exactitate urmează propagandiştii pro-homosexualitate să atingă toate punctele de sensibilizare pentru a-şi susţine poziţia.

Încep să cred că pentru mine nu prea mai este nicio necunoscută, însă eu m-am tot informat, am avut discuţii cu persoane avizate (specialişti, duhovnici), dar pentru oamenii care afişează o atitudine fie pudibondă, fie de respingere vis-a-vis de acest subiect, sunt multe, foarte multe necunoscute, pornindu-se de la lipsa informării, nu neapărat despre ce înseamnă homosexualitate, ci despre consecinţele acceptării acestui păcat în societate şi a transformării lui în ceva normal, despre necesitatea sublinierii permanente şi oriunde că despre acest păcat s-a atras atenţia încă de la începuturile lumii şi despre responsabilitatea de-a continua. Să subliniem că nici în prezent homosexualitatea nu trebuie acceptată în conceptul de normalitate.

În esenţă, este o singură necunoscută în această ecuaţie a inversării normalităţii, în care este inclusă şi homosexualitatea, şi anume motivaţia care stă la baza insinuării homosexualităţii ca normalitate în societatea creştină. Deşi intuiesc (a spune că ştiu ar suna foarte pretenţios), nu pot să nu fiu intrigată de fiecare dată când aflu că propaganda lor se ţine în şcoli, în lăcașe de cultură care valorifică şi cinstesc tradiţiile creştine, iar actele prin care ei îşi exercită influenţa atacă Biserica în mod constant şi chiar atentează în mod agresiv la tot ce este legat de credinţă, tradiţie, familie.

Am spus despre o ecuaţie a inversării normalităţii, pentru că homosexualitatea este numai unul din elementele ecuaţiei „noii” normalităţi, fiind strâns legată, interdependent, de bisexualitate, de pedofilie etc.

– Credeți că această luptă „anti-discriminare” poate deveni dictatorială pentru ceilalți, având în vedere că sunt situații în alte țări în care primari, ofițeri ai stării civile, profesori, au fost arestați pentru că și-au exprimat susținerea pentru familia tradițională?

Da, am convingerea că la un moment dat se va impune ideologia LGBTpnz (unde p=pedofilie; n=necrofilie; z=zoofilie). Deja se întâmpla acest lucru în alte ţări, deja activiştii pro-homosexualitate îşi exprima susţinerea faţă de pedofili; vor fi din ce în ce mai mulţi şi mai agresivi (iar agresivitatea pasivă este cea mai groaznică formă a agresivităţii), vor aduce adăugiri şi modificări legislative şi normative la care vei fi, practic, obligat să îngenunchezi. Însă un bun creştin nu va face niciodată aşa ceva! Nu-şi va trăda convingerile, nu-şi va vinde puterea sufletească.

Se doreşte că drepturile lor preferenţiale (atenţie!, căci drepturi au, ca orice om, ei nefiind o altă specie) să ajungă obligaţiile noastre.

Oamenii de bună credinţă, dar de mare sensibilitate, oamenii educaţi şi liniştiţi vor face greşeala să se dea la o parte, retrăgându-se în liniştea lor din care cred că nu-i va putea atinge direct nimic. Însă pe aceştia îi paşte pericolul dorinţei de însingurare şi puţini, în singurătatea lor, mai au puterea să se roage cu tărie pentru salvarea duhovnicească a lumii, fiind mai degrabă scârbiţi de atâtea urâciuni care circulă liber pe stradă, ca să folosesc totuşi o expresie eufemistică. Însă, dacă eşti sub protecţia unei familii, dacă ai susţinere din partea prietenilor, ai şi puterea de a rămâne drept.

Ca să facem puţin haz de necaz, îmi amintesc de o poantă care zice că un bătrân doreşte să emigreze şi, la completarea formalităţilor, este întrebat despre motiv, iar el răspunde: „în trecut homosexualitatea era pedepsită, acum este acceptată, vreau să plec până nu devine obligatorie”.

Problema este că nu va mai avea unde să plece la un moment dat, căci globalizarea asta face: impune respectarea legilor internaţionale în orice colţ de lume!

– Care credeți că este rolul mass-mediei în promovarea ideologiei homosexuale?

Rolul mass-mediei este colosal.

Există deja, în televiziune, programe foarte bine pregătite care arată o ştire pentru a prelua informaţia către o altă ştire, conceptul fiind cunoscut ca „doublethink” (acceptarea simultană a două idei contradictorii cu scopul de a cauza confuzie în mintea unui om), ca metodă de control direct asupra omului. De exemplu, ştirile despre cum anumite persoane, datorită copilăriei traumatizante pe care au trăit-o din cauza unor defecte fizice şi care, în urma unor operaţii estetice extrem de costisitoare, au ajuns să pozeze ca modele sunt folosite ca manipulare clară a populaţiei pentru a accepta că o persoană poate lucra cu ea însăşi pentru a-şi depăşi traumele, în timp ce homosexualitatea ne este prezentată ca ceva normal, firesc, care nu trebuie îngrădit, discriminat (deşi e impropriu şi acest termen), deci trebuie acceptată fără intervenţii de niciun fel şi fără a-i judeca pe homosexuali. Aici avem de-a face cu manipularea în sensul acceptării ambelor genuri de ştiri, deşi logica şi sistemul propriu de judecată spune că un homosexualul poate fi tratat încă înainte ca acesta să ceară cuiva să-i accepte sexualitatea inversată, înainte ca cineva să ştie că e homosexual, deci înainte ca cineva să apuce să-l eticheteze în vreun fel sau să-l ostracizeze. Pe de altă parte, aşadar, ni se sugerează că ar trebui să acceptăm că un om urât trebuie să depună eforturi materiale ca să devină frumos, dar, în acelaşi timp, să acceptăm şi că un om care nu e normal d.p.d.v. sexual ar trebui acceptat! Informațiile sunt contradictorii, însă sunt prezentate astfel încât mintea să le accepte pe ambele, generând un proces de confuzie pe baza căruia se poate exercita un control sigur. Este doar un exemplu.

În televiziune, aproape că nu se discută despre homosexualitate ca impact catastrofal asupra societăţii normale, iar în presa scrisă se acceptă cu mare greutate subiecte de acest gen. Din câte ştiu, doar în două publicaţii a apărut ştirea despre petiţia „S.O.S. familia!”, dintre care una este o publicaţie creştină, care doreşte păstrarea familiei, a tradițiilor creştine. La radio nu se spune nimic, se preferă emisiunile de divertisment superficial, excepţie făcând un radio privat care emite dincolo de graniţele României (din Atlanta!), dar pentru români, şi care a prezentat în cadrul unei emisiuni petiţia şi gravitatea acestui pericol.

Aşadar, mass-media este dresată de finanţatorii trusturilor care le dictează, deocamdată, prudență şi abţinere, pentru ca, încet, încet, să strecoare câte o ştire, apoi emisiuni cu impact puternic, aşa cum este cazul emisiunii de la Pro TV – „Patru nunţi şi-o provocare”, apoi ştiri care să sperie oamenii despre amenzi primite de anumite organizaţii care şi-au manifestat protestul faţă de expunerea propagandei pro-homosexualitate în instituţii de învăţământ şi de cultură, apoi articole scrise de jurnalişti, care nu au repere minime de deontologie profesională, dar care-şi permit să atragă atenţia asupra homofobiei, interpretată doar de ei ca homofobie, pentru că în cele din urmă să se prevaleze de ceea ce vor ei să sugereze, anume dovada homofobiei, în condamnarea oricui se opune acestei tendinţe de „normalitate”. Însăşi acest termen („homofobie”) este unul artificial, căci nimeni nu poate face rău unui homosexual doar pentru că nu-i împărtăşeşte aceeaşi concepţie, dar presa poate prezenta orice distorsiune ca fiind o realitate.

– Ce părere aveți despre difuzarea emisiunii „Patru nunți și o provocare” în cadrul unei televiziuni publice, cum este Pro TV-ul?

Difuzarea acestei emisiuni a fost, de la primul până la ultimul cadru filmat, un circ media şi nimic altceva, de altfel aşa a şi fost prezentată emisiunea: cu clovni – mi s-a părut singurul element la locul lui în cadrul acestei emisiuni.

Dar este strigător la cer să foloseşti o taină sfântă, a căsătoriei, pentru a justifica o atracţie sexuală, să denaturezi Biserica aducând într-o ţară eminamente creştină un reprezentant al unei confesiuni minore, recente, în persoană unei femei, deci o „preoteasă”, care să poarte, acolo unde Iisus a purtat crucea, un şal în culorile curcubeului (mereu mă gândesc la vorbele lui Goethe: „Un curcubeu care rămâne pe cer un sfert de oră nu mai e privit de nimeni”), să te foloseşti de alte trei perechi de tineri căsătoriţi pentru a-i putea jigni, ofensă, discredita cu comentarii maliţioase astfel încât să apară în lumină doar cuplul de homosexuali ca intelectuali, rafinaţi, speciali; este un sacrilegiu să faci glume pe seama Bisericii, mai ales în cadrul unei emisiuni – MAI ALES în cadrul unei asemenea emisiuni!

Intoxicarea prin această emisiune a fost una forţată şi vizibilă, căci nu aveai nevoie de niciun detaliu în plus faţă de vizionarea emisiunii, pentru a înţelege că „nunta” homosexualilor a fost organizată chiar de postul de televiziune cu pricina, chiar pe platourile de filmare de la Buftea, printre invitaţi aflându-se persoane din staff-ul Pro TV. Sigur, nu câştigul premiului a fost potul cel mare, ci intoxicarea populaţiei cu ideea că homosexualitatea este ceva ce poate intra în normalitate.

Pe tot parcursul emisiunii, comentatorul, cu voce maliţioasă, a evidenţiat doar aspectele ce ţin de lipsa de educaţie a mireselor, în timp ce despre „mireasa” cu penis nu s-a spus nimic maliţios. Atâta ipocrizie în regie este greu să treacă neobservată.

Recent a apărut în presă un interviu cu Nicușor Coroamă, unul dintre concurenții emisiunii MasterChef, în care acesta declară că nu a fost informat în legătură cu faptul că va exista și o „nuntă” între doi homosexuali și că, dacă ar fi știut, refuza cu siguranță. De ce credeți că a fost mințit sau că suntem mințiți, pentru că, până la urmă, realizatorii încearcă să ne prezinte „căsătoria” homosexuală ca o chestiune acceptată de societate?

Din câte am înţeles, Nicușor Coroamă a aflat, după prima semnătură, că va participa şi un cuplu de homosexuali şi şi-a exprimat refuzul şi neacceptarea faţă de un asemenea atac, drept pentru care Pro TV l-a asigurat că pe el şi pe mireasă lui îi vor distribui într-o altă grupă. Însă Pro TV nu şi-a respectat această promisiune. Cum altfel ar fi putut blama unica pereche de miri tradiţionali din cadrul acelei emisiuni?!, dacă nu punându-l într-o situaţie limită şi chiar intuind că Nicușor va reacţiona categoric! Personal, îl felicit pe Nicușor pentru reacţia sănătoasă pe care a avut-o, mai ales că în acea seară fusese anunţat că-i murise bunica (în locul unde trăieşte, bunicii îi se spune, după obicei şi tradiţie, mama”, atât de important este rolul ei în viaţa nepoţilor). Omul era cu sufletul frânt şi, pe deasupra, trebuia să accepte şi aceasta batjocură. Era prea mult, mult prea mult! A reacţionat aşa cum trebuie să reacţioneze orice bărbat care a înţeles căsătoria ca o responsabilitate şi garanţie către viitor, care doreşte urmaşi sănătoşi, a reacţionat ca orice bărbat cu caracter căruia îi este călcată în picioare cea mai frumoasă experienţa a vieţii lui, căsătoria, experiența generatoare de noi înţelesuri superioare şi de viaţă.

De aceea cred eu că Nicușor Coroamă a fost minţit şi, de fapt, căsătoria lui, singura păstrătoare de tradiţie românească dintre celelalte, a fost sacrificată precum mielul, în cazul acelui atac direct la familia tradiţională.

Aşa cum propaganda se face în mediile educaţionale şi culturale, aşa cum se încearcă constrângerea Bisericii, pe aceeaşi linie a procedat şi Pro TV. Dacă, alături de cuplul homosexual şi celelalte două nunţi (de altfel ciudate şi deviate de la tradiţia unor nunţi creştine), nu ar fi existat o nuntă ca a familiei Coroamă, efectul de desacralizare nu şi-ar fi atins scopul. De aceea eu spun că este foarte important să înţelegem motivaţia acestor propagandişti pro-homosexualitate, care se insinuează în tot ce este sacru!

Emisiunea aceasta a urmat, la scară mică, prototipul metodei prin care se doreşte intruziunea homosexualităţii în societate. Dacă am extrapola, prin similitudini, emisiunea ar fi, la scara macro, această nouă realitate (în care trebuie să ne obişnuim cu anomaliile), iar familia Coroamă ar fi familia tradiţională. Sigur, Pro TV a prezentat aşa cum trebuia s-o facă în spiritul unui lobby pro-homosexualitate. Însă eu am mare încredere în familiile de români că nu vor accepta ca pe ceva ce ţine de firesc homosexualitatea, aşa cum telespectatorul era invitat (manipulat) s-o facă urmărind emisiunea.

– De ce credeți că organizatorii au ținut să se facă remarci intolerante la adresa Bisericii Ortodoxe, având în vedere că opinia acesteia nu este în acord cu ideologia homosexuală?

Aruncarea în derizoriu este o altă metodă folosită de ideologia pro-homosexuală, iar oamenii lumii „civilizate” consideră că Dumnezeu este o noţiune perimată. Însă aceasta consideraţie este una creată, iarăşi, artificial, într-un proces pornit cu zeci de ani în urmă, pentru a slăbi omul, pentru a-l goli de sensul divinităţii, pentru a-l seca de credinţă, care cere multă vigilenţă (mai ales în zilele noastre) şi consecvenţă, pentru a-l îndepărta de Biserică; practic legătura cu Dumnezeu o ai doar dacă nu întrerupi rugăciunea, gândul, simţirea şi fapta întru şi prin Dumnezeu Tatăl, simţindu-te permanent sub pronia cerească a îngerilor, în sânul Maicii Domnului şi încălzit de privirile ochilor din icoanele sfinţilor.

Rolul Bisericii a fost dintotdeauna şi, din fericire, încă mai este unul de mântuire sufletească, pentru că, prin dialogul cu duhovnicul, omul capătă o anume linişte interioară care-i permite să vadă lucrurile în esenţă şi apoi să le perceapă sensul lor practic aplicând în viaţa sa sfaturile înţelepte, adevărate comori de nepreţuit pentru un om în derivă (şi cine nu e în derivă, în zilele noastre?).

Noi, mirenii, putem da sfaturi, dar niciodată nu vom şti dacă acele sfaturi sunt bine-plăcute lui Dumnezeu şi dacă nu cumva greşim, în loc să facem un bine. De aceea, nici nu ar trebui să-i înfierăm pe homosexuali, căci un păcătos nu are nevoie de pietre. În mod cert, pe undeva el înţelege acest păcat care poate i-a devenit greu de dus şi e pe punctul de a schimba ceva în viaţa lui, şi poate că şansele lui de mântuire scad dacă sunt înfieraţi. Mântuirea, sfătuirea, dialogul înţelept şi cald trebuie purtat cu părintele duhovnic, acesta este rolul Bisericii şi trebuie, ca buni creştini, să-i onorăm acest rol Bisericii, iar pe păcătoşi să-i îndreptăm către Biserică, nu doar către credinţă, nu doar amintindu-le de faptul că, nici măcar azi, în Marea Moartă nu există viaţă. Nu trebuie să considerăm că e o cauză pierdută, poate pentru noi pare pierdută, însă un duhovnic poate face în mod cert ceea ce noi, oricât ne-am strădui, nu putem face. Şi poate că, şi mai rău, stârnim nişte valuri de ură, de discordie, aducătoare de disconfort de ambele părţi şi, implicit, pentru întreaga societate şi pentru fenomen, în ansamblul lui.

Pe această linie, tocmai din motivele expuse mai sus, se lucrează intens la desacralizare, la schimbarea canoanelor bisericeşti, la facilitarea ca păcatul să se strecoare în Biserică. Iată şi de ce această „căsătorie” a avut parte de o „preoteasă” care, în tot ce a spus oficiind evenimentul, n-a atins deloc esenţa sufletului omenesc, practic cuvintele ei fiind rupte din propaganda pro-homosexualitate.

Dacă scoţi Biserica din perspectiva mântuitoare a omului, practic ai scos orice perspectivă. El nu va mai avea către cine să se îndrepte pentru a fi realmente ajutat, aşa că va face ce-i va fi la îndemână, ştiind că sunt mulţi care susţin păcatul ca fiind virtute. Dar repet, homosexualitatea nu poate ajunge niciodată o virtute, spre deosebire de familie (mă refer, evident, la familia normală), oricât de curcubelic am colora-o.

– Care credeți că sunt soluțiile în privința acestei emisiuni?

Mulţi vor spune, aşa cum deja au şi spus-o, că, odată emisiunea difuzată, nu mai are rost să se facă valuri, însă valurile există şi se îngână lent până la următoarea mişcare, care deja, iată, are un precedent. În plus, există câteva site-uri care încă difuzează emisiunea, astfel că ea poate fi vizionata oricând, de oricine.

Firesc ar fi ca, pentru difuzarea acestei emisiuni în care nu s-a ţinut cont de faptul că România este o ţară declarată în proporţie de 86% creştină, în care s-a umilit imaginea familiei tradiţionale, în care a fost jignită Biserica, Consiliul Naţional al Audiovizualului să sancţioneze drastic postul de televiziune Pro TV şi să impună pentru viitor nişte limite care să respecte majoritatea şi dreptul la demnitate. Totuşi, televiziunile se supun nevoii consumatorilor, deci ar trebui să se ţină cont numai de aspectul societăţii româneşti. Unde mai puneţi că, în alte ţări, deşi s-a propus includerea și a unei „căsătorii” homosexuale în cadrul acestei emisiuni, nu s-a difuzat aşa ceva. Suntem singura ţară care a permis difuzarea emisiunii în acest format!

Nu mai spun de faptul că un copil care ar fi putut urmări emisiunea (aceasta fiind difuzată la o oră la care toată familia, practic, era acasă – era şi vacanţă copiilor), ar păstra în mintea lui flagelul acesta al prezentării unei „nunţi” posibile între homosexuali, dar şi al unor nunţi de-a dreptul ciudate, lipsite de ceea ce defineşte o nuntă – tradiţie, obiceiuri, credinţe, puritate. Mintea lui ar intra într-un conflict artificial cu principiile unei vieţi normale şi, pe lângă lupta părinţilor cu tentaţiile civilizaţiei zilelor actuale, lupta cu anomaliile sociale ar putea fi breşă pe care, odată intrat, adultul cu probleme ar avea şi mai multe probleme – de adaptare, de comunicare, de asertivitate.

– Dar în privința atitudinii în societate? Ce credeți că pot face oamenii obișnuiți pentru a susține familia?

Ar trebui să fim mai atenţi, în primul rând, la educaţia pe care, ca părinţi, le-o oferim copiilor. Există astăzi o varietate enormă în privinţa simbolurilor cu care cresc copiii noştri, de la păpuşile deformate în ai căror ochi sclipesc capete de morţi, au 4 degete, antene în loc de urechi, tăieturi cusute pe diferitele părţi ale corpului, denumiri de monştri, personificări ale unor stafii şi zombie, la desenele animate în acelaşi registru, declamând superficialitatea şi morbidul, articolele vestimentare şi accesoriile de şcoală. Practic lumea în care-şi trăiesc copilăria zi de zi folosește asemenea simboluri care îi obişnuiesc cu anormalitatea, încercându-se pe toate căile să se inoculeze ideea că tot ce există pe lume reprezintă realităţi normale şi de sine-stătătoare. Moartea e normală, dar nu de sine-stătătoare, e normală doar raportată la viaţă, într-un proces care se derulează întreaga viaţă. Homosexualitatea e o realitate, dar nu poate exista în sine.

Şi nu este puţin lucru o păpuşă ciudată, un penar cu cap de mort, un desen cu zombie etc., dacă vă gândiţi că lumea în care copiii trăiesc va deveni reperul pentru dorinţele şi visele lor de viitor. Cum, oare, ar putea ajunge să viseze un copil care creşte înconjurat de asemenea jocuri, jucării, filme şi simboluri monstruoase? Ce anume îl va inspira pe el? Cum îşi va manifesta grijă faţă de semeni, fiind obişnuit de mic cu morbidul şi răceala afectivă?

Ar trebui să înţelegem că prezenţa noastră, ca părinţi, le este absolut necesară copiilor, timp de cel puţin 4-5 ore pe zi, dar că prezența această trebuie să fie una activă, implicată, directă, caldă, nu pasivă: jocuri interactive, contact direct al privirilor, discuţii constructive, nu abandonarea copilului în faţa televizorului/calculatorului pentru liniştea părintelui. Copiii cresc, şi cresc foarte repede, n-ar trebui să-i sărăcim de ceea ce le aparţine pe drept – atenţie, grijă ocrotitoare, căldură sufletească, iubire, pildă, dialog, joacă interactivă, contact permanent cu familia, insuflarea încrederii în propria persoană, dar şi dojana fermă şi onestă pentru faptele necuviincioase şi pentru atitudinile de răsfăţ exagerat. Aici trebuie să fac menţiunea ca un copil neascultător este dojenit degeaba dacă părintele afişează faţă de el un comportament agitat, grăbit şi care doar pretinde, fără a lăsa loc de apropiere caldă, sau dacă părintele este stresat, însă crede că poate interpreta faţă de copil rolul omului echilibrat. Copiii au un sistem propriu de percepţie care nu dă greş niciodată şi, din comportamentul nepotrivit al copilului, trebuie şi noi să înţelegem că noi, ca părinţi, avem nevoie să ne rezolvăm întâi problemele personale. Pentru că în faţa unui copil nu te prezinţi cu sufletul murdar sau sărac şi nici nu faci troc cu sufletul lui pe simboluri, televizor/calculator/tableta pentru liniştea ta. Căci, dacă eşti părinte, nu mai poţi fi afacerist sau om dedicat muncii, care vine seara obosit şi vrea relaxare, ci îţi dedici afacerile şi întreaga munca bunăstării copilului şi-ţi găseşti resursa de viaţă numai în momentele de interacţiune cu copilul.

Mai apoi, cred că cei care au copii trebuie să caute să facă orice le-ar putea fi de folos pentru a nu divorţa când simt că alunecă din coconul familiei, pentru că în mod sigur se vor regăsi până la urmă, chiar dacă ar trece ani. Copiii merită lecţia propriei noastre smerenii, iar Dumnezeu răsplăteşte această înţelepciune. Şi, dacă totuşi s-au destrămat familii, mamele care-şi cresc singure copilaşii ar trebui să înţeleagă că copilul are nevoie de prezenţa tatălui şi să nu pună piedici când tatăl doreşte să-şi păstreze şi să-şi crească relaţia cu copilul, ba chiar cu răbdare să încerce să-l atragă cât mai aproape de copil, căci poate copilul nu a avut de suferit prin prezenţa tatălui în timpul căsătoriei. În acelaşi timp, o mamă rămasă singură nu trebuie să se lase copleşită niciodată de greutăţi, pentru ea nu există imposibil şi nici renunţare, Maica Domnului o ţine sănătoasă şi puternică anume pentru a-şi putea creşte copilaşul. Și vă spun din proprie experienţă că nimic nu poate sta în calea unei mame care doreşte binele copilului ei şi care se roagă ca binele pe care-l doreşte ea să fie binele plăcut lui Dumnezeu. Totodată, o mamă singură este greu de înţeles şi acceptat de cei care nu trăiesc această experienţă, pentru că mereu se grăbeşte ca oaia să ajungă acasă la pui, sau la cumpărături sau la gătit sau la treaba administrativă/casnică şi poate nu mai are timp sau dispoziţie de socializare. Dar niciodată ea nu trebuie să se lase copleşită de deznădejde, iar lacrimile ei să nu-i fie văzute de copilaş, ci doar de Măicuţa Domnului. Nu avem voie, ca părinţi, să ne întristăm copiii cu greutăţile noastre, oricât de imposibil de trecut ar părea, căci le-am otrăvi sufletele înalte, din care putem găsi mereu resurse şi stâlpi pentru fericirile pe care le căutam!

Ca atitudine, o mamă singură n-ar trebui niciodată să accepte apropierea de un bărbat care nu are în intenţie de la bun început protejarea ei ca mamă, în primul rând, împreună cu copilul, căci o mamă nu mai poate fi niciodată doar o simplă femeie, rămâne mamă până moare, iar orice bărbat care consideră că un copil este o greutate nu a ajuns la condiţia demnă de-a fi considerat bărbat. Să nu uităm de Dreptul Iosif!

Mă aplec mai mult asupra acestui aspect pentru că este un aspect cu care societatea se confruntă din ce în ce mai des, şi pentru că vorbesc din suflet, din proprie experienţă eşuată, la rândul meu, şi aproape că nu ştiu dacă pe degetele de la o mână mai pot număra familiile pe care le cunosc întregi sau care să nu aibă probleme de comunicare pe care, păstrând aparenta căsniciei, le „rezolvă” implicând o terţă persoană în mod secret. N-ar trebui să procedăm aşa, căci secretul atrage după sine minciuna, deci păcatul şi pedeapsa. Iar dacă noi reuşim să înţelegem totul ca adulţi, copiii sunt în formare şi îi debusolam, în loc să le structurăm o bază solidă pentru a se simţi stăpâni pe sentimentele lor.

Cred cu naivitate că absolut orice poate fi făcut pentru a sprijini familia, de la simple poze folosite în reclamele de pe produse, în care să se prezinte o familie tradiţională, până la ateliere cu tematică educaţională pentru copii şi părinţi, de susţinere, de regăsire a resurselor generatoare de armonie în familie, şi chiar programe în care să-i apropiem pe copii de bunici, prin prisma activităţilor pe care bunicii le fac şi/sau le-au făcut de-o viaţă şi predând ştafeta nepoţilor, în felul acesta responsabilizându-i şi pe bătrâni şi pe copii pentru a perpetua ideea de familie.

Dar, poate cel mai important aspect ar fi să nu ne speriem foarte tare de noile schimbări din societate, să le luăm ca atare, până la urma devin realităţi…, oricât ne-ar displăcea, însă să ţinem pavăză credinţa, să facem noi la noi în casă, în familie, ceea ce ştim şi simţim că este plăcut lui Dumnezeu, depăşind blocajul emoţional negativ al instaurării legislaţiei internaţionale. Cu inima sus să nu renunţăm la tradiţiile noastre! Eu mă gândesc, de exemplu, la martirii închisorilor comuniste, care, aşa cum puteau, în secret, în linişte, folosind un ciot de lumânare un an întreg, învăţând pe de rost Evanghelia, nu renunţau să ţină între ei, neştiute decât de ei, slujbe, în acele condiţii în care unii dintre ei zăceau uscaţi de boli şi topiţi de foame. Asta este ceea ce trebuie să facem noi, în orice condiţii. Şi să fim convinşi că e singura cale spre libertate, spre Lumină.

– Aveți un mesaj pentru cititori?

Am mai multe mesaje, toate adaptate strict vremurilor actuale, căci de teorii nu mai e timp.

• Ar trebui ca fiecare să-şi cunoască locul în această viaţă şi să fie sigur că a venit cu un dar pe lume, să nu manifeste pretenţii exagerate faţă de propria persoană atunci când porneşte să-şi împlinească un vis şi să nu renunţe la planuri de viitor, căci o lume fără vise e o lume a nimănui, de care alţii abia aşteaptă să profite.

• Să ne ascultăm sufletul care este neschimbat de când ne naştem şi să facem orice pentru a-i păstra puritatea până în clipa morţii.

• Să stăm aproape de Dumnezeu.

• Să fim mai uniţi, să reînvățam susţinerea între noi, căci de unul singur este foarte greu să răzbaţi în încercările zilelor noastre.

• Să acordăm timp pentru practicarea credinţei în rugăciune şi mers la slujbe, pentru adevărata cultură care ne înalță spiritual, pentru educaţia personală şi a copiilor noştri, să le insuflăm prin exemplu personal, prin gesturi mărunte, dar puternic grăitoare, plăcerea pentru lecturile clasice, care transmit emoţii calde, autentice, şi chiar să-i încurajăm să scrie poveşti, să deseneze, să ne jucăm cu ei aşa cum vor ei, dar oferindu-le ocazia să creeze.

• Pe lumea asta, în care până şi materia e dăruită de Dumnezeu, doar umbra poate pune stăpânire în lipsa îndumnezeirii. Iar umbra nu e materie, şi totuşi reprezintă o formă. Eu poate văd o umbră de copac, altcineva poate vede o umbră de lup. Care, din cele două viziuni, mușcă? Niciuna, căci sunt viziuni, dar trebuie să fim vigilenţi la conţinutul cu care umplem formele, pentru a nu crea premisele umbririi omului în detrimentul Luminii. Cu adevărat, am fi nişte umbre într-o astfel de lume, umplute de sensuri improprii omului de către un personaj care, la începuturi, se numea Lucifer şi era un înger. Dar căzând, a devenit un înger al întunericului.

În timpul în care dumneavoastră citiţi aici, alţii lucrează necontenit să dea umbrelor forme dorite de ei, însă dacă stăm în Lumină, umbrele dispar. Cu ajutorul lui Dumnezeu, să rămânem cuminţi în lumea creată de El, căci altfel va dispărea ceva creat de Dumnezeu pentru a fi pus în loc altceva. Iar altceva, în afară de ceea ce creează Dumnezeu, nu ne aparţine!

În loc să despicăm firul în patru pentru orice problemă minoră, mai bine ne-am aduna să ne apărăm lumea. Dumnezeu nu ne va lăsa de izbelişte, dar nici nu va putea salva decât pe cei care-L văd.

• Lumea întreagă n-o mai putem salva, dar putem, încă, salva mica noastră lume – familia!

– Vă mulțumesc pentru disponibilitatea de a ne acorda acest interviu.

Cu mare drag v-am răspuns şi vă mulţumesc şi eu pentru şansa acordată de-a mă face auzită, mai ales că întrebările au fost atât de bine alese încât mi-au organizat ideile. Doamne ajută!

Interviu acordat site-ului www.drumeuropean.ro