Traducere după versiunea în limba engleză a articolului publicată pe website-ul revistei Polonia Christiana.
Încă de la începuturile activităţilor sociale ale Bisericii, etica sexuală a fost unul din câmpurile de luptă între creştini şi lumea păgână. Încreștinarea nu însemna doar abandonarea cultelor idolatre, ci, de asemenea, părăsirea vechiului stil de viaţă. Acest lucru includea îndepărtarea de toată depravarea sexuală caracteristică timpurilor antice, simultan cu punerea în practică a virtuților evanghelice precum cumpătarea, modestia, puritatea şi abstinenţa.
Confruntarea s-a încheiat cu victoria creştinătăţii asupra lumii Greco-romane care s-a prăbuşit sub atacurile barbarilor, noii veniţi fiind ei înșiși evanghelizați cu succes. Totuşi, acea Christianitas (Creștinătate) a epocii medievale a fost creată de oameni al căror mod de a trăi – creat sub influenţa obiceiurilor păgâne ale strămoşilor lor – lăsa mult de dorit. Doar munca tenace şi persistentă de civilizare desfășurată de Biserică a răspândit, gradual, maniere demne de discipolii lui Christos, dezvoltându-se o societate care se călăuzea în practică după regulile Evangheliei.
Aceste procese au fost, însă, întrerupte – în unele cazuri oprite, în altele doar încetinite – de revoluţiile anti-creștine ale epocii moderne. Nu este o simplă coincidență faptul că revolta protestantă, care a distrus unitatea creştinătăţii, la fel ca revoluţia anti-franceză, care a răsturnat monarhia catolică, au avut un impact dezastruos asupra instituției căsătoriei – piatra de temelie a familiei creștine care creează o societate și o civilizație creştine.
Reforma protestantă a pus sub semnul întrebării indisolubilitatea căsătoriei, Luther scoțând această Sfântă Taină din rândul sacramentelor. Revoluția din 1789 a contribuit la răspândirea înţelegerii eronate a căsătoriei drept un contract civil comun, de aici rezultând posibilitatea de a divorţa oriunde te-ai afla. Excesele sexuale ale revoluţionarilor din Franţa au câștigat, astfel, o bază ideologică folosită ca armă împotriva tradiţiilor morale, aşadar a religiei creștine. Această cale a fost urmată de revoluţionarii secolului al XIX-lea şi, de asemenea, de către succesorii lor bolşevici care au făcut divorţul încă și mai uşor de obținut, promovând totodată eliberarea sexuală a proletariatului.
Neo-marxiștii, discipoli ai reprezentanților „Școlii din Frankfurt”, au decis să creeze un om nou nu prin accelerarea industrializării ci prin punerea sub semnul întrebării a întregii culturi anterioare. Bazându-şi propria lor revoluţie pe diferite minorităţi, aceștia au început să „mărşăluiască prin instituţii” spre a furniza suportul ideologic pentru înfăptuirea revoluţiei în sfera sexuală. Ei erau pe deplin conştienţi de faptul că acolo, în spațiul cel mai intim al vieții cuplului, se găsește ascunsă identitatea umană. O dată cu încheierea campaniilor desfășurate de oratorii lor prin instituţiile lumii contemporane, noua cultură pan-sexuală, care, oricum, s-a dovedit a fi extrem de expansivă, a devenit dominantă. De fapt aceasta pare a fi singura – în mod oficial – funcțională. Răspândirea ei pe întregul glob s-a desfășurat precum izbucnirea focului ce mocnește continuu într-o uriașă groapă de reziduuri: aşa-numită iubire liberă cu toate formele ei, pornografia, prostituţia, ofensiva publică a homosexualității și a altor perversiuni, absurditatea ideologei gender, pervertirea și depravarea copiilor – toate acestea aparțin unei paste cleioase, urât mirositoare, care a inundat lumea fără a lăsa aproape pe nimeni neatins.
Nu este de mirare că astăzi experimentăm un proces opus celui din primele secole creștine. Lumea post-creștină, care a început să practice obiceiuri păgâne, încearcă din răsputeri să-și exercite influenţa asupra comunităţilor creştine, dar în special asupra Bisericii Catolice, forțându-le să idolatrizeze viţelul de aur al sexului. Aşa se face că vedem chiar în interiorul Bisericii oameni și grupuri de influență care încercă să schimbe învăţăturile despre morală și căsătorie. A început oare acest proces în timpurile noastre? Istoria întregii dispute asupra contracepţiei, încheiat o dată cu promulgarea de către Papa Paul al VI-lea a enciclicei Humanae Vitae, arătă limpede că totul a început, de fapt, mult mai devreme.
Conspiraţia liberală
În ciuda disputelor filozofice asupra începutului vieţii umane, Biserica a considerat totdeauna contracepţia şi avortul drept păcate grave. Cu toate acestea, în comunităţile protestante opiniile despre acceptarea “controlului naşterilor” au devenit din ce în ce mai populare încă de la începutul secolului XX. Acest proces a culminat prin rezoluția comunității anglicane privitoare la acceptarea contracepției, din 1930, la Lambeth. Biserica a răspuns prin enciclica Casti Conubii (Mireasa feciorelnică) a Papei Pius al XI-lea, publicată în ultima zi a aceluiaşi an, enciclică în care Sfântul Părinte acuza explicit și viguros contracepţia. Aceeași învățătură a fost repetată în multe discursuri de către succesorul său în scaunul papal, Pius al XII-lea.
La începutul anului 1950 teologi precum iezuitul german Josef Fuchs, profesor la Universitatea Gregoriană, şi Bernard Häring de la Academia Alfonsiană, se străduiau să transpună tezele „Noii Teologii” [i] condamnate de către Papa Pius al XII-lea în domeniul teologiei morale. Instituţia care le promova opiniile era Universitatea Catolica din Leuven (Belgia) – locul unde și-a desfășurat activitatea Louis Janssens, teologul personalist ale cărui învăţături au devenit temelia perspectivei conform căreia caracterul afectiv, personal şi existenţial al principiilor morale exclud dimensiunea lor obiectivă, ele ținând strict de conștiința individuală.
Am putea fi mirați gândindu-ne că asemenea teologi şi opiniile lor au jucat un rol semnificativ în contextul Conciliului Vatican II în timpul căruia un grup mic, dar foarte bine organizat, a încercat să reinterpreteze învăţăturile tradiționale (şi practice) ale Bisericii din domenii de maximă importanță, modificându-le în concordanţă cu ideile lumii de azi. Unul dintre documentele propuse de către comisia pregătitoare a Conciliului, Despre puritate, feciorie, căsătorie şi familie, relua cu fidelitate doctrina tradiţională referitoare la scopul principal al căsătoriei – nașterea şi creșterea copiilor – dar şi la cele secundare – ajutorul reciproc pe care și-l oferă soţii unul altuia şi remediul împotriva pornirilor păcătoase. Acest document a suferit aceeaşi soartă ca alte documente care nici măcar nu au fost discutate, și asta deoarece în prima zi a conciliului părinții din aşa numită „Confederație a Rhinului” (care reunea episcopi din Germania, Franța, Belgia, Olanda şi Austria) a făcut presiuni spre a îndrepta atenția asupra unui mare număr de subiecte menite a fi discutate într-un document despre atitudinea Bisericii față de lumea contemporană.
Sub coordonarea episcopului de Livorno, Emilio Guano, a fost creat un sub-comitet pentru familie și căsătorie, avându-l ca secretar pe profesorul Bernard Häring, deja menționat. Ceea ce este interesant e faptul că şi Papa Ioan al XXIII-lea a ales un comitet ad-hoc format din 8 experţi al căror scop era cel de a explora același subiect. Comitetul format de către reprezentantul Bisericii Catolice din Belgia, Cardinalul Suenens, s-a întâlnit pentru prima oară la Leuven. Majoritatea membrilor săi erau suporteri ai orientării liberale, mai ales după ce preoţii Fuchs şi Häring li s-au alăturat.
Despre reglementarea naşterilor în timpul conciliului
Un nou document, pregătit de către sub-comitetul conciliului, a fost denumit „Schema XIII”. Acesta era semnificativ diferit față de documentul inițial creat de comisia pregătitoare. Nu doar că scopul procreativ al căsătoriei a fost subordonat iubirii mutuale a soților, însă şi problema controlului naşterilor a fost lăsată la libera decizie a conştiinţei soților.
Problema era că acele conştiinţe urmau să fie modelate sub influenţa vederii comune, tot mai răspândite, cum că esenţa căsătoriei ar consta în satisfacerea obținută printr-o viață sexuală regulată și satisfăcătoare iar calitatea vieţii ar fi îndeplinită prin limitarea numărului naşterilor. Cum pot aceste doua postulate, care par că se contrazic unul pe celălalt, să fie armonizate? Singurul răspuns posibil este contracepţia.
Întrebarea referitoare la contracepţie a apărut în conciliu la spre sfârşitul lunii octombrie a anului 1964, în timpul discuţiilor iscate în jurul documentului dedicat bisericii şi lumii contemporane din care a rezultat constituţia apostolică Gaudium et spes (Bucurie și speranță). Cardinalul Suenens a afirmat atunci următoarele: „Este posibil ca noi să ne fi axat prea mult pe cuvintele Sfintei Scripturi: Creșteți și vă înmulțiți (Geneza 1, 28) lăsând în umbră celelalte cuvinte ale lui Dumnezeu: Cei doi vor deveni un singur trup (Matei 19, 5).”
În acelaşi timp a mai subliniat că rolul comitetului era acela de a reacţiona la enorma problemă legată de explozia demografică curentă şi de suprapopularea din mai multe părţi ale lumi. Aşadar, se pare că disputa nu a fost numai despre probleme teologice sau morale. În mod neaşteptat, discuţia a fost saturată cu termeni străini limbajului Bisericii, cum ar fi „suprapopulare” sau „controlul naşterilor”, de parcă ar fi fost preluați direct din rapoartele masonice și globaliste care vor fi pregătite de Clubul din Roma o decadă mai târziu.
Francmasoni, aborţionişti, neo-malthusieni
Idea de a limita creşterea populaţiei a fost articulată, pentru prima dată, la trecerea dintre secolele XVIII și XIX de către un economist englez, anglican, care purta numele de Thomas Robert Malthus. Acesta credea că excesiva prolificitate a oamenilor săraci are ca rezultat fenomenele economice negative. Cei care promovează „controlul naşterilor” obișnuiesc să folosească o denumire derivată din numele său, spunându-și „Neo-Malthusieni”. Prima organizaţie de acest fel a fost „Liga Neo-Malthusiană” fondată de către un cuplu de liberi cugetători: Charles Drysdale şi Alice Vickery, care au promovat concepția conform căreia căsătoria ar fi un soi de prostituţie legală, ideile lor fiind inspirate de către un francmason, Charles Bradlaugh, şi o socialistă feministă, mai târziu ocultistă, Annie Besant.
Această „Ligă Neo-Malthusiană” şi-a oferit întreaga susținere persoanei care a introdus termenul de „control al naşterilor” în discuţiile publice. În 1914 Margaret Sanger, o anarhistă americană, una dintre fondatoarele feminismului secolului XX, devenită între timp un adevărat idol al aborționiștilor, a anunţat în revista The Woman Rebel crearea unei mişcări al cărui obiectiv era ca femeia să devină stăpâna absolută a propriului trup. În 1916 ea a deschis, la New York, cu ajutorul Mariei Stopes, o englezoaică care susținea controlul naşterilor, prima clinică ilegală de „planificare familială”. În 1921 Sanger a fondat „liga controlului naşterilor” şi a ajutat la organizarea congresului internaţional neo-malthusian. În data de 29 august 1927 a avut loc prima „Conferinţă Internațională asupra Populaţiei”. Organizată de Sanger împreună cu „Liga Națiunilor” şi „Rockefeller Foundation”, conferința a avut loc la în Elveția, la Geneva. În acest mod perspective orientate împotriva omului și a natalității au ajuns să fie cunoscute de un public larg.
Totuși, metodele de a limita numărul naşterilor sugerate în acel timp nu aveau nici o şansă de a câştiga aprobarea generală, iar cei care susțineau folosirea coerciției de către stat spre a le impune erau puțini.
Singura țară unde astfel de practici au fost introduse la scară mare a fost China comunistă. Rezumând, putem spune că ruptura a constat în descoperirea și popularizarea pilulei contraceptive de către Dr. Pincus a căror cercetări au fost susținute de către nimeni alta decât… Margaret Sanger. Proiectul a fost finanţat de către o susținătoare, Kathrine McCormick, din averea soţului ei multi-milionar.
Ortodoxie şi răzvrătire
John Rock, un autor catolic care a publicat, în 1963, lucrarea intitulată It’s time -despre „nevoia” ca Biserica să-și însușească o nouă abordare a reglementării nașterilor, a participat la crearea pastilei „Pincus”[ii]. Un articol al teologului din Leuven deja menţionat, Louis Janseens, articol în care era susţinută ipoteza din cartea lui John Rock, a fost publicat în acelaşi an. Acest teolog provenea din aceeaşi universitate din Leuven al cărei patron, Cardinalul Suenens, sugera acceptarea contracepţiei repetând sloganul propagandiştilor cu referire la suprapopulare, slogan răspândit de Neo-Malthusieni în timpul conciliului.
Să ne întoarcem, pentru moment, la Conciliul Vatican II. Acesta se apropia de momentul încheierii iar profesorii și discipolii lor de la Leuven care lucrau la Schema XIII erau din ce în ce mai siguri de victorie. Când a venit momentul voturilor, 9 membrii ai comitetului şi-au arătat suportul pentru contracepţie, 3 dintre membri au votat împotrivă, 3 s-au retras de la vot iar unul a fost absent. În orice caz, atunci când raportul comisiei a fost prezentat Papei Paul al VI-lea, el a cerut un raport de la minoritatea fidelă învățăturii Bisericii. În acest context au existat încercări de a crea presiuni asupra Papei prin „scurgerea” raportului pro-contracepţie în presă.
În ciuda ezitării sale de la început, Papa Paul al VI-lea nu a cedat și, în data de 25 iulie 1968, a publicat enciclica Humane Vitae care relua învăţăturile dintotdeauna ale Bisericii. Activităţile lobby-ului anti-natalitate au fost astfel împiedicate.
O rebeliune deschisă împotriva enciclicei lansată de către unii intelectuali ai bisericii, preoți, dar şi de episcopate din anumite ţări, a demonstrat cât de adânci erau ideile anti-nataliste înrădăcinate în lumea Catolică cu mult înaintea acelei perioade. Problema, însă, nu este doar aceea că iniţiatorii acestei rebeliuni nu au fost condamnaţi în mod neechivoc, ci că ei au început a fi urmați, mai mult sau mai puțin conştient, în viețile lor zilnice de milioane de creștini din întreaga lume.
–
[i] Avându-l ca reprezentat de marcă pe Henri de Lubac S.J., acest curent a fost caracterizat prin interpretări controversate ale unor teze teologice fundamentale cum ar fi cele privitoare la raportul dintre lumea supranaturală a harului dumnezeiesc și lumea căzută (N.T.).
[ii] Numită astfel după Gregory Goodwin Pincus, cercetătorul care a fost unul dintre autorii pilulei contraceptive (N.T.).
