back to top

RESTABILIREA ORDINII NATURALE: O agendă pentru România (IX). Forme alternative de familie?

02210Toate episoadele precedente aici

În lumina considerentelor precedente, apare întrebarea dacă ar trebui să existe orice formă de acceptare sau recunoaștere juridică pentru „formele alternative de familie” sau nu. Merită partenerii care coabitează sau partenerii homosexuali orice formă de recunoaștere juridică? Acolo unde o astfel de recunoaștere există (sub forma „căsătoriei unisex”, a „parteneriatelor civile” sau, pur și simplu, prin faptul că legile tratează astfel de cupluri ca și cum ar fi căsătorite), ar trebui ca prevederile respective să fie abrogate?

Ce drepturi pentru partenerii care coabitează?

Egalitate de tratament față de cuplurile căsătorite?

În ultimii ani, a existat o tendință tot mai mare, în multe jurisdicții, de a oferi cuplurilor (de sexe diferite) care trăiesc într-o „relație stabilă” (adică, cuplurilor care sunt necăsătorite, dar împart același domiciliu) un statut similar sau identic cu cel al cuplurilor căsătorite. Se argumentează că, pe motiv că respectivele cupluri se află de facto într-o situație similară și duc vieți asemănătoare cu cele ale cuplurilor căsătorite, acestea nu trebuie să fie supuse discriminării.

Acest raționament ne pare eronat. Există o diferență decisivă, care trebuie luată în considerare: în timp ce membrii cuplurilor căsătorite și-au asumat un angajament reciproc public și cu caracter de obligativitate, atât ad intra (între ei) și ad extra (față de restul societății), cuplurile care coabitează nu au făcut acest lucru. De fapt, membrii acestora au făcut alegerea deliberată de a nu-și crea obligații – deci, de ce să fie tratați ca și cum și le-ar fi creat?

„Egalitatea de tratament” a cuplurilor care coabitează față de cuplurile căsătorite poate avea doar două rezultate posibile:

Fie:

  • partenerii necăsătoriți vor primi doar beneficiile sociale și fiscale asociate cu căsătoria, fără obligațiile legale care se aplică cuplurilor căsătorite (așa-numita „aplicare selectivă”). Acest lucru ar constitui, în mod evident, o mare inegalitate de tratament, întrucât ar fixa o recompensă pentru refuzul de a accepta angajamente și responsabilități cu caracter de obligativitate,

fie:

  • partenerii necăsătoriți vor fi obligați, de asemenea, să accepte aceleași obligații și responsabilități ca și partenerii căsătoriți. Acest lucru ar însemna, însă, impunerea asupra acestora a unei alegeri pe care ei înșiși niciodată nu au făcut-o (din moment ce nu s-au căsătorit deliberat). De asemenea, acest fapt ar crea o incertitudine considerabilă pe plan juridic, întrucât, în final, o autoritate publică, și nu cuplul însuși, ar decide, în baza unor criterii destul de vagi, că sunt îndeplinite condițiile pentru egalitatea de tratament.

Libertatea înseamnă a le permite oamenilor să ia decizii care au consecințe practice. Prin urmare, într-o societate liberă, statul trebuie să respecte alegerea liberă a cetățenilor de a se căsători sau nu și să îi trateze în consecință. Egalitatea de tratament între cuplurile care coabitează și cele căsătorite este nedreaptă, discriminatorie, nu respectă libertatea personală și creează incertitudine pe plan juridic.

În plus, se poate argumenta în mod rezonabil că dreptul internațional care obligă statele să protejeze dreptul la căsătorie presupune că statutul persoanelor căsătorite trebuie să difere semnificativ de cel al persoanelor care coabitează. Acolo unde acest principiu nu se aplică, instituția „căsătoriei” devine insignifiantă și inutilă. De aceea, egalitatea de tratament între cuplurile necăsătorite și cele căsătorite constituie, în mod plauzibil, o încălcare a legislației privind drepturile omului.

Ar trebui să existe mai mult de un singur tip de căsătorie?

O altă întrebare este dacă, în loc să prevadă un singur tip de căsătorie, un stat poate, sau ar trebui, să legifereze tipuri diferite de instituții similare căsătoriei. Un exemplu al acestui gen de abordare îl constituie Franța, unde, în afară de căsătorie, există o nouă instituție intitulată „PACS” (pacte civil de solidarité), care prevede un grad mai mic de angajament reciproc decât căsătoria, din care se poate obține cu mai mare ușurință divorțul, dar care nu conferă aceleași drepturi legale (în special cel privind posibilitatea adopției sau a reproducerii asistate medical). Pactul poate fi încheiată între cupluri de sexe diferite sau de același sex. Deși pentru cele din urmă, constituie unica posibilitate de a obține recunoașterea juridică a relației lor, pentru primele este o formă de „căsătorie inferioară”.

Aceasta ridică întrebarea: dacă se acceptă că trebuie să existe mai mult de un singur tip standard de căsătorie, de ce ar trebui să existe numai două (și nu, de exemplu, zece) tipuri diferite, fiecare variind în ceea ce privește gradul de angajament reciproc și beneficiile sociale/fiscale? Se pot imagina „prietenii”, „prietenii apropiate”, „prietenii intime” exclusive sau neexclusive etc., toate înregistrate juridic, și (de ce nu?) chiar și posibilitatea, la antipod, de a încheia un tip de căsătorie care astăzi nu pare să mai existe în majoritatea țărilor, și anume o căsătorie fără drept de divorț.

În cele din urmă, ne putem întreba, de asemenea, de ce să nu existe o libertate contractuală totală, în care oamenii să își aranjeze viețile private după cum consideră de cuviință.

Împotriva unor astfel de tendințe, se pot ridica următoarele obiecții:

  • Cu cât este mai mare varietatea instituțiilor similare căsătoriei, cu atât mai mare va fi confuzia în ceea ce privește sensul exact al fiecăreia dintre ele – nu numai pentru terți, ci și pentru cele două persoane implicate. Deși astăzi există încă, în societate, percepția comună a ceea ce este o „căsătorie”, această înțelegere s-ar dilua complet, în scurt timp, dacă ar exista o varietate de „căsătorii” diferite. Căsătoria și-ar pierde, în acest mod, statutul de instituție respectată în sfera publică și ar fi spoliată, astfel, de caracterul său public.
  • Unul dintre scopurile foarte importante ale căsătoriei îl constituie protecția părții cu cea mai mare vulnerabilitate socială (adeseori, femeia). Dacă ar exista o varietate de „căsătorii” diferite, sau (chiar mai rău) dacă sensul „căsătoriei” ar fi rezultatul unei negocieri individuale între cele două persoane implicate, atunci, cel mai probabil, partenerul mai slab ar pierde: acesta sau aceasta ar fi constrâns(ă) să accepte termeni mai nefavorabili decât dacă ar exista un singur tip standard de căsătorie.
  • Este semnificativ faptul că cei care susțin noile tipuri de instituții similare căsătoriei (cum ar fi PACS – „parteneriatul civil” francez) fac acest lucru în vederea introducerii unor tipuri de mariaj inferioare, în timp ce nu s-a auzit de vreo inițiativă de reintroducere a căsătoriei fără drept de divorț (deși, printre cuplurile aflate la vârsta căsătoriei, ar putea exista o cerere reală pentru aceasta). Prin urmare, pare mai degrabă a fi o strategie pentru distrugerea subversivă a căsătoriei, și nu o strategie pentru restaurarea acesteia.

Concluzie

În lumina precedentelor considerente, pare complet inadecvat ca un legislativ să confere recunoaștere juridică și statut juridic de orice fel cuplurilor care nu doresc sau nu se pot căsători. Acolo unde astfel de legi există, acestea ar trebui abrogate. Soluția corectă și echitabilă este de a trata aceste cupluri drept ceea ce sunt, adică străini.

Dacă, totuși, aceste cupluri au copii, atunci drepturile copiilor respectivi trebuie respectate. Aceasta include dreptul copiilor de a-și cunoaște și de a menține contactul cu ambii părinți. Trebuie, de asemenea, să se ia în considerare că nu trebuie să existe nicio discriminare în ceea ce privește eventualele beneficii sociale pe care statul le acordă persoanelor în legătură cu copiii acestora.

– va urma –

PRO VITA București
PRO VITA Bucureștihttp://www.asociatiaprovita.ro
Asociația PRO VITA Bucureşti este dedicată protejării vieţii umane începând de la concepţie şi promovării valorilor familiei, prin educaţie eficientă, acţiune civică şi legislaţie.

Cele mai recente articole