back to top

Mărturie după avort: „Nu sunt fericită”

528483-Depression-1364630455-842-640x480Vă prezentăm mai jos mărturia unei tinere de 19 ani care, aflând că este însărcinată, a ales să facă un avort. Deşi ea considera că avortul era cea mai bună opţiune în cazul ei, se poate vedea că argumentele pe care le aduce în acest sens nu erau decât justificări menite a-i linişti conştiinţa. Din păcate, o mentalitate pro-contracepţie (a se vedea obsesia ei pentru testele de sarcină) nu face decât să netezească drumul către o mentalitate pro-avort.

Singura alegere cu adevărat bună este viaţa şi aceasta o spun nenumărate femei care au avut curajul să nu renunţe la viaţa din pântecele lor.

Clara, Franța

Să avortezi este un lucru foarte greu, chiar dacă e o decizie pe care ai luat-o singură, chiar dacă ești convinsă că e cel mai bun lucru pe care ai putea să-l faci pentru tine și pentru copil. Am făcut avort prin aspirație acum 2 luni, la 19 ani. Luam contraceptive și multe alte medicamente (împotriva migrenelor și ca să mă simt mai bine, avusesem niște luni foarte dificile). Ieşeam cu un băiat de ceva timp şi eram îndrăgostită de el – de altfel, încă sunt. Din cauza schimbărilor de pilule, nu știu, nu îmi venise ciclul din mai. Făceam teste de sarcină în mod regulat, dar ieşeau toate negative. În luna august, mi-am dat seama că, în ciuda unei scăderi în greutate, îmi creștea burtica.

Nu făceam decât să mănânc, eram tot timpul obosită şi am pus asta pe seama unei uşoare depresii, căci muncisem toată vara şi mă simţeam singură. Am făcut un alt test de sarcină, care a ieşit pozitiv. Făcusem atâtea teste în viaţa mea, încât nu eram în stare să realizez că putea fi adevărat, că asta se întâmpla cu adevărat. Am făcut niște analize de sânge care au confirmat sarcina.

După calculele lor, aveam mai mult de 3 luni şi jumătate şi avortul nu era posibil. Mama m-a găsit plângând, mi-era frică. Dar, după data de la ecografie, aveam 9 săptămâni, deci era încă timp. Era aproape o uşurare. Dacă aveam timp, înseamnă că puteam alege. Bineînțeles, pentru mama mea, nici nu încăpea vorbă să păstrez copilul. Tatăl copilului, în ciuda dragostei pe care i-o purtam, nu este jumătatea mea şi nu ar fi vrut niciodată să îl păstrăm. Era plecat într-o călătorie, nu puteam vorbi cu el, nici măcar nu știam dacă îi era dor de mine. Nu m-am întrebat niciodată cu adevărat, pentru mine era ceva normal să avortez. Eram studentă, tânără și eram într-o relație care nu ducea nicăieri. Am vorbit despre asta cu prietenele mele, care mi-au fost aproape și ele mi-au spus același lucru: să îl păstrez nu era o soluție bună.

Când i-am auzit inimioara bătând la ecografie, corpul meu s-a relaxat. Dacă din raţiune şi din inimă nu voiam acest copil pentru că era imposibil… corpul meu însă era în mod inevitabil nebun după el, îl iubea, îl preţuia. L-am văzut pe tatăl copilului cu o săptămână înainte de avort şi i-am spus. Asta cere curaj, dar nu trebuie să ascunzi acest gen de lucru. Era ceva atât de puternic încât putea distruge o relaţie, aşa că această mărturisire nu era lipsită de riscuri. Nu a ezitat deloc, şi pentru el avortul era singura opţiune în cazul de fată. Când punea mâna pe burtica mea (eu îmi țineam mereu mâna acolo, ca o barieră în fața acestei lumi de brutale, cu siguranță), mă simțeam într-adevăr completă.

Avortul prin aspirare nu e ceva simplu, chiar dacă îți zici că o să fii adormită şi ca la trezire, ca prin magie, e ca și cum nimic nu ar fi existat. (Am ales anestezia generală). Medicamentele care se dau declanşează contracţiile, durerea poate fi foarte puternică, am vomat din cauza asta, am plâns și chiar a trebuit să merg în blocul operator mai devreme ca să mă adoarmă şi să mă calmeze.

Iubitul meu nu era acolo în ziua acea, venisem cu mama și, chiar dacă poţi crede că nimeni nu te înţelege, că această suferinţă nu poate fi împărtăşită, te ajută să fii cu cineva apropiat. La trezire, te simţi goală, epuizată. Dar nu mă simţeam vinovată. Aproape că şi glumeam despre asta. Cu o zi înainte, i-am scris o scrisoare copilului, poate ca să îmi uşurez conştiinţa. Incă nu îmi exorcizasem demonii, nu eram pregătită să-i exorcizez nici pe ai lui. Voiam să fie iubit mai mult decât orice, dar nu ar fi fost decât pe jumătate. Nu aş fi putut să îi ofer tot ceea ce avea nevoie.

Da, am făcut alegerea bună, eram convinsă de asta. Încă sunt când îmi văd viața azi. Relația mea cu tatăl copilului nu s-a îmbunătățit, ne mai vedem, încă îl iubesc, poate și el un pic pe mine, dar nu așa cum mi-aș dori.

Nu sunt fericită și câteodată îmi spun că, dacă el ar fi fost acolo, şi eu aş fi fost acolo prin el. Sau poate că nu şi ar fi suferit.

Să avortezi este o alegere complicată, căci nu ştii cum e viitorul. Unele l-au păstrat şi trăiesc împăcate până în ziua de azi. Altele nu. Vom fi mereu geloase pe cea care a avut curajul şi care a fost recompensată. Le vom denigra mereu pe cele care l-au păstrat și care nu se descurcă: “Prea tânără, prea proastă”. Vom plânge, sigur, pentru că această fericire ar fi putut fi a noastră. Şi va fi – într-o zi.

Într-o zi vom fi mame, niște mame formidabile, îl vom iubi din tot sufletul nostru și vom putea să îi dăm ceea ce nu puteam azi. Nu înseamnă  că nu mi-e dor de el, că  nu mi-e greu, dar vreau să cred că m-a iertat. Că știe că nu puteam, nu că nu voiam.

(Sursă: Silent no more / în românește de Știri pentru viață)

Re(d)acționarul
Re(d)acționarul
Texte preluate din alte surse și anunțuri ale redacției.

Cele mai recente

Cele mai citite