Poate că nu există un examen mai potrivit al sănătății unei culturi decât felul în care aceasta își tratează copiii. Canaaniții își sacrificau pruncii zeului Moloh; cartaginezii își măcelăreau copiii în cinstea lui Baal; iar aztecii și mayașii își dădeau copiii pentru a hrănii zeii demonici până când conchistadorii creștini au pus capăt acestor barbarități. Astăzi, în autoproclamata cultură „post-creștină”, mamele își ucid copii pe altarele ridicate în cinstea propriului empowerment (câștigarea unei autorități depline) narcisist, sau a auto-empowermentului narcisist al partenerilor sexuali care nu vor să fie legați de nimic. Fie că numele zeului care cere sacrificii de copii se numește Moloh sau Mamona sau simplul Eu, închinarea la el este în ultimă instanță demonică.
În culturile păgâne, persoana însărcinată să execute sacrificarea copiilor era un preot; în cultura noastră, e un medic. Asemenea medici își bat joc de Jurământul hipocratic, pe care toți proaspăt numiții doctori l-au rostit odată, în care au promis solemn să „nu facă nimic care să rănească sau să producă nedreptate” pacienților lor. Ei resping mai cu seamă cuvintele următoare din Jurământ:
„Nu voi administra vreo otravă cuiva, chiar dacă mi se va cere și nici nu voi sugera o asemenea procedură. În mod asemănător nu voi da unei femei un pesar pentru a-i cauza un avort. Voi ține viața și profesia mea pure și sfinte.”
Atunci când doctorii au devenit negustori ai morții, trebuie să aducem laude acelor nobili medici care au ocupat o poziție curajoasă în favoarea culturii vieții. Am adus laude lui Jerome Lejeune, pediatru și genetician francez, care a descoperit că sindromul Down se datorează unui exemplar în plus al cromozomului 21 și care a fost mai apoi silit să facă o campanie împotriva celor care au încercat să folosească această descoperire pentru a-i vâna încă din pântece și a-i extermina pe cei atinși de această afecțiune. Să aducem laude acelor medici mai puțin cunoscuți, a căror credință i-a ajutat să lupte pentru cultura vieții, începând cu John și Evelyn Billings.
O căutare pe Internet după numele „John Billings” trimite la informații despre un pilot american care a transportat spioni în spatele liniilor inamice în timpul Celui de-al Doilea Război mondial; pe lângă aceasta el fiind și unul considerat bibliotecarul pionier al Americii. Ca să afli despre acel „John Billings” care, alături de soția lui Evelyn, a inaugurat cercetarea în domeniul planificării familiale naturale, trebuie să sapi mai adânc. O asemenea relativitate anonimă este exact opusul celebrității de care s-a bucurat dr. Billings de-a lungul lungii și ilustrei sale cariere.
Născut în Australia, a primit titlul de asociat al Facultății Australiene de Fizică, fiind numit membru al Ordinului Australiei la recomandarea reginei Elisabeta a II-a. A fost făcut cavaler comandor al ordinului Sf. Grigorie de către Papa Paul al VI-lea, a fost cinstit de Papa Ioan Paul al II-lea și a fost descris ca un „suflet nobil” de către Papa Benedict al XVI-lea.
Acest „suflet nobil” era animat de credința în demnitatea inerentă a fiecărei ființe omenești. „Trebuie să schimbăm inimile oamenilor”, spunea în timpul unei conferințe din India în 1997, „astfel încât să fie recunoscute, respectate și apărate drepturile tuturor indivizilor… Toate drepturile oamenilor depind în primul rând de dreptul fundamental al viață, pe baza căruia pot fi definite toate celelalte drepturi.”
John și Evelyn Billings și-au început munca de pionierat în domeniul planificării familiale naturale în 1953, creând ceea ce a devenit cunoscut sub denumirea de Metoda Billings a Ovulației, care a fost aprobată de Biserica Catolică și adoptată de OMS.
John Billings a murit în 2007 la vârsta de optzeci și nouă de ani: Evelyn a murit în 2013 la vârsta de nouăzeci și cinci de ani. Se căsătoriseră în 1943 și au fost binecuvântați cu nouă copii, treizeci și șapte de nepoți și foarte mulți strănepoți. Domnul să fie slăvit!
Dumnezeu să fie slăvit și pentru un alt cuplu, John și Barbara Willke, cărora probabil li se datorează salvarea a mii de copii nenăscuți. Ei sunt în general considerați a fi părinții mișcării pro-viață. Cartea lor, Manual despre avort a devenit un bestseller internațional, cu vânzări totale de circa 1,5 milioane de exemplare, fiind tradusă în treizeci și două de limbi. O altă carte ulterioară, Avortul: întrebări și răspunsuri s-a bucurat de un succes similar la nivel global. Pe lângă alte cărți scrise, ei au călătorit în nu mai puțin de șaizeci și patru de țări pentru a-și transmite mesajul pro-viață, apărând adesea împreună în emisiuni radio și TV.
John C. Willke era obstetrician în Cincinnati între 1950 și 1988, an în care s-a retras pentru a se dedica pe deplin lucrării sale pro-viață. A fost președintele organizației Dreptul Național pentru Viață, organizația americană cea mai veche și cea mai mare. A fondat și Institutul de cercetări ale vieții.
Considerat de mulți ca fiind cel care l-a convertit pe președintele George H.W. Bush la o poziție pro-viață, Willke se folosea de știință pentru a dovedi umanitatea copilului nou-născut. Odată dovedită cauza pe cale științifică, el a apelat la bunul simț și la rațiunea morală pentru a apăra pe cei nenăscuți de dezastrul avortului. „Aceasta e o ființă unică”, spunea el despre copilul nenăscut, „care conține în sine un bagaj genetic programat în mod desăvârșit pentru a evolua în mod activ spre o existență de om adult.”
John C. Willke a murit în 2015 la vârsta de optzeci și nouă de ani; Barbara murise deja cu doi ani înainte. Cei doi și-au petrecut viețile muritoare în apărarea vieții, astfel încât am putea crede că își petrec viețile veșnice rugându-se pentru cauza pro-viață și pentru viețile celor nenăscuți. Încă o dată, slavă Domnului!
