Discursul Sfântului Părinte Francisc
către participanţii la întâlnirea promovată de
Federaţia Internaţională a Asociaţiilor Medicilor Catolici
Sala Clementină,Vineri, 20 sept. 2013
Vă cer scuze pentru întârziere, deoarece astăzi … această dimineaţă este prea complicată, datorită audienţelor … Vă cer scuze.
1. Prima reflexie pe care aş vrea să v-o împărtăşesc este aceasta: asistăm în ziua de astăzi la o situaţia paradoxală, care ţine de profesiunea de medic. Pe de-o parte constatăm – şi-i mulţumim Domnului – progresele medicinii, prin aportul adus de oamenii de ştiinţă care, cu pasiune şi fără nicio precupeţire, se dedică aflării unor noi cure. Pe de altă parte, însă, există şi pericolul ca medicul să-şi piardă propria sa identitate, de slujitor al vieţii. Dezorientarea culturală şi-a pus amprenta şi pe ceea ce părea de neatins: adică pe ceea ce vă aparţine, medicina! Îndeletnicirile sanitare, deşi, prin natura lor sunt menite să slujească vieţii, uneori sunt constrânse să nu respecte însăşi viaţa. Însă, aşa cum ne aminteşte Enciclica Caritas in veritate, «deschiderea spre viaţă este esenţa adevăratei dezvoltări». Nu poate fi vorba de o adevărată dezvoltare fără această deschidere spre viaţă. «Dacă se pierde sensibilitatea socială şi personală în primirea unei noi vieţi, şi celelalte forme de ospitalitate, necesare traiului social, devin aride.
Primirea vieţii amplifică energiile morale şi stimulează într-ajutorarea» (nr. 28). Situaţia paradoxală apare prin aceea că, în timp ce i se atribuie persoanei noi drepturi, uneori chiar presupuse drepturi, nu întotdeauna viaţa este tutelată ca fiind o valoare primă şi un drept primordial al oricărui om. Scopul ultim al oricărei intervenţii medicale rămâne întotdeauna acela de a apăra şi de a promova viaţa.
2. Al doilea punct: în această împrejurare contradictorie, Biserica face apel la conştiinţe, la conştiinţa tuturor profesioniştilor şi voluntarilor din domeniul sănătăţii, în mod special la a voastră, ginecologilor, chemaţi fiind să colaboraţi la naşterea noilor făpturi umane. Aveţi o vocaţie şi o misiune, întru conştiinţă şi umanitate, unică, care necesită aprofundare. Pe vremuri, femeile care ajutau la naşteri erau numite “deopotrivă-mame”: erau ca o mamă faţă de cealaltă, faţă de adevărata mamă. Şi voi sunteţi “deopotrivă-mame” şi “deopotrivă-taţi”, şi voi.
Mult prea răspândita mentalitate a utilităţii, aşa-numita “cultură a debarasării”, care-n zilele noastre încătuşează inima şi mintea multora, are un cost prea înalt: implică eliminarea fiinţelor umane, cu precădere a acelor care sunt slabe din punct de vedere fizic şi social. Răspunsul nostru vizavi de această mentalitate este un “da” ferm, lipsit de îndoieli, în favoarea vieţii. «Primul drept al unei persoane umane este viaţa sa. Ea posedă şi alte bunuri, iar unele sunt mai preţioase; însă acela este binele fundamental, temelia celorlalte» (Congregaţia pentru Doctrina Credenţei, Declaraţia asupra avortului provocat, 18 noiembrie 1974, 11). Lucrurile au un preţ şi pot fi vândute, însă persoanele au o demnitate, valorează mai mult decât lucrurile şi nu au un preţ. De multe ori ne confruntăm cu situaţii în care tocmai viaţa pare să coste cel mai puţin. Aceste-i motivul pentru care grija faţă de viaţa umană, în totalitatea sa, a devenit în ultima vreme o adevărată prioritate a Magisteriului Bisericii, în mod special aceea care-i lipsită de apărare – adică faţă de cel cu dezabilităţi, faţă de bolnav, copil, bătrân – care-i viaţa cea mai expusă.
În fiinţa umană fragilă fiecare este invitat să recunoască chipul Domnului, care în carnea sa omenească a experimentat indiferenţa şi singurătatea, spre care adesea îi condamnăm pe cei mai săraci, fie din ţările în curs de dezvoltare, fie din societăţile în care domneşte bunăstarea. Orice copil nenăscut, însă condamnat în mod nedrept să fie avortat, are chipul lui Isus Cristos, are chipul Domnului, Cel care mai înainte de a se naşte şi, apoi, imediat după ce a fost născut, a experimentat refuzul lumii. Şi orice bătrân… am vorbit deja despre copil: acum vorbim despre bătrâni, suntem la un punct diferit! Şi orice bătrân, chiar şi dacă este bolnav şi către sfârşitul zilelor sale, are în sine chipul lui Cristos. Nu ne putem debarasa de ei, aşa cum ne propune “cultura debarasării”! Nu pot fi abandonaţi!
3. Cel de-al treilea aspect este o îndatorire: fiţi mărturisitori şi propovăduitori ai acestei “culturi a vieţii”. Faptul că sunteţi catolici comportă o mai mare responsabilitate: în primul rând față de voi înșivă, ca să fiţi coerenţi vocaţiei voastre creştine; iar mai apoi faţă de cultura contemporană, pentru a contribui la recunoaşterea dimensiunii transcendente a vieţii umane – amprenta lucrării creatoare a lui Dumnezeu – încă din primul moment al zămislirii sale. Este vorba de un angajament al noii evanghelizări care, de multe ori, cere îţi să mergi împotriva valului, acceptând riscul personal. Domnul se bazează pe voi pentru a răspândi “evanghelia vieţii”.
Din acest punct de vedere, secţiile spitaliceşti de ginecologie sunt locuri privilegiate pentru mărturie şi evanghelizare, căci acolo unde Biserica devine «promotoarea prezenţei Dumnezeului» Cel viu, devine în acelaşi timp şi «instrument al adevăratei umanizări a omului şi a lumii» (Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Notă doctrinală despre câteva aspecte ale evanghelizării, 9). Înaintând în conştientizarea faptului că menirea activităţii medicale şi paliative este persoana umană atinsă de fragilitate, structura sanitară devine «locul în care îngrijirea nu este o meserie – activitatea voastră nu este o meserie – ci o misiune, unde caritatea Bunului Samaritean este catedra de căpătâi, iar chipul omului suferind, însuşi Chipul lui Cristos» (Benedict al XVI-lea, Discurs la Universitatea Sacro Cuore din Roma, 3 mai 2012).
Dragi prieteni medici, voi care aveţi datoria de a vă ocupa de viaţa umana în faza sa iniţială, amintiţi-le tuturora, prin comportament şi vorbe, că aceasta [viaţa umană] este întotdeauna, în toate fazele sale şi la orice vârstă, sacră şi întotdeauna de calitate. Şi nu din motive de credinţă – nu, nu – ci din punct de vedere raţional, datorită ştiinţei! Nu există vreo viaţă umană mai sacră decât alta, aşa după cum nu există vreo viaţă umană din punct de vedere calitativ mai importantă decât alta. Credibilitatea unui sistem sanitar nu se măsoară doar prin eficienţă, ci în special prin grija şi iubirea faţă de persoane, a căror viaţă este întotdeauna sacră şi inviolabilă.
Să nu uitaţi niciodată să vă rugaţi Domnului şi Fecioarei Maria pentru că vă da puterea să vă împliniţi bine munca voastră şi să mărturisiţi cu dârzenie – cu determinare! În ziua de astăzi e nevoie de curaj – să mărturisi “evanghelia vieţii”! Vă mulţumesc mult.
Traducere pr. Adrian Măgdici
sursă: http://www.vatican.va/
publicat şi pe: http://bioeticaledotcom.wordpress.com
