De curând, unele mișcări sociale și politice asociate identității sexuale par să fi luat o turnură „totalitară”. În loc să invoce toleranța în materie de sexualitate, aceste mișcări se prezintă drept apărătoare ale drepturilor absolute ale omului, lucru imposibil de pus la îndoială de interesele concurente – școlile religioase, de exemplu. Mișcările acestea susțin că dezacordul cu viziunea lor nu poate fi decât rezultatul „bigotismului” sau al „fobiilor” și trebuie înlăturat din sfera publică sau chiar sancționat prin lege, pentru că promovează „ura” și (posibil) chiar violența. Bineînțeles, acest lucru a creat tot felul de conflicte și a contribuit la excesele „culturii anulării” (cancel culture în engleză).
În loc să trasez din nou contururile acestei povești familiare, aș dori să trec pe scurt în revistă începuturile ei istorice. Mă voi folosi de câteva observații ale politologului și filosofului italian Augusto Del Noce, care în anii ’60 a fost martor la etapele incipiente ale revoluției sexuale. Del Noce a fost primul care a studiat revoluția sexuală ca fenomen filosofic care reflecta o nouă viziune asupra lumii, nu doar noile circumstanțe sociale (de exemplu, femeile care aveau locuri de muncă, sau metodele contraceptive). În opinia mea, faptul că această viziune asupra lumii nu e întru totul înțeleasă e motivul pentru care mulți oameni inteligenți par realmente surprinși că presupusa căutare a toleranței pentru minoritățile marginalizate e atât de lipsită de toleranță față de opiniile diferite.
Del Noce însuși a fost deranjat de incapacitatea colegilor săi catolici de a evalua corect revoluția sexuală. În ciuda faptului că toate sursele îl caracterizează drept un om blând și politicos, în 1970 Del Noce a scris că faptul că atât de mulți oameni considerau că se confruntă pur și simplu cu modificări la nivelul „sentimentului de pudoare al societății” poate reprezenta o dovadă că „toți catolicii sunt o specie inferioară din punct de vedere intelectual”. În realitate, a explicat, ei se confruntau cu o „condamnare a pudorii ca fiind anormală, în vreme ce condamnarea e normală în felul ei”.
Cuvintele acestea sunt esența a ceea ce el considera cel mai grav mod de a înțelege greșit revoluția sexuală – a o înțelege drept slăbire a moralității. Poate că rezultatul practic a fost slăbirea moralității sexuale și probabil că așa au trăit-o oamenii obișnuiți, dar revoluția sexuală nu a fost sub nici o formă percepută sub această înfățișare de numeroșii scriitori, cineaști, terapeuți, jurnaliști și intelectuali care o susțineau. Pentru ei nu reprezenta o slăbire a moralității, ci o stimulare a moralității. Însemna eliberarea oamenilor de tabuuri iraționale și opresive, însemna armonizarea moralității cu natura, reconcilierea dintre viață și știință. Revoluția a fost „în felul ei” instransigentă din punct de vedere moral – doar că ocupa un univers etic diferit. De aceea, spune Del Noce, „orice formă de «dialog» cu susținătorii liberalizării sexuale e perfect inutil, pur și simplu din cauză că ei încep prin a nega a priori metafizica ce reprezintă sursa pentru ceea ce ei consideră că ar fi moralitatea «represivă»”. Era o pierdere de timp să încerce cineva să-i convingă de revendicări morale care aveau sens numai în cadrul filosofic pe care ei îl respingeau, și nu au făcut nici un efort să tragă un semnal de alarmă pentru restul societății cu privire la miza reală.
Ca să explice „filosofia” revoluției sexuale, Del Noce face trimitere la opera psihanalistului austriac Wilhelm Reich, nu pentru că Reich ar fi fost un gânditor deosebit de profund sau deosebit, ci pentru că în anii ’30 el a fost primul care a formulat idei despre eliberarea sexuală, idei descoperite după Al Doilea Război Mondial de mulți autori și devenite ubicue. Del Noce sintetizează în felul următor volumul programatic al lui Reich, The Sexual Revolution („pe care sunt tentat să-l numesc echivalentul lui Mein Kampf în materie de permisivism”):
„Gândirea lui Reich se bazează pe premiza… că nu există nici o ordine, nici o autoritate meta-empirică a valorilor. Orice urmă nu doar de creștinism ci de „idealism” în cel mai larg sens… e eliminată. La ce e redus omul, atunci, dacă nu la o sumă de nevoi fizice? Când nevoile acestea sunt satisfăcute – când, pe scurt, sunt scoase din calcul toate lucrurile reprimate –, omul va fi fericit… După ce au luat orice ordine și au eliminat orice formă de autoritate a valorilor, nu mai rămâne decât energia vitală, care poate fi identificată cu sexualitatea… Prin urmare, elementul esențial al vieții va fi fericirea sexuală. Și, cum satisfacția sexuală deplină e posibilă, fericirea e la îndemână.”
Abordarea lui Reich e rudimentar de științifică: sexualitatea nu are înțeles simbolic și nici finalitate intrinsecă – procrearea, de pildă –, în vreme ce „fericirea sexuală” (ca formă a bunăstării psihologice) se bucură de statutul de obiectiv suprem al omenirii și capătă mare importanță socială și politică. De fapt, cea mai importantă inovație a lui Reich a fost să transforme îndeplinirea sexuală în proiect politic, reunind ideea freudiană a reprimării cu ideea marxistă a eliberării, obținând astfel conceptul de „eliberare de sub reprimare”. Faptul că „freudo-marxismul” lui Reich a trădat intențiile atât ale lui Freud, cât și ale lui Marx nu l-a împiedicat să fie prototipul noului mod de a face politică. Del Noce remarcă faptul că, înlocuind „categoriile burghezilor și proletarilor cu a susținătorilor moralității represive… și a susținătorilor libertății sexuale”, Reich a fost precursorul unei epoci în care „ceea ce se numește stânga luptă tot mai puțin în termenii luptei de clasă și tot mai mult în termenii «războiului împotriva represiunii», susținând că lupta pentru progresul economic al celor dezavantajați e inclusă în această luptă mai generală”.
Complementară „marxismului sexualizat” este identificarea „represiunii sexuale” cu „fascismul”, lucru ale cărui baze Reich le-a pus într-o altă carte, The Mass Psychology of Fascism (Psihologia de masă a fascismului). Și ideea aceasta fost redescoperită după război și a devenit un clișeu de succes, chiar dacă, bineînțeles, temeiul ei istoric e foarte vag (nu putem decât să zâmbim gândindu-ne la Mussolini, mândru libertin și fustangiu incurabil, ca la un agent al „represiunii sexuale”).
Dar să revenim la tema noastră inițială: Del Noce a observat că ideea de „revoluție sexuală” a lui Reich conține în miezul ei exact tendințele totalitare care au devenit mai vizibile în ultimii ani. Într-adevăr, dacă „știința” garantează că omenirea poate atinge „fericirea” eliminând toate formele de „represiune”, cum să mai aibă voie „religia” (și „fascismul”, bineînțeles) să-i stea în cale? Propoziția aceasta din The Sexual Revolution sintetizează foarte bine situația:
„Religia nu ar trebuie combătută, însă nu trebuie tolerată nici o perturbare a dreptului de a aduce descoperirile științei naturale la cunoștința maselor sau de a le asigura acestora fericirea sexuală”.
Del Noce reformulează ideea după cum urmează:
„Biserica e tolerată numai în măsura în care nu ia poziție față de afirmațiile morale care ar trebui să derive din știință, înțeleasă ca singura formă validă de cunoaștere”.
Departe de a fi laxă din punct de vedere moral, revoluția sexuală își aduce în față pretențiile morale totalizatoare. Însă pretențiile acestea nu sunt bazate pe o ordine morală transcendentală, ci pe scientism și traducerea lui etică, pe care Del Noce a numit-o „etica direcției istoriei” (în cazul lui Reich, „direcția spre fericirea sexuală universală”). „Știința” exactă care stabilește „direcția istoriei” se poate schimba – psihanaliza, de exemplu, nu mai e azi la modă. Însă conform lui Del Noce, rezultatul final rămâne același: cei care nu slujesc direcției în care se îndreaptă istoria trebuie „marginalizați și reduși la gradul de cetățeni de mâna a doua. Ei vor fi întemnițați, în cele din urmă, în lagăre de concentrare «morale». Însă nimeni nu se poate gândi serios la faptul că pedepsele morale vor fi mai puțin severe decât cele fizice”.