[box]Pe fondul condamnării, în Marea Britanie, pentru abuzuri pedofile repetate a fostului entertainer pentru copii Rolf Harris, precum și al unui scandal referitor la Jimmy Savile, fost prezentator de radio și televiziune, izbucnit la un an după moartea acestuia și referitor tot la o serie de abuzuri asupra copiilor, care a ridicat semne de întrebare cu privire la posibilele practici de acest gen în cadrul BBC, jurnalistul Andrew Gilligan aduce în discuție pericolul actual al toleranței intelectuale pentru acest tip de deviații sexuale în mediile academice. Comentariu apărut în cotidianul The Telegraph, ediția din 5 iulie 2014. [/box]
Prezentarea anunța:
- „Interesul pedofil este natural și normal pentru masculii umani.”
- „Cel puțin o minoritate de dimensiuni considerabile a bărbaților normali ar dori să facă sex cu copii.”
- „Bărbații normali sunt excitați de copii”.
Vreo declarație înspăimântătoare din anii 70 sau începutul anilor 80, era celebrităților abuzive și a infamei asociații PIE, Paedophile Information Exchange (Schimbul de Informații Pedofil)? Nu. Comentatori anonimi pe vreun site de Internet underground? Din nou, nu.
Afirmația că pedofilia este „naturală și normală” nu a fost făcută în urmă cu trei decenii, ci în iulie anul trecut. Nu a fost făcută într-un cadru privat, ci ca una dintre tezele centrale ale unei prezentări academice susținute, la invitația organizatorilor, în fața multora dintre principalii experți în domeniu, la o conferință desfășurată de Universitatea Cambridge.
Alte prezentări au inclus „Eliberarea pedofilului: o analiză discursivă” și „Pericol și diferență: mizele hebefiliei”. (Hebefilia este preferința sexuală pentru copiii aflați în faza timpurie a pubertății, de obicei cu vârste cuprinse între 11 și 14 ani.)
Un alt personaj prezent, și participant entuziast din sală, a fost Tom O’Carroll, agresor sexual al mai multor copii, vechi lobbist al legalizării sexului cu copii și fost șef al Paedophile Information Exchange. „Minunat!” a scris acesta ulterior pe blogul său. „A fost una din puținele și rarele zile în care m-am putut simți relativ popular!”
Săptămâna trecută, după condamnarea lui Rolf Harris, reportajul referitor la Jimmy Savile și afirmațiile referitoare la o mușamalizare instituțională în scopul protejării unui ministru abuzator sexual din cabinetul lui Margaret Thatcher, Marea Britanie a intrat într-un atac convulsiv de anxietate cu privire la abuzarea copiilor în anii 80. Însă, neobservată pe fondul furorii, planează o amenințare mult mai actuală: tentativele din prezent ale anumitor cercuri din establishment-ul academic de a forța limitele acceptabilității sexului cu copii.
Un factor esențial al faptelor petrecute cu câteva decenii în urmă în vestiarele de la BBC, în secțiile Serviciului Național de Sănătate (NHS) și, conform declarațiilor, pe coridoarele puterii, nu a constat doar din neajunsurile instituțiilor sau „conspirațiile” protipendadei, ci dintr-un climat de toleranță intelectuală cu mult sporită a unor practici care astăzi ne îngrozesc.
Prin apariția pastilei contraceptive, legalizarea homosexualității și diminuarea tabuurilor împotriva sexului premarital, anii 70 au fost o epocă a emancipării sexuale subite. Desigur, mulți liberali au realizat cinismul retoricii organizației PIE privind „eliberarea copilului”. Dar pentru alți adepți ai Stângii, sexul între sau cu copii reprezenta doar o altă limitare represivă ce trebuia desființată – și una dintre cele mai importante surse de sprijin a constituit-o mediul academic.
În 1981, o editură respectabilă, Batsford, a publicat lucrarea Perspectives on Paedophilia (Perspective privind pedofilia), editată de Brian Taylor, conferențiar de sociologie la Universitatea din Sussex, care avea ca scop contestarea a ceea ce dr. Taylor numea, în introducere, „prejudecata” împotriva sexului cu copii. Un aspect tulburător: cartea era destinată „asistenților sociali, asistenților comunitari, ofițerilor de supraveghere a foștilor infractori și lucrătorilor în îngrijirea copiilor”.
Opinia publică, scria dr. Taylor, „în general îi concepe pe pedofili drept bărbați bolnavi sau diabolici care pândesc pe lângă curțile școlilor în speranța de a încerca acte nespecificate de bestialitate asupra unor copii inocenți și nebănuitori”. Acesta, își asigura el cititorii, este doar un „stereotip”, atât „incorect, cât și nefolositor”, care contrazice „realitățile empirice ale comportamentului pedofil”. Doar majoritatea relațiilor sexuale între adulți și copii au loc în familie!
Perspectivele majorității, deși nu ale tuturor contribuitorilor păreau pronunțat pro-pedofile. Cel puțin doi dintre aceștia erau membri ai PIE și cel puțin unul, Peter Righton (care, incredibil, era director pe probleme de educație la Institutul Național de Asistență Socială), au fost ulterior condamnați de infracțiuni privind sexul cu minori. Din punctul de vedere al prezentului, însă, aspectul fascinant legat de Perspectives on Paedophilia este că cel puțin doi contribuitori sunt încă activi și influenți în mediul academic.
Ken Plummer este profesor emerit de sociologie la Universitatea din Essex, unde are o catedră și predă, cel mai recent curs fiind programat pentru luna trecută. Acesta scria în Perspectives on Paedophilia:
„Izolarea, secretul, vinovăția și angoasa multor pedofili nu sunt intrinseci fenomenului, ci derivate din represiunea socială extremă asupra minorităților. […]
Pedofililor li se spune că seduc și violează copii; ei știu că experiențele lor sunt adeseori iubitoare și tandre. Li se spune despre copii că sunt puri și nevinovați, lipsiți de sexualitate; ei știu din propriile experiențe din copilărie și de la copiii pe care îi întâlnesc că nu este cazul.”
La o dată recentă, în 2012, prof. Plummer a publicat pe blogul personal un capitol scris într-o altă carte, Male Intergenerational Intimacy (Intimitatea intergenerațională la bărbați), în 1991:
„Pe măsură ce homosexualitatea a devenit ușor mai puțin expusă panicii morale susținute, noul paria, «abuzatorul de copii», a devenit cel mai recent demon popular. Mulți adulți pedofili afirmă că băieții caută activ parteneri sexuali […] «Copilăria» însăși nu este un dat biologic, ci un obiect social, produs istoric.”
Prof. Plummer a confirmat pentru publicația The Sunday Telegraph că a fost membru al PIE pentru a-și „facilita” cercetarea, declarând:
„Nu aș vrea niciodată ca vreo parte a lucrărilor mele să fie folosită drept raționament pentru a face «lucruri rele» – și consider orice sexualitate coercitivă, abuzivă, exploatatoare ca fiind un «lucru rău». Regret dacă [lucrările mele] au avut vreun impact negativ de acest gen asupra cuiva sau dacă au încurajat asta.”
Cu toate acestea, nu răspuns când a fost întrebat dacă menține și în prezent opiniile exprimate în anii 80-90. Un purtător de cuvânt al Universității din Essex a susținut că munca prof. Plummer „nu exprimă sprijinul pentru pedofilie” și a citat carta universității, care conferă personalului academic „libertatea, în limitele legii, de a exprima opinii controversate și nepopulare fără a se expune vreunui pericol”.
Graham Powell este unul dintre cei mai distinși psihologi din Regatul Unit, fost președinte al Societății Psihologice Britanice și actual prestator de servicii de asistență psihologică pentru Agenția de Combatere a Crimei Organizate Grave, Poliția Metropolitană, Poliția din Kent, Poliția din Essex și fundația dedicată combaterii pornografiei infantile pe internet Internet Watch Foundation.
În Perspectives on Paedophilia, însă, acesta este coautorul unui capitol care afirmă:
„În mintea publicului, atențiile de tip pedofil sunt presupuse în general a fi traumatice și a avea consecințe de durată și complet dăunătoare pentru victimă. Probele pe care le-am luat în considerare aici nu sprijină această opinie. […] Trebuie să ne întrebăm nu de ce efectele acțiunilor pedofile sunt atât de mari, ci de ce sunt atât de reduse.”
Capitolul admite că au existat „probleme metodologice” în legătură cu studiile pe care autorii s-au bazat, ceea ce „face concluziile [autorilor] oarecum reținute”. Dr. Powell a declarat recent pentru The Sunday Telegraph că:
„Ceea ce am scris a fost complet greșit și este profund regretabilă pentru mine posibilitatea de a fi îngreunat în vreun fel situația [victimelor]. Literatura [dovezile științifice] era atât de slabă în 1981, încât oamenii pur și simplu nu și-au dat seama ce se întâmpla. A fost o lipsă de înțelegere la nivel academic.”
Dr. Powell a declarat că nu a fost niciodată membru al PIE.
În alte cercuri academice, cu scuze marcat mai puține, lipsa de înțelegere pare să reapară. Conferința de a Universitatea Cambridge din 4-5 iulie 2013 a avut drept subiect clasificarea sexualității în DSM, manualul psihiatric folosit ca standard la nivel internațional, utilizat de poliție și în instanță.
După o bătălie acerbă în cadrul Asociației Psihologice Americane (APA), care produce DSM, propunerea de includere a hebefiliei ca tulburare în noua ediție a manualului a fost respinsă. Propunerea a apărut fiindcă debutul pubertății la copii apare tot mai recent în ultimele decenii și, în consecință, s-a considerat că definiția actuală a pedofiliei – ca „atracție sexuală față de copii prepubertari” – omite prea mulți tineri.
Ray Blanchard, profesor de psihiatrie la Universitatea din Toronto, care a condus grupul de lucru al APA pe acest subiect, a declarat că, dacă nu se va găsi un alt mod de includere a hebefiliei în noul manual, acest fapt ar „echivala cu a afirma drept poziție oficială a APA că preferința sexuală pentru copii la începutul pubertății este normală”.
Prof. Blanchard a fost criticat de un conferențiar la evenimentul de la Cambridge, Patrick Singy de la Union College, New York, care a afirmat că hebefilia va fi abuzată ca diagnostic pentru reținerea infractorilor sexuali ca „bolnavi mintal” conform legilor din SUA privind „prădătorii sexuali violenți”, chiar dacă aceștia și-au ispășit sentințele.
Dar poate cea mai controversată prezentare a fost cea susținută de Philip Tromovitch, profesor la Universitatea Doshisha din Japonia, care a susținut, în lucrarea privind „prevalența pedofiliei”, că „majoritatea bărbaților sunt probabil pedofili și hebefili” și că „interesul pedofil este normal și natural la bărbați”.
O’Carroll, fostul lider al PIE, a fost încântat, descriind pe blogul său cum a servit o băutură împreună cu prof. Tromovitch și un coleg al acestuia după conferință. „Conversația a decurs foarte agreabil, completată de băuturi și de superbul Râu Cam”, a afirmat el.
Putem spune fără teama de a greși că părerea lui Tromovitch nu reprezintă majoritatea opiniei academice. Este de asemenea probabil ca unele din protestele academice împotriva „stigmatizării” pedofililor să constituie mai degrabă o reacție la duritatea legilor împotriva infractorilor sexuali. În sfârșit, desigur, cercetarea academică trebuie să fie sceptică față de înțelepciunea convențională și să trateze riguros probele, indiferent dacă se ajunge la concluzii care atrag popularitatea sau nu.
Chiar și așa, probele cu privire la răul făcut de abuzul asupra copiilor abundă. Pe fondul ultimului scandal referitor la crimele trecutului, merită să monitorizăm dacă nu cumva am putea, în viitor, să revenim la climatul intelectual care le-a permis.
