Găsirea unui soț, a unei soții, a fost mult timp una din preocupările cele mai obișnuite și totuși, în același timp, mai învăluite în mister. „Cum v-ați cunoscut?” este o întrebare adresată adesea cuplurilor. „Cum au ajuns împreună?” am vrut probabil să știm despre alții.
Atingerea fericirii conjugale a devenit aproape o industrie. Nu este surprinzător faptul că aceasta este preocuparea centrală în opera magna a lui Jane Austen, Mândrie și prejudecată. Într-o scenă de la început, Austen ne oferă o conversație între protagonista Elisabeth Bennet și buna ei prietenă, Charlotte Lucas. Charlotte afirmă: „Fericirea în căsnicie este în întregime o chestiune de șansă… Este mai bine să știi cât mai puțin posibil despre defectele persoanei cu care îți vei petrece viața.”
Se întâmplă ca Charlotte să ajungă să-și împartă viața cu cel mai ridicol și egocentric personaj din carte, domnul Collins. Cumva, nu e clar dacă trebuie să o compătimim sau să considerăm că „șansa” i-a surâs.
Este fericirea conjugală o chestiune de întâmplare?
Aș spune da – și nu. Poate exista generos de multă șansă în întâlnirea unui partener de viață și în cucerirea afecțiunii sale, dar există la fel de multe lucruri pe care o persoană înțeleaptă le poate face pentru a reduce șansele unor conflicte conjugale. Cel mai important aspect este alegerea unei persoane virtuoase, cu un caracter bun. Tinerele domnișoare din Anglia erei Regency (prima jumătate a secolului XIX, n.tr.) nu puteau face altceva pentru a întâlni un soț bun. Intriga și tema cărții Mândrie și prejudecată se concentrează în mare măsură pe proiectul unei căsnicii bune, prezentat într-o încântătoare frază chiar pe prima pagină a cărții: „Este un adevăr universal recunoscut că un bărbat singur, posesor al unei averi bune, trebuie să-și caute o soție.”
Cu cinci fiice adulte și averea acestora transferată unei rude masculine îndepărtate, preocuparea doamnei Bennet de a-și mărita fiicele este oarecum de înțeles. Este plină de speranță, deoarece fiicele ei sunt considerate de „lume” drept frumoase, iar ea însăși și-a ridicat propriul nivel social, atrăgând un gentleman prin aspectul ei plăcut. Ce noroc că nu se baza pe caracter și că domnul Bennet nu s-a gândit să privească dincolo de un chip frumos!
Nu-mi poți cumpăra dragostea
Înfățișarea, realizările, nivelul social, originea, cercul de cunoștințe sunt factori în jocul curtării. Dar averea, sau lipsa acesteia, pare a fi principalul considerent pentru majoritatea personajelor aflate în căutarea unui soț/unei soții. Având puține de oferit din perspectivă financiară, o femeie tânără trebuie să spere că celelalte atribute ale sale, precum și o doză de noroc, vor umple golul.
Nu numai femeile sunt afectate de acest mod de a privi lucrurile. După cum recunoaște colonelul Fitzwilliam, fiul mai mic al unui nobil, „Băieții mai mici nu se pot căsători cu cine vor… nu sunt mulți de rangul meu social care își pot permite să se căsătorească fără să acorde atenție banilor.”
Cu toată această preocupare legată de aspectul financiar, ne întrebăm unde intervine problema fericirii reale? O regăsim în conversația Elisabetei cu Charlotte, în care aceasta din urmă își exprimă opinia că fericirea în căsătorie este voia întâmplării, insistând: „Chiar dacă caracterul părților este foarte bine cunoscut ambelor sau este foarte similar dinainte, acest lucru nu le sporește fericirea în niciun fel. Ele continuă să devină suficient de diferite după aceea, încât să aibă parte de nemulțumiri.”
Pe de altă parte, Elisabeth este vehementă atunci când spune că trebuie stabilit caracterul unei persoane, pentru a o considera o alegere bună.
Caracterul soților stă în centrul fericirii conjugale. Convingerile Elisabetei sunt testate de-a lungul cărții, fiindu-i prezentați trei pretendenți ale căror caractere ea trebuie să le descifreze. Este oare doar întâmplare, sau o investigare atentă a trăsăturilor interioare ale este cea care îi ghidează alegerea și determină fericirea viitoare a fetei?
Intră în scenă „marele Will”
Caracterul sau jocul șansei pretendenților ne aduce aminte de testul casetelor (cutiilor) din Neguțătorul din Veneția, pentru a câștiga mâna frumoasei Portia. Caseta de aur, purtând inscripția „Cine mă alege pe mine va câștiga ceea ce își doresc mulți”, îl atrage pe vanitosul Prinț al Marocului, dar nu îi aduce mâna fetei, ci un craniu și mesajul „Nu tot ce strălucește este aur. / Ați auzit adesea asta spunându-se; / Mulți oameni și-au vândut viața / Doar ca pe mine să mă privească.”
A doua casetă, din argint, oferă acest indiciu: „Cine mă alege pe mine, va primi atât cât merită.” Înăuntru, pretendentul dezamăgit, Prințul Aragonului, găsește o mască de bufon, arătând aroganța celui care își închipuie că merită mâna fetei.
A treia casetă este din plumb, lipsită de strălucire și purtând avertismentul: „Cine mă alege pe mine trebuie să dea și să riște totul”. Deschizând această umilă cutie, Bassanio se dovedește demn de-a fi mirele Portiei.
Testul casetelor pare a fi un joc de noroc, dar este în realitate o cernere a caracterelor, concepută de tatăl miresei.
Întâmplare sau caracter?
Elisabeth este curtată de trei bărbați. Frumosul Wickham flirtează cu ea, atrăgând-o cu o imagine falsă despre sine. Încet, ea îi descoperă adevăratul caracter și este revoltată. Superficiala Lydia, cea mai mică soră a Elisabetei, care se visa dansând cu ofițeri în tunică roșie, se îndrăgostește de strălucitorul Wickham, apropiindu-se de ruinarea propriei familii.
Onctuosul domn Collins îi face Elisabetei o ofertă concentrată exclusiv pe motivele pentru care el își dorește căsătoria și pentru care a ales-o pe ea. Pentru Collins, căsătoria cu Elisabeth este pur și simplu o chestiune de a primi ceea ce merită, fără a lua în considerare meritele sau dorințele ei. Fata îl refuză categoric; dar Charlotte, în conformitate cu convingerile proprii despre mariaj, se pune în calea acestui adevărat bufon în căutare de soție, împlinind așadar cele scrie pe caseta de argint: fiecăruia, atât cât merită.
Reflecțiile Charlottei asupra situației sale pot scuza „condamnarea pe viață” pe care singură și-a impus-o. „Fără a avea o părere prea bună nici despre bărbați, nici despre căsătorie, căsătoria fusese întotdeauna scopul ei; era singura prevedere onorabilă pentru tinerele femei bine educate, cu avere mică și, oricât de nesigură ar fi fost în a le oferi fericire, trebuia să fie cea mai plăcută protecție împotriva lipsurilor. Asemenea protecție obținuse ea acum; și la vârsta de douăzeci și șapte de ani, fără a fi fost vreodată frumoasă, se simțea foarte norocoasă.”
Al treilea concurent al Elisabetei în jocul iubirii este neînțelesul și meditativul domn Darcy. Abia prin dezvelirea treptată a caracterului său ajunge Elisabeth să vadă că cel care la început părea lipsit de strălucire este dispus să „dea și să riște tot ce are” pentru dragostea ei; astfel, Darcy îi câștigă Elisabetei inima – și mâna.
Norocoși în dragoste
Având norocul de a fi obiectul iubirii persistente a domnului Darcy și garanția caracterului său minunat, șansele de fericire în căsătorie ale Elisabetei sunt probabil mai mari decât cele ale surorii sale, Charlotte. Observându-i firea prin încercările pe care le scoate în cale circumstanțele, ea îl cunoaște a fi bun și virtuos până în adâncul sufletului.
Deși soții/soțiile se pot schimba, superficial, în timp, elementele esențiale ale caracterului rămân constante. Un om virtuos rămâne, în general, virtuos. Deși cineva poate spera la convertirea unui ticălos sau a unui prost, nu-i bine să se bazeze pe asta.
Satisfacție „până la adânci bătrâneți”
Nu este surprinzător faptul că Mândrie și prejudecată a rămas o carte favorită de peste două secole. Ea oferă nu doar un final fericit, „până la adânci bătrâneți”, ci mai multe finaluri măcar satisfăcătoare, dacă nu complet fericite. Lydia și Charlotte au găsit exact genul de situație conjugală pe care o căutau și fiecare pare mulțumită; aproape toată lumea primește ceea ce spera de la o căsnicie.
Elisabeth și Jane se căsătoresc amândouă cu bărbați frumoși, cu un caracter nobil și posesori ai unor averi însemnate. Doamna Bennet este încântată de aranjamentele maritale ale celor trei și foarte probabil că i se va îndeplini dorința ca și celelalte două fiice să le „iasă în cale altor oameni bogați”.
Pentru a încununa aceste rezoluții fericite, Jane Austen ne permite să ne amuzăm de cele două personaje „bine crescute” care rămân total nemulțumite. Autoritara și snoaba Lady Catherine de Burgh și aroganta și vituperanta Caroline Bingley, mofluze din cauza improbabilei realizări a Elisabetei, care câștigă dragostea domnului Darcy, văd cum planurile lor cu acesta sunt zădărnicite.
Simți că ți se încălzește inima.
