Toate episoadele precedente aici
Această parte tratează chestiunile politice referitoare la dreptul la viata. O primă secțiune tratează aspectele orizontale (adică întrebarea: ce este „viața” și când începe sau se termină aceasta?). Secțiunile secundare ulterioare tratează chestiuni politice individuale. Cu privire la fiecare dintre aceste chestiuni, oferim o analiză faptică și juridică, precum și unele sugestii strategice de comunicare și acțiune practică.
Probleme fundamentale
În ciuda relativismului moral aflat într-o ascensiune fără precedent, porunca divină „să nu ucizi” nu este pusă în discuție ca atare: în general, este considerat imoral să ucizi alte persoane. Din acest motiv, marea parte a dezbaterilor în jurul dreptului la viață sunt legate, de fapt, de întrebarea: când anume începe și când se termină viața? Furnizorii de avorturi și femeile care doresc să facă un avort vor încerca să definească începutul vieții într-un mod care să le permită să afirme că fătul nu este o ființă umană; chirurgii specializați în transplantul de organe și clienții lor vor spune în mod sigur că o persoană poate fi considerată „moartă” chiar la momentul în care organele sale sunt încă adecvate pentru a fi transplantate. Așadar, astfel de argumente au la bază, de obicei, interesul personal al celor care le emit. Psihologii numesc acest lucru „evitarea disonanței cognitive”: în general, oamenilor nu le place să recunoască în fața lor înșiși și în fața lumii faptul că ceea ce fac este greșit; așadar, folosesc și acceptă imediat orice argument, oricât de absurd, care pare să le ofere o justificare pentru acțiunile lor.
În schimb, oponenții avortului sau al transplantului de organe nu au, de obicei, niciun interes comparabil: nu obțin niciun beneficiu personal din faptul că nu se mai fac avorturi și nu pot nici măcar exclude faptul că, la un moment dat, în viitor, s-ar putea afla în situația în care propriile lor vieți ar putea fi prelungite prin implantarea de organe donate. Astfel, punctul lor de vedere este, de regulă, cel al unui observator neutru sau chiar al unei persoane care argumentează în defavoarea propriilor sale interese[1]. Aceștia pot pretinde că nu urmăresc un interes personal, fapt ce oferă opiniilor lor o credibilitate mai mare.
Când anume începe viața?
Viața nu începe, ci este transmisă de la o generație la alta. Ovulul feminin și spermatozoidul masculin sunt, ambele, celule umane vii. Însă, în momentul concepției, când ovulul și spermatozoidul fuzionează, intră în existență o nouă ființă umană, cu o identitate genetică unică. Prin urmare, concepția înseamnă începutul unei noi existențe umane.
Argumentele care urmăresc să stabilească drept punct de început al vieții o etapă de dezvoltare ulterioară ignoră criteriul esențial al unei noi identități genetice. În schimb, subordonează existența „vieții” unor criterii accidentale, precum conștiința, conștiința de sine, personalitatea, capacitatea de a avea grijă de sine însuși, capacitatea de formare a unei voințe personale, capacitatea de a resimți durere sau alte lucruri similare. Conform acestor argumente, uciderea cuiva care nu simte durere sau care nu își poate forma voința de a supraviețui nu ar reprezenta o nedreptate. Totuși, trebuie remarcat că unele dintre aceste criterii nu sunt îndeplinite nici măcar de toți copiii deja născuți, iar altele nici măcar de toate persoanele adulte. Deși au fost create pentru a justifica avortul, aceste argumente ar putea fi folosite la fel de bine pentru justificarea uciderii persoanelor adulte.
De asemenea, aceste criterii sunt vagi și lasă un spațiu de manevră nelimitat pentru manipulări. Deși este destul de ușor să se distingă obiectiv între un ovul nefertilizat și un embrion, este aproape imposibil să se definească momentul în care o persoană dobândește personalitate sau conștiință de sine. Prin urmare, astfel de argumente nu fac altceva decât să le confere puteri aproape nelimitate asupra copilului nenăscut celor care sunt în postura de a-și impune terminologia.
Unii afirmă că implantarea embrionului ar trebui considerată momentul în care începe viața umană. Această abordare ar conduce la deschiderea unei ferestre temporale între concepție și implantare, timp în care embrionul nu s-ar bucura de protecție juridică, în timp ce embrionii creați in vitro ar rămâne fără protecție juridică chiar și pentru o perioadă nelimitată de timp. Trebuie să se ridice obiecții față de aceste propuneri și să se afirme clar că: (1) embrionul uman este „viu” chiar și înainte de momentul implantării și (2) identitatea sa genetică diferă de cea a ambilor părinți.
Prin urmare, nu pot exista dubii rezonabile cu privire la faptul că viața începe în momentul concepției. Această poziție nu are la bază „credința religioasă”, ci raționamente logice și științifice.
Când ia sfârșit viața?
Moartea reprezintă încetarea tuturor funcțiilor biologice care susțin un organism viu. Încetarea unor funcții biologice, de exemplu pierderea cunoștinței, chiar dacă respectiva pierdere pare permanentă, nu este echivalentă cu decesul.
Avansul științelor medicale a condus la numeroase dileme grave de natură etică, privind tratamentul adecvat ce trebuie acordat persoanelor aflate la sfârșitul vieții. Una dintre aceste dileme se referă la tratamentul persoanelor care au intrat în comă, anume într-o stare (aparent) permanentă de inconștiență, însă care pot fi ținute în viață timp de mai mulți ani sau chiar zeci de ani cu ajutorul tehnologiei moderne. Într-adevăr, s-au raportat cazuri în care unele persoane s-au trezit din comă chiar și după 19 ani, iar cea mai îndelungată stare de comă raportată a fost cea a unei femei care a intrat în comă la vârsta de șase ani (în urma unei anestezii nereușite) și care a decedat 37 de ani mai târziu, la vârsta de 43 de ani. Deși există controverse în jurul întrebării dacă persoanele aflate în comă, a căror situație este considerată de către unele persoane drept o încălcare inacceptabilă a demnității lor umane, ar trebui sau nu să fie eutanasiate în loc să fie ținute în viață în mod artificial, faptul că ele sunt vii nu face obiectul niciunei controverse.
Spre deosebire de aceasta, dezvoltarea tehnologiilor de transplant de organe a condus la o dilemă foarte diferită, mai precis la întrebarea dacă o persoană ale cărei organe sunt încă apte de a fi prelevate și transplantate poate fi considerată într-adevăr „moartă”. În mod foarte paradoxal, pentru transplant este nevoie de organele „vii” ale unei persoane „moarte”.
Criteriul „morții cerebrale”, folosit la momentul de față pentru a se stabili dacă organele unei persoane pot fi prelevate în scop de transplantare, a fost dezvoltat în 1968 de un comitet ad-hoc al Facultății de Medicină de la Harvard (Harvard Medical School), special pentru a se pune la dispoziție organe pentru transplant, răspunzându-se astfel la o cerere în continuă creștere. Legislația adoptată în câteva țări pare a servi unui interes similar, prevăzându-se faptul că consimțământul unei persoane de a fi donatoare de organe poate fi presupus dacă nu există o declarație explicită prin care aceasta refuză să doneze organe. Însă chiar și în țările unde este necesar un consimțământ explicit pentru donare, respectivul consimțământ este de obicei în legătură cu disponibilitatea unei persoane de a-și dona organele „după moarte” și, astfel, ne putem întreba pe bună dreptate dacă criteriul „morții cerebrale” corespunde acestei condiții.
În ultima vreme, au apărut tot mai multe îndoieli cu privire la criteriul „morții cerebrale”. Criticii subliniază faptul că se cunosc cazuri în care persoanele a căror moarte cerebrală a fost deja declarată și-au revenit din starea respectivă și că criteriul nu ia în considerare toate funcțiile cerebrale. S-a demonstrat că mai multe funcții corporale au continuat pe o perioadă considerabilă după „moartea cerebrală”, făcându-se referire la cazul „bebelușului din Erlangen”, unde o femeie „moartă cerebral” a fost menținută în viață prin metode artificiale pentru a i se permite să aducă pe lume copilul cu care era însărcinată. Încercarea de salvare a vieții copilului nu a reușit în cele din urmă, însă este totuși un fapt incontestabil acela că femeia „moartă cerebral” a rămas în viață timp de câteva săptămâni.
Putem rezuma situația spunând că nu este posibil să se stabilească momentul morții într-un mod la fel de exact precum putem defini momentul concepției ca fiind începutul vieții. Totuși, este clar că trebuie să se aplice un principiu al precauției, astfel încât, în cazul existenței unor îndoieli rezonabile, o persoană umană să fie considerată vie, mai degrabă decât moartă. Definiția „morții cerebrale” uzitată la momentul actual nu poate fi considerată drept un criteriu valabil.
Excepții de la dreptul la viață
Fără îndoială, în fiecare catalog al drepturilor omului, dreptul la viață trebuie să fie de cel mai înalt rang: o persoană care își pierde viața își pierde și toate celelalte drepturi.
Însă chiar și dreptul la viață nu este absolut: poate fi surclasat în anumite situații în care viețile altor persoane sunt în joc.
Iată câteva exemple în acest sens:
- legitima apărare: o persoană poate ucide în mod legitim o altă persoană în scop de autoapărare, cu condiția să nu aibă la dispoziție alte metode de autoapărare;
- unei persoane i se poate solicita în mod legitim să își riște viața pentru apărarea binelui comun. Aceasta poate include obligația de a efectua stagiul militar (inclusiv în vremuri de război), pentru a contribui la autoapărarea colectivă a unei țări. Poate, de asemenea, să includă obligația unei persoane de a-și risca viața într-o situație de pericol, de exemplu, în cazul pompierilor sau al polițiștilor care apără ordinea publică;
- pedeapsa capitală: pedeapsa cu moartea nu este, în sine și prin sine, nelegitimă, dacă este proporțională cu infracțiunea care trebuie sancționată și/sau cu pericolul pe care delincventul în reprezintă pentru societate. Persoanele care argumentează împotriva pedepsei cu moartea nu afirmă, de obicei, că pedeapsa cu moartea este injustă în toate situațiile, ci ele evidențiază riscul erorilor judiciare și își exprimă îngrijorarea în fața ideii că statul ar avea dreptul de a ucide. Astfel de argumente sunt, cu siguranță, demne de luat în considerare, însă nu sunt suficiente pentru a demonstra ilegitimitatea generală a pedepsei capitale.
După cum se poate vedea clar din punctele 1 și 2 ale listei de mai sus, trebuie să se facă o deosebire între viața nevinovată (care se bucură de protecție absolută) și viața unui agresor (care se poate bucura de mai puțină protecție). De asemenea, există o diferență între situațiile în care unei persoane i se ia viața și alte situații, în care unei persoane i se poate solicita să își pună viața în pericol.
_______
[1] Aceasta corespunde criteriului „vălului ignoranței”, dezvoltat de John Rawls în A Theory of Justice
– va urma –
