Cam de vreo 4 ani tot încerc să-i dau da capăt cuvântului „demnitate”. Mi-am dat seama că, atât timp cât nimeni nu ne cere lămuriri, avem impresia că ştim despre ce este vorba, însă în momentul în care cineva ne-ar întreba ce vrea să însemne, cred că ne-am opinti niţel. De obicei ne place să spunem că explicaţia ne stă pe vârful limbii, adică pluteşte pe undeva prin oceanul minţii, însă, imediat ce se apropie de plasele conceptualizării, este absorbită de o misterioasă forţă ce sălăşluieşte în centrul de unde a plecat.
Evident, dacă lăsăm la o parte artificiile literare de genul „e un fapt demn de a fi menţionat” etc., ne dăm seama că acest concept, „demnitatea”, se referă doar la fiinţa umană. Nu ne prea stă la îndemână să vorbim despre demnitatea peştilor, a muştelor ori a râmelor. Vor fi având şi acestea, desigur, vreo valoare în sânul biosferei, însă, dacă-i exceptăm pe ecologiştii mai excentrici, nimeni nu se încumetă să vorbească, spre exemplu, despre demnitatea inalienabilă a căpuşelor sau a şopârlelor. Nici măcar un tablou de-al lui Picasso, care valorează câteva zeci de milioane de euro, nu are demnitate. În acest sens, faimoasa distincţie kantiană dintre „preţ” şi „demnitate” este mai mult decât grăitoare. Inelul bunicii, deşi are un preţ inestimabil, la ananghie poate fi vândut şi cu banii strânşi se poate plăti datoria la gaz, însă o fiinţă raţională, adică o persoană, nu are un preţ, ci o demnitate inalienabilă (neînstrăinabilă).
Îl admir pe Kant pentru această distincţie, deşi, pe de altă parte, nu pot fi de acord cu definiţia sa de persoană. În opinia sa, omul în „carne şi oase” (homo phaenomenon) este o fiinţă mediocră şi, asemenea celorlalte vieţuitoare ale Terrei, are un preţ comun (pretium vulgare). Demnitate ar avea, aşadar, doar omul care este persoană (homo noumenon), fiind exclus din această categorie cel care nu este subiectul unei raţiuni morale practice (homo phaenomenon), adică, spus pre limba noastră, cel care nu este în stare să facă diferenţa între bine şi rău (cf. Metafizica moravurilor).
Cine sunt, deci, cei care, în ochii lui Kant, nu sunt persoane şi, deci, nu pot beneficia de o demnitate inalienabilă? Este vorba de cei care nu (mai) gândesc: embrionii umani, feţii umani, nou-născuţii, anencefalicii, indivizii umani intraţi în stare vegetativă ireversibilă etc. Dacă e să privim mai îndeaproape la noţiunea kantiană de demnitate, care de altfel stă la baza Declarației Universale a Drepturilor Omului (1948), ne dăm seama că este doar un foc de paie ce încălzeşte doar câţiva oameni, elita celor dotaţi intelectual.
Kant, de fapt, nici nu era interesat să afle rădăcina ontologică a demnităţii, ci mai degrabă o soluţie raţională pentru a ţine pe picioare etica în eventualitatea scufundării metafizicii şi a ideii de Dumnezeu. Însă, din moment ce încă nu a fost spus ultimul cuvânt în ceea ce priveşte metafizica, sunt convins că definiţia kantiană a demnităţii, deşi este privilegiată de majoritatea bioeticienilor, nu este doar incompletă, ci şi periculoasă pentru fiinţa umană.
Albert Schweitzer, medicul-teolog ce avea să primească un Nobel pentru pace, era conştient, încă din 1947, că fenomenul masificării, am spune noi astăzi al „globalizării”, comportă o îndobitocire spirituală:
„Omul modern s-a pierdut în mulţime într-un mod nemaiîntâlnit în istorie (…). Lipsa de concentrare îl face extrem de vulnerabil, până la un punct aproape patologic, în faţa opiniilor pe care societatea şi organismele sale de expresie le-au pus în circulaţie (…). Mai mult decât atât, deoarece societatea, printr-o organizare mai rafinată, a dobândit o putere fără precedent în viaţa spirituală, dependenţa omului faţa de aceasta este acum atât de gravă încât el aproape că nu mai revendică o proprie existenţă spirituală” (cf. Respect pentru viaţă).
Sunt convins că, dacă dorim într-adevăr să înţelegem vreodată semnificaţia conceptului de „demnitate”, condiţia sine qua non este aceea de a ne întoarce, poate cu o atitudine mentală nouă, spre această latură misterioasă şi nemăsurabilă a fiinţei noastre, care este sufletul personal nemuritor (cf. dr. Eben Alexander, Proof of Heaven). Fără „o proprie existență spirituală” destinul nostru ar mai tragic decât acela al animalelor, iar viaţa noastră ar avea doar un preţ, poate puţin mai înalt decât acela al celorlalte entităţi pământeşti, însă nu demnitate.
