Recent, un colaborator al revistei online Vice.com, secțiunea românească, ne-a solicitat să răspundem la câteva întrebări privind situația medicilor care își exercită obiecția de conștiință și refuză să practice sau asiste avortul. Scopul era un articol mai amplu pe această temă, ce urma să apară în preajma zilei de 8 martie.
Am acceptat să răspundem, în ciuda orientării evident indezirabile (pentru noi) a acestei publicații. În cele din urmă, din întreg interviul a fost folosită o singură frază; însă răspunsurile rămân și vi le oferim mai jos, în speranța că vor fi utile medicilor – și deopotrivă novicilor – în orice discuție pe această temă la care vor avea ocazia să participe. A răspuns dl. Bogdan Stanciu, liderul organizației.
–
Î.: Cum răspundeți celor care spun că medicii care refuză să facă avort la cerere nu își fac meseria până la capăt și că își îndeplinesc doar o parte din atribuții.
R.: Putem să aflăm răspunsul dacă ne întrebăm CARE sunt, de fapt, atribuțiile medicului?
Avortul este prima și singura situație în lumea medicală în care relația pacient-medic nu are finalitatea taumaturgică firească. Avortul nu are scopul vindecării cuiva, pentru că nimeni nu este bolnav – cel puțin dacă suntem de acord că sarcina nu este o stare patologică, deși în ultimele decenii se face tot posibilul să fim convinși de contrariu. Cu alte cuvinte, este singurul caz în care doi oameni sănătoși, mama și copilul, se prezintă la medic, și de acolo unul (femeia) pleacă bolnav, iar cel de-al doilea (copilul), mort!
Codul internaţional al Eticii Medicale, adoptat în 1949 de Asociaţia Medicală Mondială stabilea că „Medicul va avea permanent în minte obligaţia de a apăra viaţă umană de la concepţie”. De asemenea, jurământul medicului, în forma adoptată de aceeași Asociaţie Medicală Mondială un an mai devreme, afirma: „Voi păstra cel mai înalt respect vieţii umane din momentul concepţiei, chiar şi sub ameninţare”. Ca să nu mai aducem în discuție vechiul jurământ al lui Hipocrate, care se mai depune, formal, și azi, e drept în forma sa corect(at)ă politic, care nu mai precizează nimic despre interdicția medicului de a practica avortul.
Așadar, din punctul nostru de vedere, medicul care refuză avortul își face pe deplin meseria; dimpotrivă, cel care FACE avort este cel care încalcă un principiu esențial al deontologiei și eticii medicale, „primum non nocere”. Nonmaleficența înseamnă a nu face rău ca primă condiție a actului medical! Iar cel de-al doilea este beneficiența: cine beneficiază de pe urma avortului?
Desigur că se pune problema, în această lume fără valori stabile și în care totul este relativ, ce e bine și ce e rău – și cine stabilește? Tentația de a ceda răspunsului facil „fiecare decide pentru el” este evidentă; totuși, dincolo de bunul plac și de manifestarea de voință personală, există valori mai importante care trebuie protejate, cum este dreptul la viață al unei alte ființe umane. Dacă medicul se străduiește să sprijine respectarea acestui drept pentru cazul pacienților-persoane, de ce nu ar face-o și pentru cei cărora legea nu le recunoaște decât selectiv drepturile personale (nenăscuții)? În ultima vreme nici măcar această distincție nu mai este validă, medicina ocupându-se ȘI de tratarea afecțiunilor copiilor intrauterin. N-ar fi deci de-a dreptul schizofrenic ca medicul ginecolog să considere egal din punct de vedere moral și deontologic o operație de spina bifida in utero și un avort?
Mai pot da un exemplu: în ultimii ani începe să fie avocațiat așa-numitul „avort post natal”, în fapt infanticid sadea, în cazul copiilor NĂSCUȚI cu dizabilități. Un exemplu de unde poate duce raționamentul individualist îl oferă dr. Francis Crick, laureat al premiului Nobel pentru medicină pentru descoperirea ADN-ului. Dr. Crick a propus odată o perioadă de două zile după naștere pentru detectarea anomaliilor genetice, perioadă în care infanticidul să fie permis „pe criterii de milă și umanitate”. Pare îngrozitor, pare o comparație exagerată? Gândiți-vă că acum câteva zeci de ani și avortul, azi banalizat, părea de neconceput medicilor și încercați, într-un exercițiu de imaginație, să presupuneți că peste alte câteva decenii un reporter va face un articol despre neîndeplinirea atribuțiilor de către medicii care refuză infanticidul… În definitiv, între un copil in utero și unul abia născut nu există absolut nicio diferență, alta decât locul în care se află!
Î.: Care este opinia dumneavoastră privind dinamica numărului de medici care renunță să mai facă întreruperi de sarcini la cerere? Numărul e în creștere, în scădere în ultima perioadă? Care este explicația?
R.: Noi sprijinim cu tărie medicii să renunțe la avort. Le oferim și materiale tipărite, și sprijin juridic dacă e nevoie. În ce privește numărul lor, e greu de răspuns. E clar că este în creștere, din motive care țin de evidență, de conștientizare. Dar dacă sunt mulți sau puțini nu știm. Cert este că prea puțini îndrăznesc să o afirme deschis, de teama unor consecințe administrative sau legale care din punctul nostru de vedere sunt inacceptabile. E nevoie de mai multe acțiuni de conștientizare și de înființarea unor organizații medicale de tipul numeroaselor „Doctors for Life” din SUA pentru a crea un curent cu impact în marea masă a medicilor. Vă pot spune că în Italia procentajul medicilor care refuză avortul este undeva la 70%, ceea ce explică panica taberei adverse.
Î.: Unii spun că nu există o reglementare legală în România care să prevadă explicit dreptul medicului de a refuza un avort pe motive de conștiință ci doar reglementări în codul deontologic care nu ține loc de lege. În opinia lor asta ar însemna că refuzul de a face avort este „în afara legii”. Cum comentați?
R.: Chiar dacă în lege nu se menționează explicit, Constituția și Codul deontologic sunt de ajuns pentru a tranșa disputa. De altfel, există nu doar o literă a legii, ci și un spirit al ei. Legea nu poate încălca nicicum Constituția și nici nu poate fi în contradicție cu Codul.
Unii consideră din păcate că medicul este un simplu funcționar care trebuie să-și lase conștiința acasă (mai ales dacă este creștin) când îmbracă halatul alb. Ar trebui să afle cei în cauză că și medicul are aceleași drepturi în ce privește libertatea conștiinței sale. Dacă aceasta îi spune că avortul este contrar meseriei sale și el o poate argumenta, ce lege l-ar putea sili să și-o încalce? Priviți ce scandal este în jurul orei de religie!
În afară de asta, dacă tot ne place într-un mod aproape voyeurist să tot privim în casa altuia, e bine să știm că în Uniunea Europeană există o singură țară care nu permite obiecția de conștiință: Suedia, paradisul seculariștilor și al socialiștilor de pe forumurile românești. Măcar din obișnuință, să ne alăturăm taberei majoritare.
Pentru referințe: www.provitabucuresti.ro
