Am asistat la un moment întristător nu demult, la o conferință pro-avort organizată de un grup parlamentar din Parlamentul European. Viviane Teitelbaum, președinta organizației radicale „European Women’s Lobby” (Lobby-ul European al Femeilor – EWL, care se pretinde vocea tuturor femeilor europene dar care este un fals ONG finanțat, ca și altele, de Comisia Europeană) le-a cerut eurodeputaților prezenți să-și explice motivația personală pentru organizarea evenimentului și, în general, pentru opțiunea pro-avort.
Una dintre doamnele deputat a luat cuvântul spunând că este bucuroasă că în țara sa avortul a fost disponibil atunci când a avut nevoie, că a fost gratuit, necondiționat și fără să fie judecată în vreun fel – și că ar dori să fie la fel pentru toate femeile.
În mod clar nu discuta despre o situație teoretică sau ipotetică, ci despre o experiență personală și, după cum părea, una care a transformat-o în persoana care este astăzi: un promotor radical și încrâncenat al avortului. Și nu doar al avortului, ci al întregii Culturi a Morții care îl însoțește și care are drept culme secularismul anti-teist agresiv.
Deși nu o cunoaștem personal și e greu de apreciat de la distanță, pare că tocmai acest radicalism amar arată că, undeva în adâncul sufletului, conștiința acestei femei este încă vie și nu îi dă pace. Este perfect conștientă că ceea ce a făcut nu este bine și că orice motive ar fi avut pentru ceastă decizie, acele motive au fost insuficiente.
Și-a ucis propriul copil – un copil care poate că ar fi fost acum adolescent. Poate uneori se întreabă cum ar fi arătat, dacă ar fi avut pistrui sau păr ondulat? Poate ar fi fost priceput la literatură sau muzică? Ce personalitate ar fi avut acest copil, cum i-ar fi sunat vocea – și ce întrebări i-ar fi pus mamei sale?
Poate că în secret își regretă pierderea și se detestă pe sine, poate că vederea unei mame cu un copil îi provoacă emoții nefirești. Poate de aceea oamenii care înțeleg căsătoria ca pe o uniune pe viață a bărbatului cu femeia îi stârnesc atâta furie și agresivitate (asta e o certitudine, având în vedere declarațiile sale politice). Înțelegem mecanismul, încearcă să își justifice cu orice preț decizia: a fost dreptul ei de a avorta, este dreptul fiecărei femei să facă atâtea avorturi câte dorește și este greșit să i te opui.
Psihologii au o denumire pentru asta: evitarea disonanței cognitive.
Un prieten american mi-a spus odată că în țara sa cercetătorii au descoperit că odată ce o femeie suferă un avort este mai probabil să voteze pentru Partidul Democrat, cu o doctrină pro-avort, pentru tot restul vieții. Cu alte cuvinte, avortul este un ritual de inițiere pentru o anumită perspectivă asupra lumii iar faptul că acest ritual implică vărsarea de sânge nevinovat face „legământul” dificil de reconsiderat și de renegat: pentru că implică ingrata situație în care accepți în sinea ta că ești vinovată nu de un act eroic de auto-eliberare, ci de un act criminal asupra propriului copil.
Acesta poate fi și motivul pentru care această doamnă eurodeputat, la fel ca toate colegele dânsei cu aceeași opțiune, este un promotor activ al sexualizării copiilor prin așa-zisa „educație sexuală”: aceasta este parte a unui proces de inițiere care trebuie obligatoriu urmat. Copiilor li se spune că sexul extramarital este perfect normal și că se pot angaja în asemenea acte imediat ce se instalează pubertatea – în definitiv, sarcinile nedorite se pot evita, nu-i așa, prin contracepție… Desigur că această atitudine nu va duce decât la și mai multe drame ale sarcinilor neplanificate (nu la mai puține!). Dar exact asta pare să și fie strategia – odată ce o tânără fată este însărcinată, ea devine ținta celui de-al doilea pas al ritualului inițiatic: avortul. După acesta, ea va deveni încă una din multele care caută cu asiduitate să justifice, în fața propriei conștiințe și a lumii întregi, decizia sprijinind prin toate forțele „dreptul la avort”.
Cine știe, poate chiar astfel femeia despre care scriem acum a căzut în capcană și a devenit persoana care e azi. Cine știe câte femei ca ea nu se află azi în Parlamentul European…
Este dificil să ieșim din acest cerc vicios, dar este posibil. Legea creștină ne învață că nu există păcat care să nu poată fi iertat și că pocăința este întotdeauna posibilă. Deși din când în când ne simțim tentați să urâm și să disprețuim pe cei care promovează și justifică acest genocid al avortului, la fel de mult cum ei ne urăsc și ne disprețuiesc pe noi, nu trebuie să cedăm acestei tentații. Și, fără a înceta vreodată să denunțăm practica abominabilă a avortului, să nu lăsăm vreodată să ne cuprindă tentația de a judeca pe cei care o promovează.
