Toate episoadele precedente aici
O ordine juridică, în conformitate cu Dreptul Natural
În lumina acestor ideologii periculoase și distructive, este legitimă întrebarea dacă „Pluralismul” contemporan trebuie interpretat ca o implicație că acestora trebuie să li se acorde un loc în societate. Este cel mai înalt obiectiv la care putem aspira o stare de coexistență, în care Dreptul Natural cel puțin nu este blamat drept „injustiție” și în care omul corect cel puțin nu va fi pedepsit pentru corectitudinea sa? Sau, nu cumva, ar trebui ca obiectivul nostru să fie acela de a crea o ordine juridică ghidată în toate aspectele de Dreptul Natural, în care răspândirea ideologiilor false și periculoase, precum cele menționate mai sus, va fi împiedicată?
La această întrebare trebuie să oferim un răspuns diferențiat.
În primul rând, nu poate exista niciun dubiu că obiectivul nostru, de fapt, obiectivul oricărei persoane decente, trebuie să fie acela de a stabili o ordine juridică ce corespunde în totalitate Dreptului Natural, ceea ce implică în mod necesar că acțiunile care contrazic Dreptul Natural trebuie interzise și, acolo unde este necesar și adecvat, plasate sub sancțiuni disuasive. Acesta este chiar scopul legislației pozitive: ea trebuie să reflecte și să pună în aplicare Dreptul Natural. Astfel, de exemplu, este perfect legitim să promovăm o legislație care incriminează avortul, eutanasia sau care exclude recunoașterea juridică a „căsătoriilor unisex”, chiar dacă există unii cetățeni care consideră că avortul, eutanasia sau sodomia sunt acceptabile moral. În situația ideală, Dreptul Natural și legislația pozitivă converg.
Cu toate acestea, este posibil să trebuiască a fi aplicată o anumită măsură de toleranță în cazurile în care intoleranța ar putea cauza rele mai mari. O astfel de toleranță nu este niciodată valoroasă în sine, dar poate fi considerată o strategie prudențială pentru evitarea răului dezordinii sociale.
Dacă, din motive politice, este imposibil a se asigura conformitatea ordinii juridice cu Dreptul Natural, atunci trebuie cel puțin să se caute ajungerea la cea mai bună soluție posibilă. Acest lucru nu trebuie, în schimb, să ne facă să renunțăm la obiectivul ultim, acela al obținerii conformității depline cu Dreptul Natural într-o etapă ulterioară.
Libertatea de conștiință
În țările și în epocile în care legislația pozitivă este în contradicție cu Dreptul Natural, pot exista situații în care persoanele corecte sunt supuse presiunilor de a acționa în mod contrar conștiinței lor. În astfel de situații, singura soluție posibilă pentru aceste persoane ar putea fi contravenirea legii și asumarea consecințelor indezirabile.
Pentru evitarea unor astfel de situații, multe jurisdicții au legiferat așa-numitele „clauze de conștiință”, care, de exemplu, prevăd că niciun medic sau nicio asistentă medicală nu pot fi obligați să participe la avorturi sau la eutanasie.
Se poate argumenta că astfel de clauze de conștiință ar trebui considerate drept un minim standard de drepturi ale omului, dar în situațiile reale, această presupunere nu își menține validitatea. Multe țări care au legalizat avortul, eutanasia și alte practici abominabile nu prevăd astfel de clauze de conștiință. Rămâne de văzut dacă legislația internațională privind drepturile omului, precum Art. 9 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (privind libertatea de conștiință) conferă protecția corespunzătoare obiectorilor de conștiință și, dacă da, în ce circumstanțe.
Din perspectiva Dreptului Natural, obligația morală de a se abține de la o faptă rea există indiferent dacă există sau nu o prevedere juridică pentru protejarea libertății de conștiință. Este mai bine să suferi o nedreptate decât să o comiți. Astfel, poate exista chiar o obligație morală de a contraveni dreptului pozitiv, iar dorința unei persoane de a face acest lucru ar trebui, atunci, considerată chiar drept o mărturie deosebit de valoroasă a unui adevăr moral.
Totodată, clauzele de conștiință sunt insuficiente pentru a face legile liberale cu privire la avort conforme cu drepturile omului. De fapt, ar părea absurd să acceptăm viața într-o societate în care omuciderea sau furtul sunt legale, atât timp cât nimeni nu este obligat să fure sau să ucidă. Orice persoană rezonabilă va înțelege că este legitim și necesar să promovăm o societate în care omuciderea și furtul sunt ilegale pentru toți. O astfel de interdicție nu înseamnă impunerea credințelor și valorilor unui grup restrâns asupra restului societății, ci reprezintă o simplă necesitate pentru binele tuturor.
Sensul real al clauzelor de conștiință este de a permite, în mod excepțional, indivizilor să se abțină de la o acțiune care este în mod obiectiv corectă (întrucât ei o consideră greșită) sau de a le permite să facă o acțiune greșită (întrucât ei o consideră corectă). Dar acesta nu este cazul nostru: noi milităm pentru o ordine juridică ce corespunde adevărului moral obiectiv. De aceea, punctul nostru de vedere nu ar trebui să facă obiectul simplei toleranțe.
Indiferent de aceasta, este un obiectiv politic legitim acela de a milita pentru adoptarea unor astfel de clauze de conștiință cu privire la avort etc. în jurisdicțiile în care acestea nu există, mereu cu condiția de a se înțelege că astfel de clauze nu conferă nicio legitimitate unei legi care legalizează ceea ce ar trebui, de fapt, să fie interzis. O „clauză de conștiință” nu este, prin urmare, o soluție acceptabilă pentru reglementarea practicilor inerent malefice, ci o soluție de ultim recurs pentru a oferi un minim de protecție celor care nu doresc să se facă complici la acestea. Existența acestor clauze de conștiință nu anulează obligația de a milita pentru abrogarea legii prin care acțiunea inerent malefică este legalizată.
Invocarea libertății religioase
Foarte similar cu libertatea de conștiință, un argument frecvent uzitat pentru protejarea celor care doresc să acționeze moral, în ciuda impunerilor Revoluției Culturale, este că aceștia se bucură de libertate religioasă, ceea ce include dreptul de a acționa conform credințelor lor religioase profunde. De aceea, ar fi o încălcare a unui drept al omului ca o persoană să fie forțată să participe la avort, eutanasie sau altele asemenea.
Deși este corect în sine, acest argument are, totuși, dezavantajul server al relativizării poziției noastre morale, care se fondează pe adevărul obiectiv, și nu pe o credință subiectivă. Indirect, acesta conferă o oarecare legitimitate celor care susțin cauzele cărora noi ne opunem (de exemplu, spunând că avortul este acceptabil dacă cineva crede că fetusul nu este o ființă umană). În fapt, invocarea libertății religioase în contextul avortului, eutanasiei sau sodomiei echivalează cu clasificarea tuturor punctelor de vedere posibile drept „credințe” și plasarea acestora la același nivel sau, mai rău, acceptarea supoziției că doar opinia opusă avortului, eutanasiei etc. se bazează pe „credință” (putându-se induce că opinia conform căreia respectivele practici sunt acceptabile este „obiectivă” sau „științifică”).
Mai mult, argumentul libertății religioase ar putea fi cu ușurință utilizat de anumite grupări pentru promovarea unor practici inacceptabile (de exemplu, poligamia, mutilarea genitală și multe altele). Prin urmare, el este o sabie cu două tăișuri și trebuie utilizat cu maximă precauție sau deloc. În contextul problemelor tratate de prezenta lucrare, nu pare necesar sau recomandabil să se invoce libertatea religioasă, dat fiind că avem la dispoziție argumente suficiente pentru a demonstra că punctele de vedere pe care le promovăm se bazează pe adevărul obiectiv.
Adaptarea rezonabilă
Un alt concept frecvent uzitat în contextul mai amplu al exercitării libertății religioase este „adaptarea rezonabilă”. Aceasta înseamnă că trebuie făcute eforturi rezonabile, de exemplu de către angajatori, pentru a permite angajaților să reconcilieze viața profesională cu credințele religioase. De exemplu, o companie de transport public ar face bine dacă ar solicita șoferilor musulmani să lucreze duminică în loc de vineri, în timp ce șoferii creștini vor lucra vineri, și nu duminică. Astfel, credința religioasă este ușor acomodată și există, în plus, avantajul că este posibil să se găsească șoferi dispuși să lucreze în weekend. Analog, se poate argumenta că, într-o țară care a introdus recent controversatele legi privind „căsătoria” unisex, acestea trebuie să includă măsuri rezonabile de adaptare pentru ofițerii de stare civilă are nu doresc să prezideze astfel de ceremonii. În majoritatea cazurilor, acest lucru ar trebui să fie cu ușurință posibil, din moment ce cererea de „căsătorii” unisex pare a fi limitată, iar numărul obiectorilor de conștiință nu este mare.
Cu toate acestea, trebuie menționat că „adaptarea rezonabilă” este o abordare adecvată pentru tratarea acelor situații ce rezultă din faptul că oamenii diferiți provin din medii culturale diferite. Problemele morale fundamentale, dimpotrivă, nu au nimic de a face cu un mediu religios sau cultural în particular. Repudierea practicilor precum avortul, eutanasia sau homosexualitatea nu reprezintă expresia unei culturi particulare sau a unui crez religios particular, ci expresia Dreptului Natural, care este universal valabil și trebuie să fie respectat de toți.
Prin urmare, adaptarea rezonabilă în favoarea obiectorilor nu este suficientă pentru a conferi legitimitate unei legi care contravine grav Dreptului Natural.
– va urma –
