De dragul discuției, haideți să enumerăm toate motivele „bune” pentru a face avort. Avortul e necesar pentru a susține egalitatea în societate, oportunitățile economice și deplina libertate sexuală a femeilor. Avortul este necesar pentru că femeile sunt oprimate, pentru că deseori sunt incapabile economic să aibă grijă de copii sau nu sunt pregătite emoțional să o facă și sunt abandonate de bărbații „prădători”. Avortul poate fi considerat necesar ca metodă de a-l cruța pe un copil de o viață nefericită, o viață nedorită sau o viață îngreunată de dizabilități. Avortul este uneori necesar ca metodă anticoncepțională de rezervă pentru a pune capăt unei sarcini nedorite și a evita rolul de mamă. Iar avortul poate fi necesar pentru a proteja sănătatea – fizică, psihologică și emoțională – a femeilor însărcinate. Toate aceste lucruri fac ca disponibilitatea avortului să fie necesară și dezirabilă.
Și haideți să presupunem (din nou, de dragul discuției) existența și prevalența tuturor posibilelor motivații „rele” pentru restricționarea avortului. Restricționarea sau interzicerea avortului sunt menite ca instrumente pentru menținerea femeilor în roluri subordonate social. Restricțiile cu privire la avort sunt susținute și aplicate din motive religioase, pentru a impune cu forța viziunea religioasă a diferitelor biserici asupra altor oameni. Interzicerea avortului e propusă de cei mai răi dintre ipocriți, ei înșiși nedornici să ducă poverile oprimante pe care le aruncă atât de nonșalant asupra femeilor. Persoanelor care sunt împotriva avortului nu le pasă de femei și de viața lor. Toate aceste motivații groaznice sunt prezente și sunt adevăratul motor al așa-numitei poziții „pro-viață”. Să presupunem că toate acestea sunt adevărate și că suntem de acord cu ele – de dragul discuției.
Să presupunem că suntem de acord cu cele mai bune argumente în favoarea avortului și cu faptul că în spatele legilor împotriva lui există cele mai rele motivații. (Țineți cont, prieteni, că nu îmbrățișez vreuna dintre aceste perspective. Pur și simplu le observ și fac o concesie în fața lor, de dragul discuției.)
Iată întrebarea esențială: ar justifica vreunul dintre aceste lucruri libertatea de a ucide un copil născut, în viață? Un copil de șase luni? Un nou-născut? Ar justifica vreunul dintre aceste lucruri – sărăcia, stresul economic sau social, oportunitățile pierdute sau întârziate, creșterea singură a unui copil, abandonul din partea bărbatului, autonomia sexuală, metodele contraceptive folosite conștient, dar ineficient, dizabilitățile copilului, violul sau incestul, criza emoțională sau psihologică adusă de faptul că ești părinte – ceva ce altfel am recunoaște drept pur și simplu o crimă împotriva unui nou-născut, bebeluș sau copil mic? Ar face vreunul dintre motivele presupus rele care ar interzice femeilor să-și ucidă copiii – ipocrizia, neglijența, subjugarea intenționată a femeilor, discriminarea, dorința de a impune credințe religioase nedorite asupra altora – ca uciderea copiilor născuți să fie corectă? Ar face acești factori ca uciderea copiilor să fie o poziție îndeajuns de sustenabilă încât decizia să fie lăsată la latitudinea mamei?
Singura problemă
Sper că o astfel de idee vă repugnă. Bineînțeles, nici unul dintre acești factori, chiar dacă ar fi adevărați, nu ar justifica uciderea copiilor!
Chiar dacă sunteți susținători ai dreptului la avort, sunteți revoltați de orice sugestie de genul acesta – ba chiar jigniți; pentru că implicația nespusă, evident, este că același argument ar trebui să rămână în picioare și în privința avortului, anume că avortul e exact ca o ucidere de copii. Iar gândul ăsta este (presupun eu) extrem de jignitor pentru cineva care apără dreptul la avort: avortul nu e ucidere de copii pentru că fetusul nu e deloc același lucru cu un copil!
Aceasta, recunosc, este, până la urmă, întreaga discuție. Dacă a lua viața fetusului viu, nenăscut este același lucru cu a lua viața copilului viu, născut, atunci toate sau aproape toate motivele „bune” pentru o astfel de ucidere – și toate motivele „rele” pentru a interzice o astfel de ucidere –tind să dispară. (Ar exista în continuare situații de necesitate autentică, tragică – autoapărarea –, dar, în esență, numai ele.) Totul se reduce la întrebarea dacă copilul viu, nenăscut, in utero, este o ființă umană vie, având un statut moral, astfel încât uciderea lui sau ei să fie același lucru cu a ucide un copil născut. În măsura în care copilul viu, nenăscut, este o ființă umană vie, îndreptățită moral să fie tratată ca atare, atunci nimic altceva nu contează. Nu contează (nu-i așa?) că sarcina, nașterea și calitatea de părinte impun poveri reale asupra femeilor pentru că, indiferent cum ar sta lucrurile, această realitate nu ar justifica uciderea unei alte ființe umane (nu-i așa?). Nu contează că sarcina nu este „din vina” femeii (de parcă ar fi cumva relevant) sau că sarcina a fost rezultatul unui partener sexual reprobabil care a abandonat-o sau, mai rău, al unui răufăcător prădător sau violent. Toate astea pot fi adevărate, și totuși nu ar justifica uciderea unei ființe umane nevinovate, complet vulnerabile, separate (nu-i așa?).
În mod analog, dacă punem laolaltă toate celelalte agumente colaterale pro-viață pentru limitarea avortului – vârsta sau stadiul de dezvoltare al copilului nenăscut; superioara, în aparență, neligitimitate și reprobabilitate a anumitor motive în favoarea avortului, cum ar fi alegerea sexului copilului ce urmează a fi născut, ostilitatea rasială sau eugenia, disprețul unui fost iubit, presiunea sau comoditatea socială, sau pur și simplu insensibila indiferență morală –, nu facem, până la urmă, decât să adăugăm o serie de balasturi. Ele nu adaugă decât forță persuasivă, retorică, în sensul că servesc să clarifice, sau să scoată mai puternic în evidență, ideea centrală: umanitatea fetusului uman viu.
În cele din urmă, există argumentele pro-viață care reprezintă distrageri irelevante și poate chiar nocive: etica sexuală a femeii, nefolosirea metodelor contraceptive, sau „așteptarea prea îndelungată” pentru avort. Sunt pe lângă subiect. Așa cum am argumentat mai înainte, la momentul avortului aceste subiecte sunt de mult de domeniul trecutului și nu mai influențează chestiunea: dreptul la viață al copilului nenăscut „nu depinde de vreun fel de judecată despre moralitatea sexuală a părinților. Decizia concretă se referă la uciderea unei ființe umane vii, separate de ei. În momentul respectiv nimănui nu ar trebui să-i mai pese de etica sexuală, nici pentru a condamna, nici pentru a justifica avortul.”
Când tragem linie, așadar, există un unic argument pro-viață: avortul ucide o ființă umană vie, separată. Acest argument are la bază o simplă premisă biologică, nu teologică: organismul omenesc – entitatea care mai întâi este zigot, apoi embrion, fetus, nou-născut, toddler, adolescent și adult – este același organism biologic uman, doar că la etape diferite din ciclul lui sau ei de viață. (Dacă m-ați fi ucis în vreunul dintre stadii, m-ați fi ucis pe mine.)
Oare chiar există loc de îndoială în privința acestei ipoteze factuale? Dacă nu, atunci nu ar trebui ca aceasta să fie ideea centrală a oricărei dezbateri despre avort, și răspunsul la orice argument înșelător cu privire la drepturile femeilor, politici sociale, etică sexuală sau comportamentul bărbaților? Dacă acel copil neneăscut este o ființă umană, oare acest lucru nu limitează profund registrul argumentelor permisibile din punct de vedere moral care ar putea fi aduse în favoarea uciderii lui sau ei? Oare, în esență, nu elimină orice astfel de argument (cu excepția autoapărării – unde uciderea fetusului este o necesitate tragică, pentru păstrarea vieții mamei)?
Dacă am dreptate, atunci activismul pro-viață ar trebui să se concentreze întotdeauna, în primul rând și în cele din urmă, asupra ființei umane purtate în pântecele mamei sale.
Există vreo diferență între a-i ucide pe cei nenăscuți și a-i ucide pe cei născuți?
Există vreo bază solidă prin care să facem distincția între a ucide ființe umane nenăscute și a ucide ființe umane născute? Mă pot gândi numai la două argumente.
Primul are legătură cu sarcina în sine. În cazul unui copil născut, povara sarcinii a trecut și nu ar putea justifica uciderea copilului. Dar sarcina impusă, continuată, este o povară pentru femeie. Nu putem nega acest lucru. Susținătorii cauzei pro-viață trebuie să fie sensibili la această realitate, să-i recunoască forța și să facă tot ce pot pentru a îmbrățișa și sprijini femeile însărcinate care au nevoie de ajutor. Însă ideea esențială rămână valabilă: oricât de reală ar fi povara sarcinii, ea nu justifică uciderea unei alte ființe umane. Justifică, în schimb, altceva: compasiune, sprijin și iubire din partea celorlalți.
A doua distincție pe care o auzim uneori e aceea că avortul este diferit pentru că un copil nenăscut pur și simplu nu are același standard moral precum copiii născuți – că viețile nenăscute nu contează. Chiar dacă din punct de vedere biologic este la fel ca organismul uman născut mai târziu, până în momentul nașterii copilul nenăscut nu e demn din punct de vedere moral să fie privit drept o viață umană. Fetusul uman este o aglomerare de celule neglijabilă moral care poate fi îndepărtată – ucisă – practic din orice motiv.
Uneori revendicările iau forma următoarei afirmații: copilul nenăscut, deși, poate, e o ființă umană, nu este, cu toate acestea, o „persoană” – ca și cum asta ar fi o distincție semnificativă, coerentă, aplicabilă în viața reală. Această tactică încearcă să ascundă o poziție scandaloasă din punct de vedere moral și filosofic în spatele unei construcții legale artificiale inventată de Curtea Supremă în cazul Roe contra Wade.
Această metodă de caracterizare a fost unul dintre argumentele suspecte (numeroase) din speța Roe contra Wade. (Există un argument mult mai mult decât plauzibil cum că nenăscuții sunt considerați „persoane” din punct de vedere legal în scopurile Amendamentului Al Paisprezecelea, care garantează „protecție egală din partea legilor.”) Dar nu asta e ideea aici. Ideea e că statutul legal de „persoană” (sau absența acestuia) este un construct legal fictiv și nu răspunde întrebării fundamentale aflate în discuție: chiar există o bază justificabilă moral pentru a trata acest tip de viață umană ca fiind neglijabilă și pasibilă de a fi îndepărtată, astfel încât să poată fi ucisă fără aceeași îngrijorare pe care am avea-o față de uciderea unui nou-născut? Nu putem pur și simplu să dăm din mână, să rostim ca pe o incantație cuvântul „persoană”, să invocăm afirmația goală a Curții Supreme și cu asta – basta. Trebuie să dăm un răspuns întrebării și să ținem cont de fapte.
Acesta e punctul în care ar trebui să intrăm în dezbaterea morală. Cu certitudine nenăscuții nu sunt mai puțin umani doar pentru că nu s-au născut încă. Sigur, sunt vulnerabili, fragili și încă nedezvoltați complet. Dar același lucru se poate spune și despre nou-născuți. Mai exact ce anume ar trebui să facă membrii clasei „ființe umane” să fie sub-umani, astfel încât să poată fi uciși la liber în presupusul folos al altora? Și nu e tulburător cât de mult seamănă revendicările unei astfel de poziții cu altele făcute în trecut în sprijinul sclaviei sau genocidului rasial?
Răspunderea ar trebui să cadă pe umerii celor care vor să permită ca unele ființe umane să ucidă alte ființe umane numai pentru că acestea din urmă sunt mici, slabe, dependente, vulnerabile sau nedorite.
Cum influențează acest lucru discuția despre un drept constituțional la avort?
Cum influențează toate acestea discuția legală în favoarea avortului ca fiind un drept constituțional, chestiunea adusă acum înaintea Curții Supreme în speța Dobbs? (Am scris despre Dobbs în două eseuri vara trecută, și într-unul pentru First Things în luna octombrie a anului trecut.)
Enorm: odată ce umanitatea fetusului e recunoscută, meciul s-a încheiat, din două motive. În primul rând, arată că modul rizibil în care speța Roe contra Wade caracterizează embrionul uman viu – sau fetusul – drept strict „viață potențială” este fals. O astfel de caracterizare este, într-adevăr, dacă stăm să ne gândim, aproape caraghios de halucinantă – ori incompetentă intelectual, ori voit obtuză. Judecătorii chiar au crezut că fetusul uman viu nu este viu? E ceva pur și simplu ceva fals din punct de vedere factual. Sau poate au considerat că fetusul uman viu nu este uman? Și acest lucru este fals. Speța Roe se întemeiază pe una sau alta (sau ambele) dintre aceste două premise fatal – la propriu – eronate.
În al doilea rând, chiar și sub teoriile ciudate, oximoronice, îndoielnice propuse în speța Roe – „garanția de fond și garanția procedurală”, sau „intimitatea”, sau „protecția egală”, sau „autonomia corporală” –, dreptul individual la avort care a fost revendicat trebuie să cedeze, conform doctrinei Curții, în fața unui interes „convingător” al celeilalte părți. Dar ce interes ar putea fi mai convingător decât protejarea ființelor umane de a fi ucise în mod voit de altele? Protejarea vieții umane – protejarea celor slabi de acțiunile silnice comise de cei puternici – se află tocmai în vârful funcțiilor și îndatoririlor statului. Dacă acel copil nenăscut este în mod factual o ființă umană, atunci ce anume reprezintă un interes convingător dacă nu salvarea unor astfel de vieți de sub violența altora? Este de-a dreptul o obligație și o necesitate morală.
Acest lucru e adevărat indiferent dacă nenăscuții sunt sau nu clasificați legal drept „persoane”. Pentru că, indiferent cum rezolvăm chestiunea tehnică a statutului legal, există incontestabil un interes convingător de a proteja viața umană ca atare. Dacă viața umană nenăscută se potrivește descrierii, temeiul legal pentru speța Roe dispare – la fel ca, în esență, toate celelalte argumente de ordin practic, moral și filosofic în favoarea avortului.
Se dovedește că aproape toate motivele „bune” pentru avort – pe care am început prin a le presupune valide – sunt, în realitate, extrem de viciate. Iar presupusele motivații „rele” pentru interzicerea avortului sunt, în general, piste false, ocolișuri, sau pur și simplu neadevăruri. Cu toate acestea, e important să rămânem atenți la miză: poziția pro-viață ar trebui să se concentreze în exclusivitate asupra ființei umane unice, vulnerabile, neprețuite și vii aflată în pântec și care, prin avort, ar fi ucisă. Prin comparație cu asta, nimic altceva nu contează cu adevărat.
