Presa românească a preluat, acum două săptămâni, etichetarea drept grup de ură a unei organizații respectabile pentru apărarea libertăților cetățenești, a libertății de conștiință și a libertății religioase. E o acuzație cu urmări foarte grave asupra dezbaterii publice democratice.
Ca să vedem cum s-a ajuns aici, trebuie să ne aplecăm asupra organizației de unde provine această etichetare. Este vorba de Southern Poverty Law Center (SPLC) din America, o organizație de la capătul extrem al spectrului stângii politice, care face, așa cum vom vedea, o mulțime de bani din acuzații de ură, plasate asupra grupurilor și personalităților care nu le împărtășesc viziunea ideologică
Procedeele de etichetare ale SPLC au fost criticate inclusiv de presa liberală și liberal-progresistă americană – de publicații precum New York Times, The Wall Street Journal și The Federalist. Pentru cei care nu-și mai amintesc, New York Times este publicația care, acum două săptămâni, scria „La mulți ani, Karl Marx – ai avut dreptate!”
Câte ceva despre SPLC, ca să privim lucrurile în contextul lor. Dacă ne imaginăm că obiectul de activitate al SPLC e legat de combaterea sărăciei, sau de îmbunătățirea legislației care să-i apere pe cei săraci, așa cum ne-ar putea sugera numele organizației, ne înșelăm. Vorbim, în fapt, despre un ONG al cărui principal obiect de activitate este incitarea la discriminare și violență, prin crearea de liste artificiale construite în jurul obiectului urii. Ura este definită, desigur, de SPLC, iar definițiile sunt strict subiective. În fapt, SPLC conduce o nișă de piață foarte profitabilă – cea a „monetizării” urii. Calomnierea și defăimarea unor persoane și organizații care nu împărtășesc care se opun agendei unor ONG-uri cu obiective foarte radicale poate să atragă simpatia unor mari sponsori, care vor contribui cu donații considerabile pentru a susține aceste etichetări. Vom vedea câteva exemple mai jos.
Obiectivul SPLC: distrugerea adversarilor
Dacă ne gândim că activitatea SPLC se rezumă la etichetarea adversarilor politici și ideologici, iarăși ne înșelăm. Iată ce spune un membru din conducerea SPLC (Senior Fellow) Mark Potok:
„Uneori presa ne va descrie ca pe o organizație care monitorizează crimele de ură și așa mai departe… Vreau să spun foarte clar că scopul nostru în viață este să distrugem aceste grupări, să le distrugem cu desăvârșire.” (link aici către un filmuleț unde este surprinsă declarația lui Potok).
Călugărițe catolice, veterani de război și militanți anti-ISIS – printre „gruprile de ură”
Un exemplu este cel al feministei musulmane de culoare Ayaan Hirsi Ali, de la Hoover Institution, care a fost trecută de SPLC pe lista „extremiștilor anti-musulmani”.
Totodată, SPLC compară organizații creștine pașnice, care condamnă violența și rasismul, cu grupuri violente și rasiste. Motivul? Faptul că aceste organizații creștine definesc Căsătoria – așa cum este și a fost aceasta de milenii – ca uniunea dintre un bărbat și o femeie. Lucrurile nu se opresc aici. SPLC denigrează de asemenea călugărițe, veterani de război, musulmani care se opun terorismului. Prin etichetarea acestora drept „grupuri de ură“, SPLC urmărește să marginalizeze credințele religioase, să le scoată din spațiul public și chiar să le incrimineze. Pe de altă parte, SPLC trece sub tăcere actele de violență săvârșite de mascații Antifa (așa-numiții „antifa thugs”), care acționează în grup prin limitarea libertății de expresie în campusuri și prin protestele violente împotriva alegerii lui Donald Trump.
Să urmărim alte câteva exemple.
Un cor de călugărițe catolice, numit The Singing Nuns, a fost pus în mod repetat de SPLC pe listele sale, fiind catalogat drept „grup de ură” – link aici. Singura „crimă” comise de călugărițe pare a fi aceea că apar în public purtând vestimentația alb cu albastru a ordinului din care fac parte.
Organizația americană de veterani de război Veterans of Foreign Wars (VFW) a fost inclusă și ea pe „lista de ură” deoarece mulți dintre membri ei ar simpatiza cu „idealuri de extremă dreapta”, precum libertatea, siguranța, și valorile de familie – link aici.
Site-ul „Jihad Watch”, fondat de jurnalistul Robert Spencer, și care urmărește atentatele și actele de violență comise de teroriștii islamici în lumea occidentală, a fost și el trecut pe lista grupurilor de ură – link aici.
Reformatorul musulman Maajid Nawaz, de la Quiliam Foundation (UK), care critică cu vehemență terorismul islamic, a fost și el pus de SPLC pe „listele urii” – link aici.
„SPLC are un succes considerabil în încercarea de a se transforma în unicul arbitru al lucrurilor care sunt permise și al lucrurilor care trebuie interzise pe drumul spre Utopia Diversității”, a scris jurnalistul Robert Spencer, după ce a aflat că a ajuns și el pe „listele urii” ale SPLC.
SPLC s-a lansat și într-o campanie de denigrare a Alliance Defending Freedom (ADF), al cărui partener global este ADF International. Publicul românesc este probabil familiarizat cu ADF International, care a susținut inițiativa de definire a Căsătoriei în Constituția României ca uniune dintre un bărbat și o femeie. ADF International a transmis Curții Constituționale a României un amicus curiae, prin care detalia jurisprudența europeană și internațională în domeniul drepturilor omului care face demersul cetățenesc perfect legal și legitim.
ADF este o organizație cu ethos creștin, în fapt, cea mai mare organizație de avocați care militează pentru libertatea religioasă, dreptul la viață de la concepție la moarte naturală și definirea Căsătoriei ca uniunea dintre un bărbat și o femeie. ADF este cunoscută ca una dintre cele mai de succes organizații, care a câștigat șapte cazuri – în ultimii șapte ani – la Curtea de Supremă a Americii și care a apărat clienți la alte instanțe de prestigiu de pe teritoriul SUA. Aceste victorii se referă la libertatea de exprimare religioasă, libertatea de opinie în campusurile universitare și libertatea de asociere.
ADF a reușit să reprezinte cu succes în fața Curții Supreme a SUA o serie de cazuri celebre care au ajutat la o mai buna apărare a libertății religioase în fața abuzurilor unor activiști și militanți progresiști. Așadar, etichetată sau nu, ADF are justiția, cel puțin în cazurile menționate, de partea sa.
Se știe prea puțin de faptul că retorica violentă a SPLC a avut deja urmări grave
În 2012 un bărbat înarmat a pătruns sediul organizației Family Research Council în Washington, unde își avea sediul și ADF la acea vreme. Înarmat cu un pistol semi-automat încărcat și cu 100 de gloanțe, atacatorul dorea să îi ucidă pe toți din acea clădire și „să intimideze oponenții drepturilor comunității gay”. Se pare că atacatorul a aflat adresa exactă a acestor organizații de pe site-ul SPLC, care atacase Family Research Council în termeni duri, catalogând-o drept „grup de ură”. Așadar, etichetele de „ură” atrag după sine ură și violență.
După ce a fost catalogat drept „extremist” de SPLC în 2016, reformatorul musulman Maajid Nawaz a declarat pentru The Atlantic:
„Au pus o țintă deasupra capului meu. În domeniul meu de activitate, dacă îi spui unui anumit tip de musulman că sunt un «extremist», asta înseamnă că sunt o țintă. Ei nu trebuie să se confrunte cu toate aceste lucruri. Pe când eu nu am nici un fel de protecție. Nu am nici un fel de protecție din partea statului. Acești oameni mă pun pe ceea ce cred că este o «listă de atacuri».”
Ținând cont de atacul de la Family Research Council, și ținând cont de pericolul real cu care se confruntă cei precum Maajid Nawaz, care se opun islamiștilor radicali, afirmația nu este deloc lipsită de temei. Link aici către articolul din The Atlantic.
New York Times și The Wall Street Journal despre abuzurile SPLC
În Statele Unite s-a scris foarte mult despre campaniile de denigrare pe care le orchestrează SPLC și despre banii grei care sunt încasați ca urmare a etichetării „dușmanilor ideologici” drept „grupuri ale urii”. Activitate care, așa cum am arătat, reprezintă o afacere foarte profitabilă – desfășurată, comod, din interiorul unui birou corporate. Fără bătăile de cap al interacțiunii pe teren cu grupuri vulnerabile și fără efortul de a împărți ajutoare sau de a construi ceva pentru vreun grup vulnerabil anume. Cotidiene renumite precum Wall Street Journal și New York Times au publicat articole pe această temă.
Iată, ce scrie, de pildă, The Wall Street Journal: „Cea mai recentă țintă de denigrare prin asociere cu «discursul urii» este o organizație pentru apărarea libertăților cetățenești. Titlurile au fost, în același timp, inflamante și mincinoase: «Procurorul General Jeff Sessions criticat deoarece a vorbit cu un Grup de Ură», conform NBC. Știri preluate de ABC și de alte mari trusturi de presă au folosit un limbaj similar. Cititorii ar putea fi surprinși să descopere că grupul în chestiune este ADF, o organizație respectată pentru apărarea libertăților cetățenești.” (textul integral la acest link)
Iar New York Times scrie următoarele: „Dacă Tim Cook [de la Apple] și Jamie Dimon [de la PMorgan Chase] și-ar fi făcut temele, ar fi aflat că SPLC este o organizație care a luat-o pe arătură, denigrând oameni care luptă pentru libertate și închizând ochii în fața unei ideologii și a unei mișcări politice care au foste multe lucruri în comun cu nazismul.” (autoarea face aici referire la așa-numiții antifa thugs; textul integral la acest link)
„O escrocherie bazată pe comerțul cu ură”
Banii provin, așadar, de la companii precum Apple sau J.P. Morgan sau de la actori precum George Clooney, care vor să arate, prin aceste donații, că nu susțin „discursul urii” promovat de unele grupări extremiste precum așa-numiții „suprematiști albi”. Însă între „suprematiștii albi” și organizații respectabile pentru apărarea drepturilor omului precum ADF sau călugărițele de la The Singing Nuns sau feminista musulmană Ayaan Hirsi Ali, de la Hoover Institution, e o diferență ca de la cer la pământ. Și a pune aceste organizații și aceste personalități pe același nivel cu „suprematiștii albi” denotă nu numai o totală orbire în fața realității – ci este un gest extrem de primejdios pentru dezbaterea democratică și pentru libertatea de exprimare.
The Federalist expune sumele astronomice pe care le face SPLC: salarii anuale de 200.000 – 350.000 de dolari, la care se adaugă beneficii și sporuri. În anul 2015, organizația a primit din „cadouri, granturi și contribuții” peste 50 de milioane de dolari, iar în anul 2017, când Donald Trump a candidat la președinție, contribuțiile s-au triplat – la peste 132 de milioane de dolari. Din acești bani, doar 17% sunt cheltuiți pentru programe caritabile. The Federalist numește SPLC „a hate mongering scam” – „o escrocherie bazată pe comerțul cu ură”. „Orice credibilitate pe care organizația o avea în anii ’70, când a purtat câteva bătălii împotriva Ku-Klux-Klanului, SPLC și-a pierdut-o de mult”, comentează The Federalist; link aici către articolul integral. Iată ce înseamnă să faci profit de pe urma campaniilor împotriva așa-ziselor „grupuri de ură”.
Alte articole care documentează activitatea SPLC, calificată de mass-media americane drept extrem de părtinitoare, periculoasă și imorală, vom descoperi în publicații precum Bloomberg , The Weekly Standard, City Journal, National Review, the Washington Free Beacon.
Cum să stigmatizezi un demers democratic
În loc să preia declarații calomnioase făcute de anumiți activiști din spațiul românesc care parafrazează SPLC, publicațiile care au preluat această etichetă ar fi trebuit să verifice informațiile și să inițieze o dezbatere asupra a ceea ce s-a discutat, în realitate, în cadrul conferinței de la Palatul Parlamentului unde a fost invitată și ADF International. Dimpotrivă, preluând sintagma acestui singur ONG lipsit de orice credibilitate și cunoscut pentru că monetizează „discursul urii”, această parte a presei românești a dorit să stigmatizeze tot evenimentul de la Parlament. Eveniment care a inclus multe alte organizații, politicieni, și numeroși reprezentanți ai cultelor din România (ortodocși, catolici, protestanți, mozaici).
Este, bineînțeles, mai simplu să procedezi așa decât să explici publicului românesc de ce un lider civic occidental vine să le vorbească românilor despre importanța juridică, sociologică și demografică a păstrării definiției Căsătoriei ca uniune dintre un bărbat și o femeie. E firesc, atunci când mare parte a presei din România nu a făcut altceva decât să ne spună cât de anti-occidental este demersul revizuirii Constituției pentru definirea Căsătoriei. Cum ar putea să explice acești jurnaliști mișcările civice masive, milioanele de oameni ieșiți în stradă în Franța, de exemplu, în sprijinul Căsătoriei?
Dacă tot vorbim despre Franța, reamintesc că doamna Ludovine de la Rochère, care a vorbit în Parlamentul României (link aici) în cadrul evenimentului Referendumul pentru Căsătorie: Perspective Naționale și Internaționale, este lidera La Manif pour Tous, care în 2013 a condus peste un milion de protestatari pe străzile Parisului pentru a-și arăta sprijinul pentru Căsătoria dintre un bărbat și o femeie. La Manif pour Tous a mobilizat, din nou, zeci de mii de protestatari în octombrie 2016, care au ieșit pe străzile Parisului să ceară candidaților prezidențiali la alegerile din 2017 să sprijine valorile tradiționale ale familiei.
În același sens, presa din România a omis cu desăvârșire să menționeze că 40 de eurodeputați din Bruxelles au transmis liderilor politici români să urgenteze procedura de organizare a Referendumului. Sau că o parte dintre eurodeputați au transmis mesaje video în sprijinul Referendumului ca act democratic al poporului român.
Așadar, etichetarea grupurilor conservatoare respectabile drept „grupuri de ură” este un demers care are o singură țintă: să închidă dezbaterea publică democratică. Vorbim despre diversitate, pluralitate de opinii, conviețuire armonioasă. Dar toate acestea dispar sub vălul unei presupuse lupte împotriva „grupurilor de ură”, etichetate de poliția gândirii ideologică, combătute de așa-numite „consilii anti-discriminare” și excluse din spațiul public de presa așa-zis progresistă.