back to top

RESTABILIREA ORDINII NATURALE: O agendă pentru România (XV). Dreptul la viață – Situația juridică actuală

Toate episoadele precedente aici

Situația juridică actuală

Conform unui sondaj recent realizat de gruparea pro-avort „Center for Reproductive Rights” („Centrul pentru Drepturi Reproductive”), aproximativ două treimi din țările lumii au legi care restricționează avortul.

Conform acelui sondaj, 68 de țări fie interzic avortul, fie îl permit numai dacă este necesar pentru salvarea vieții mamei, iar alte 59 de țări permit avortul numai dacă este necesar pentru salvarea vieții sau menținerea sănătății mamei. Circa o treime din aceste țări au instituit și excepții pentru situațiile de viol, iar câteva au instituit excepții pentru incest și/sau handicap fetal[1]. Deși nu toate aceste 127 de legislații îi acordă copilului nenăscut întreaga protecție juridică adecvată, ele reflectă în mod clar o recunoaștere continuă de către majoritatea covârșitoare a națiunilor lumii a faptului că copiii nenăscuți merită protecție și că nu există niciun drept al omului la avort. Spre deosebire de acest lucru, numai 56 de țări permit avortul din orice motiv și numai 22 dintre ele nu prevăd restricții privind vârsta gestațională. Alte 14 țări interzic avortul, însă prevăd excepții din motive socioeconomice[2].

Afirmațiile grupurilor de presiune pro-avort[3], conform cărora accesul la avort este un drept fundamental recunoscut la nivel internațional, sunt așadar false, nu numai din considerente morale, ci și, după cum se poate demonstra, în raport cu legislația pozitivă aflată în vigoare la momentul de față și aplicată în majoritatea statelor.

Totuși, legislația restrictivă aflată în vigoare la momentul de față în majoritatea țărilor este, în majoritatea cazurilor, insuficientă în raport cu standardele descrise mai sus. Mai mult, eficiența acestor legi este afectată deseori de interpretarea laxă și de punerea în aplicare inadecvată.

Deși avortul este, în mod clar, o formă foarte gravă și radicală de discriminare (în marea parte a cazurilor legată de vârsta victimelor, în alte cazuri legată de alte motive suspecte, precum sexul sau dizabilitatea), legislația antidiscriminare a fost rareori utilizată pentru combaterea avortului. Problema pare a consta, în principal, în faptul că legile antidiscriminare impun, de obicei, ca victimele discriminării să depună personal plângere. Dat fiind că situațiile în care un copil supraviețuiește unei tentative de avort sunt foarte rare (în unele țări este chiar posibil să se ucidă copilul extra utero într-o atare eventualitate!), acest lucru este aproape imposibil. Astfel, există lipsuri și din punct de vedere al aplicării legilor antidiscriminare care, teoretic, ar scoate avortul în afara legii.

În această secțiune vom examina situația actuală privitoare la avort în conformitate cu Dreptul Tratatelor Națiunilor Unite și al tratatelor regionale privind drepturile omului. Într-o etapă ulterioară s-ar putea realiza o evaluare a situației juridice din dreptul intern al fiecărei țări în parte.

 

I. Dreptul tratatelor internaționale

În ultimii ani, diferite organisme de monitorizare ale Tratatelor Națiunilor Unite au prezentat reinterpretări absurde ale tratatelor internaționale care le-au fost încredințate, pretinzând că în aceste tratate se ascunde un „drept la avort” implicit. Aceste interpretări sunt false și artificiale și, în loc să confere credibilitate afirmațiilor că avortul este un drept al omului, ele subminează credibilitatea instituțiilor și a persoanelor care le emit. S-a demonstrat în mod clar că aceste interpretări deliberat false ale legislației instituite prin tratatele internaționale pot fi urmărite înapoi în timp până la o întâlnire care a avut loc la Glen Cove în 1996, în spatele ușilor închise, la care birocrații Națiunilor Unite au invitat reprezentanți ai respectivelor organisme de monitorizare a tratatelor, precum și reprezentanți ai diferitelor grupuri de lobby pro-avort, pentru a discuta „abordările din perspectiva drepturilor omului în privința sănătății femeilor, cu accent pe sănătatea și drepturile sexuale și reproductive”[4]. Așa cum s-a descoperit mai târziu, în cadrul acelei reuniuni s-a pus în principal accentul asupra promovării unei reinterpretări radicale a legislației derivate din Tratatele Națiunilor Unite, dat fiind că tentativele din timpul Conferințelor Națiunilor Unite privind Populația (Cairo, 1994) și Femeile (Beijing, 1995), prin care se urmărea obținerea acordului comunității internaționale asupra textelor în care avortul era menționat în mod explicit ca drept al omului, eșuaseră.

Din acel moment, organismele de monitorizare a tratatelor Națiunilor Unite au devenit sursa unor tentative omniprezente de a manipula tratatele internaționale care le sunt încredințate. Acestea critică țările individuale pentru faptul că au prevederi „prea restrictive” și emit „recomandări generale” în care se prevede că legislația care incriminează avortul trebuie abrogată[5].

Trebuie remarcat, în acest context, că rapoartele și comentariile respectivelor organisme nu au efect obligatoriu. Dacă nu sunt elaborate în mod adecvat, aceste rapoarte și comentarii subminează credibilitatea și autoritatea celor care le întocmesc – și putem vedea clar că acest lucru se întâmplă la momentul de față. De asemenea, trebuie remarcat că membrii acestor organisme sunt desemnați prin proceduri destul de opace, iar mulți dintre ei au un parcurs educațional destul de mediocru. Aceste organisme nu pot fi considerate o sursă cu autoritate în interpretarea tratatelor vizate, ci – în ciuda faptului că nu au niciun mandat în acest sens – acționează ca organisme politice, cu propria lor agendă.

Interpretarea corectă a tratatelor relevante ale Națiunilor Unite privind drepturile omului, în conformitate cu normele de interpretare prevăzute în Convenția de la Viena privind Dreptul Tratatelor, este următoarea:

  • Declarația Universală a Drepturilor Omului (DUDO):

Articolul 3 din DUDO recunoaște faptul că „fiecare ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitate personală”. Nu există nicio prevedere specifică cu privire la avort. Totuși, dat fiind faptul că copilul nenăscut este, începând din momentul concepției, o ființă umană individuală, diferită de mama sa, faptul că acesta trebuie inclus în sintagma „fiecare persoană” este dincolo de orice îndoieli rezonabile.

Chiar dacă ar exista îndoieli rezonabile cu privire la statutul copilului nenăscut (ceea ce nu este cazul), principiul precauției ar impune o interpretare care include copilul nenăscut în sintagma „fiecare persoană”, mai degrabă decât să se riște a priva o ființă umană de dreptul său la viață.

Excluderea copilului nenăscut de sub protecția acordată prin articolul 3 al DUDO ar părea legitimă numai dacă ar exista certitudinea că nu este o ființă umană. Însă o astfel de certitudine nu există.

  • Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (PIDCP):

Articolul 6 din PIDCP recunoaște faptul că „fiecare ființă umană are dreptul inerent la viață”.

PIDCP depășește DUDO, prin faptul că oferă două clarificări importante.

Mai întâi, recunoaște faptul că „acest drept va fi protejat prin lege”. Aceasta înseamnă că statul nu numai că trebuie să se abțină de la încălcarea acestui drept, ci trebuie să întreprindă și măsurile adecvate pentru a asigura protecție împotriva acestei încălcări de către alții. Acest lucru este de o importanță deosebită în contextul avortului.

În al doilea rând, PIDCP prevede (în articolul 6.5) că „pedeapsa cu moartea […] nu se va aplica femeilor însărcinate”. Deși Convenția nu exclude, ca atare, posibilitatea pedepsei capitale pentru infracțiunile grave, exclude în schimb execuția femeilor însărcinate. Motivul evident este acela că Convenția recunoaște faptul că un copil nenăscut este o persoană diferită de mama sa și este inocent, deținând propriul său drept la viață.

Prin urmare, este logic imposibil să se interpreteze articolul 6 al PIDCP ca neinterzicând avortul sau, lucru și mai important, ca neimpunând asupra statelor nicio obligație de a proteja copilul nenăscut împotriva avortului.

  • Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei (CEDAW)

Articolul 12 al CEDAW prevede următoarele:

„1. Statele semnatare vor întreprinde toate măsurile adecvate pentru eliminarea discriminării împotriva femeilor în domeniul îngrijirii medicale, pentru a asigura, pe baza egalității dintre bărbați și femei, accesul la servicii de îngrijire medicală, inclusiv la cele legate de planificarea familială.

2. Indiferent față de prevederile de la alineatul 1 al acestui articol, statele semnatare le vor asigura femeilor servicii adecvate în legătură cu sarcina, nașterea și perioada postnatală, acordând, în cazul în care este necesar, servicii gratuite, precum și o nutriție adecvată în timpul sarcinii și alăptării.”

Această prevedere a fost interpretată de Comitetul privind CEDAW al Națiunilor Unite ca susținând implicit că „legislația care incriminează avortul ar trebui modificată, pentru a retrage măsurile punitive impuse asupra femeilor care fac avort”.[6]

După cum se poate vedea cu ușurință, această interpretare absurdă nu are nicio bază în text, dat fiind că:

  • textul nu face nicio referire explicită la avort;
  • se recunoaște în mod general faptul că avortul nu este o modalitate legitimă de planificare familială[7]; și
  • ar fi absurd să se interpreteze CEDAW într-un mod care se află în opoziție directă cu PIDCP (a se vedea mai sus).

Dreptul la sănătate, chiar și în versiunea sa „feministă” (cea prevăzută în CEDAW), nu include așadar niciun drept la avort.

 

II. Tratate regionale privind drepturile omului

  • Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDrO)

CEDrO este unică printre instrumentele mondiale din domeniul drepturilor omului, deoarece este prevăzută cu un mecanism de punere în aplicare cu putere de obligativitate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) nu îi poate impune unui stat să își modifice legislația sau practicile administrative, însă poate condamna un stat să plătească compensații victimelor care au făcut obiectul unor abuzuri în privința drepturilor omului. Dacă un stat este găsit vinovat în mod repetat de același tip de abuzuri, aceste compensații pot crește. În general, statele respectă deciziile CEDO.

Articolul 2 al CEDrO, folosind un limbaj similar cu DUDO și PIDCP, recunoaște că „dreptul fiecărei persoane la viață va fi protejat prin lege”. Totuși, nu există nicio prevedere specială comparabilă cu articolul 6 alineatul 5 al PIDCP pentru protejarea vieții copilului nenăscut. Cu toate acestea și din motivele indicate deja cu privire la DUDO și PIDCP, este clar că o interpretare corectă a articolului 2 al CEDrO ar acorda protecție totală copiilor înainte de naștere.

În mod lamentabil, jurisprudența CEDO (și a Comisiei Europene a Drepturilor Omului) nu reușește să asigure eficient această protecție – situație care evidențiază slăbiciunile acestei instituții. Atunci când primele țări au început să legalizeze avortul, ne-am fi așteptat în mod rezonabil ca instituțiile care monitorizează aplicarea Convenției să constate că acest lucru este incompatibil cu obligația statelor semnatare de a proteja dreptul la viață. Însă, în mod straniu, Comisia și Curtea au evitat mereu să își asume o astfel de poziție, sub diverse pretexte:

  • în Paton c. Marii Britanii, reclamantul a argumentat că soția sa ar trebui împiedicată să avorteze fătul pe baza dreptului la viață al fătului. Însă Curtea a argumentat că (potențialul) drept la viață al fătului nu depășea interesele femeii, întrucât acesta „este legat în mod intim și nu poate fi separat de viața femeii însărcinate”. Aceasta nu merge până într-acolo încât să spună că fătul nu are drept la viață, însă subordonează dreptul la viață al unei ființe umane de „interesele” alteia, fără măcar să încerce să definească aceste interese. Este evident că Curtea s-a supus mentalității momentului, și nu textului Convenției, și că atât raționamentul său, cât și concluziile sale, au fost eronate. Totuși, din momentul deciziei respective, CEDrO a rămas complet ineficientă atunci când este vorba despre protejarea vieții copilului nenăscut.
  • În Boso c. Italiei, CEDO a statuat că o lege care permite avortul sub pretextul „protejării sănătății fizice sau mintale a femeii însărcinate” nu încalcă articolul 2, ci „aceste prevederi stabilesc un echilibru corect între nevoia de a asigura protecția fătului, pe de o parte, și interesele femeii, de cealaltă parte”. În mod straniu, nu se face referire la dreptul la viață al fătului, ci la nevoia de a proteja fătul (care, în opinia Curții, este importantă, însă aparent, nu primordială). Din nou, nu există o afirmație clară că fătul nu are drept la viață, ci doar o afirmație confuză care face ca acest drept să fie teoretic și ineficient.
  • În Vo c. Franței, reclamanta a fost o femeie care a suferit o pierdere de sarcină din cauza malpraxisului unui medic și care s-a plâns că medicul nu a fost urmărit penal. Din nou, CEDO a evitat să ia o poziție cu privire la dreptul la viață al fătului în conformitate cu articolul 2, afirmând că, chiar dacă fătul are dreptul la viață, un stat semnatar ar putea în acest caz să se achite de obligația de a-l proteja prin alte modalități decât sancțiunile penale.

În mod clar, din aceste hotărâri rezultă că CEDO se află într-o dilemă: ar fi cât se poate de absurd (și, astfel, ar prejudicia reputația Curții) să afirme deschis că embrionul nu are drept la viață. Pe de altă parte, confirmarea deschisă că fătul este o ființă umană și, pe cale de consecință, are dreptul la viață, ar scoate în afara legii practicile și legislațiile privind avortul aplicate de aproape toate cele 47 de state semnatare. Curtea nu pare a avea curajul pe care l-ar impune o asemenea afirmație.

Eșecul regretabil al CEDO de a proteja dreptul la viață al copilului nenăscut a încurajat grupurile pro-avort să folosească Curtea ca forum pentru o activitate frivolă numită „litigiu strategic”, pretinzând că, în locul dreptului la viață al copilului nenăscut, Convenția conține (cel puțin în anumite situații) un drept al femeilor de a face avort. Este lamentabil că Curtea ia în considerare aceste pretenții evident nefundamentate, în loc să le respingă din capul locului. În ciuda acestui lucru, „litigiul strategic” nu a fost, până acum, încununat de succes:

  • în Tysiac c. Poloniei, reclamanta a pretins că dreptul ei la intimitate (articolul 8 al Convenției) a fost încălcat prin faptul că legea nu i-a permis să aibă acces la avort în momentul în care a crezut că continuarea sarcinii ei i-ar putea pune în pericol vederea. Deși Curtea a criticat Polonia pentru faptul că nu au fost puse la dispoziție proceduri formale pentru a contesta evaluarea unui doctor conform căreia nu există niciun pericol pentru sănătatea femeii însărcinate, care ar putea justifica un avort în conformitate cu legislația internă aplicabilă, aceasta a afirmat, de asemenea, că Convenția nu conține un „drept la avort”.
  • În mod similar, în A, B și C c. Irlandei, Curtea – contrar a ceea ce intenționaseră reclamanții și grupurile de lobby care îi foloseau – a afirmat în mod explicit că Convenția nu conține un „drept la avort”. Totuși, a găsit că dreptul unuia dintre cei trei reclamanți a fost încălcat de faptul că nu a existat o procedură juridică pentru a determina ex ante dacă, în situația ei specifică, un avort ar fi fost licit în conformitate cu legislația irlandeză aplicabilă.

Situația poate fi rezumată prin a spune că, prin adoptarea unei poziții nefundamentate de „neutralitate” între cei care doresc să protejeze dreptul la viață și cei care doresc să-l submineze, CEDO a făcut ca Convenția să devină ineficientă și inutilă. Pe de altă parte, tentativa absurdă a activiștilor pro-avort de a face Curtea să „descopere” că Convenția conține un „drept la avort” implicit a rămas, până acum, fără succes. Totuși, hotărârile precum Tysiac c. Poloniei și A, B și C c. Irlandei indică în mod îngrijorător voința anumitor judecători din cadrul CEDO de a fabrica un „drept la avort” de facto, impunându-le statelor membre care interzic avortul un număr de cerințe (pur) procedurale care sunt imposibil de îndeplinit.

 

– va urma –

____________

[1] Center for Reproductive Rights, „Fact Sheet: The World’s Abortion Laws” („Document de informare: legile la nivel mondial privind avortul”), septembrie 2009.

[2] Vezi nota de subsol nr. 13.

[3] Unele grupări de lobby pro-avort caută să ofere afirmațiilor lor o falsă aparență de credibilitate științifică, prin publicarea acestora în presa științifică. A se vedea, de exemplu, Ch. Zampas și J. Gher, Abortion as a Human Right – International and Regional Standards („Avortul ca drept al omului – standarde internaționale și regionale”). Human Rights Law Review, volumul 8, numărul 2, paginile 249-294, 2008.

[4] http://www.unfpa.org/rights/docs/rightsrh_eng.pdf

[5] Recomandarea generală CEDAW nr. 24 privind art. 12 al CEDAW (1999), alineatul 31.

[6] Recomandarea generală CEDAW nr. 24 privind articolul 12 al CEDAW (1999), paragraful 31.

[7] Acest lucru este prevăzut în mod explicit în Programul de Acțiune al CIPD (Conferința Internațională privind Populația și Dezvoltarea) adoptat la Conferința Națiunilor Unite privind Populația și Dezvoltarea (Cairo, 1994) care stipulează la alineatul 8 punctul 25 că „în niciun caz avortul nu va fi promovat ca metodă de planificare familială”. Programul de Acțiune nu este un tratat internațional și nu are efecte juridice obligatorii asupra niciunui stat. Totuși, este până acum singurul document internațional care tratează explicit problema avortului. Contrar afirmațiilor făcute de anumite grupuri de lobby pro-avort, programul nu recunoaște niciun „drept la avort”, ci exclude explicit avortul ca metodă de planificare familială – lucru care ar putea fi considerat, fără echivoc, ca prim pas în direcția unei interziceri explicite a avortului.

PRO VITA București
PRO VITA Bucureștihttp://www.asociatiaprovita.ro
Asociația PRO VITA Bucureşti este dedicată protejării vieţii umane începând de la concepţie şi promovării valorilor familiei, prin educaţie eficientă, acţiune civică şi legislaţie.

Cele mai recente articole