Toate episoadele precedente aici
Considerații generale
Dintre chestiunile asociate cu dreptul la viață, eutanasia este, posibil, cea mai puțin frivolă. Aceasta, deoarece progresul științelor medicale permite, în prezent, nu numai vindecarea multor boli, ci și susținerea vieții (uneori, pe perioade considerabile) a unor persoane cu boli terminale sau intrate în comă. Cel puțin în societățile cu un standard ridicat al asistenței sanitare, decesul, astăzi, nu mai este în mod tipic un eveniment subit, ci un proces prelungit, care se petrece sub supravegherea și controlul medicilor și (posibil) al familiei persoanei muribunde.
O altă problemă este aceea că, în ciuda tuturor progreselor medicale, există o carență tot mai mare a resurselor pentru îngrijirea persoanelor bolnave care nu se pot îngriji singure. Multe familii găsesc că este dificil să facă față responsabilității de a îngriji un părinte bătrân sau un bunic bolnav, care trebuie spălat, îmbrăcat, hrănit și condus la toaletă. În societățile în curs de îmbătrânire, numărul celor care au nevoie de îngrijire crește, în timp ce numărul potențialilor îngrijitori se diminuează. Conform unor statistici, ultimul an de viață al unei persoane este, de regulă, cel mai costisitor pe planul necesităților de asistență sanitară, adeseori însumând peste 50% din cheltuielile de asistență sanitară suportate pe parcursul întregii vieți.
Totodată, există, în multe părți ale societății, o mentalitate care nu acceptă durerea și suferința, până într-acolo încât mulți consideră ca fiind legitimă, ba chiar caritabilă, eliminarea suferinței cu costul eliminării persoanei care suferă. În unele cazuri, astfel de considerente par a fi inspirate de un sentiment autentic (deși prost direcționat) de compasiune pentru bolnav, pe când în alte cazuri, această compasiune poate, de fapt, să mascheze egoismul sau interesul personal al celor care se simt copleșiți de responsabilitatea de a oferi îngrijire și consideră că nu pot continua să își sacrifice timpul și resursele financiare în serviciul unui membru al familiei care este bolnav și cu care, poate, nici nu mai comunică.
Toate acestea confruntă generația prezentului cu o dilemă morală enormă, pentru care nu există niciun precedent real în istorie. Totuși, este clar că dilema nu poate fi rezolvată pur și simplu prin omorârea bolnavilor, a celor neproductivi și a celor care nu mai au bani pentru a-și plăti asistența sanitară.
De fapt, imperativul moral de a nu ucide exclude chiar și posibilitatea omorârii acelora care declară că vor să fie uciși. Căci cine poate fi sigur că o astfel de afirmație exprimă o dorință sinceră, și nu un strigăt de ajutor, la care ar fi mai bine să răspundem cu mai multă dragoste și o mai bună îngrijire? Este adevărat că mulți oameni din zilele noastre afirmă că ar prefera să moară rapid și fără dureri, decât să parcurgă un proces prelungit al decesului: dar înseamnă acest lucru efectiv că, atunci când le vine timpul, ar vrea să fie omorâți? Conferă o astfel de afirmație, făcută, poate, cu ani în urmă sau într-un moment de deprimare, legitimitate unui asemenea act, când persoana în cauză și-a pierdut cunoștința și nu mai poate fi întrebată? Nu reflectă astfel de afirmații, atunci când sunt făcute de oameni care depind de îngrijirea oferită de alții, mai degrabă dorința de a nu fi o povară pentru respectivii, decât o dorință de a muri? Nu există, oare, riscul ca oamenii să se simtă presați, sau chiar să fie presați să facă astfel de afirmații?
Unele principii directoare
Lista dilemelor este lungă, și nu este posibil să le discutăm aici pe fiecare. Considerăm că cel mai bine este să tratăm această chestiune printr-un set de principii clare:
- Este întotdeauna greșit să se omoare o ființă umană, chiar dacă aceasta este probabil să moară în curând.
- Acest principiu se aplică și situațiilor în care o persoană solicită să fie ucisă. Pe de o parte, va rămâne întotdeauna incertitudinea dacă această cerere exprimă o dorință sinceră sau dacă se datorează presiunilor, unei stări depresive de moment sau unei temeri iraționale. Pe de altă parte, nimeni nu are dreptul de a impune altei persoane sarcina de a ucide.
- În speță, dacă executarea acestor cereri ar reveni medicilor sau asistentelor, deontologia profesională a acestora ar fi subminată. Sarcina medicilor și a asistentelor este de a vindeca, nu de a ucide.
- Există o diferență între (1) a ucide o persoană și (2) a se abține de la acțiuni care, deși nu pot vindeca pacientul, este posibil să îi prelungească viața. Este legitim ca o persoană cu boală terminală să nu dorească astfel de tratamente pentru prelungirea vieții. Dacă aceasta exprimă o astfel de dorință, aceasta trebuie respectată. Chiar și în cazurile în care pacientul nu își mai poate exprima o dorință, medicii trebuie să aibă grijă să evite prelungirea inutilă a suferinței.
- Este legitim să se ofere unui pacient cu boală terminală tratamente paliative, chiar dacă acestea pot avea drept efect colateral scurtarea vieții pacientului. „Colateral” înseamnă, aici, că acesta nu trebuie să fie scopul măsurii, ci un efect secundar care, deși nedorit, este acceptat în schimbul efectului de ameliorare a durerii. Aceasta nu legitimează, prin urmare, uciderea directă a unei persoane.
- În orice caz, nu este legitim să se refuze îngrijirea obișnuită (cum este hrănirea pacientului sau furnizarea de oxigen) în scopul accelerării decesului.
Legislația cu privire la eutanasie în diverse țări
Deși există discuții cu privire la posibila legalizare a eutanasiei în aproape toate țările occidentale, foarte puține au legalizat efectiv această practică. Prima țară care a făcut cest lucru a fost Olanda, urmată de Belgia și Luxemburg. În SUA, statele Oregon și Washington au legi care permit eutanasia. Aceste legi îi scutesc de la urmărirea penală pe medicii care își ucid pacienții la cererea acestora sau care își ajută pacienții să se sinucidă.
Cei care au propus și au decretat aceste legi au argumentat întotdeauna că scopul este de a scoate o practică frecventă, dar absconsă, din zona incertitudinii juridice și de a oferi certitudine juridică tuturor celor implicați. Aceștia au argumentat, de asemenea, că eutanasia va rămâne o soluție de ultimă instanță și că va fi supusă unor reguli restrictive și celor mai stricte controale. Cei care au avertizat împotriva acestor legi au argumentat, dimpotrivă, că adoptarea lor va însemna intrarea pe o pantă alunecoasă și că, în curând, acoperirea eutanasiei va fi extinsă treptat, ajungându-se în final la o situație complet scăpată de sub control.
Deși statisticile pot fi discutabile, nu poate exista niciun dubiu cu privire la o tendință, în țările în care eutanasia a fost introdusă, de lărgire treptată a acoperirii acesteia. În Olanda, de exemplu, eutanasia copiilor cu vârsta sub 12 ani este în principiu interzisă, dar medicii totuși o prestează. Legea belgiană merge atât de departe încât legalizează eutanasia pentru persoanele handicapate, precum și pentru nou-născuți. Conform rapoartelor, o proporție mare a cazurilor de eutanasie au fost, de fapt, „în absența cererii sau a consimțământului”. Pare să existe o rată considerabilă a subraportărilor.
Dreptul internațional
Susținătorii eutanasiei argumentează că demnitatea umană include dreptul la controlarea propriei morți și că, prin urmare, eutanasia ar trebui să fie considerată un drept al omului. Nu există, însă, nicio convenție internațională a drepturilor omului în care să fie recunoscut explicit un „drept la eutanasie”. Încercările de a obține, prin litigii strategice, o declarație din partea Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia „dreptul la eutanasie” este implicit în articolul 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (privind respectarea vieții private), au fost, până în prezent, nereușite (cauza Haas c. Elveției).
Nu s-a făcut, până acum, nicio încercare de a stabili dacă obligația statelor de a proteja dreptul la viață include obligația interzicerii eutanasiei.
Directive în avans privind asistența sanitară
Unele persoane consideră că utilizarea „directivelor în avans privind asistența sanitară”, și adoptarea de legi care să prevadă caracterul lor de obligativitate, ar putea constitui o soluție la problemă. Ideea este de a stabili dorința pacientului drept criteriul suprem pentru ceea ce se va întâmpla cu acesta.
O directivă în avans privind asistența sanitară, numită și „testament eutanasic”, „testament biologic” sau „testament din timpul vieții” („living will”), este un set de instrucțiuni scrise ale unei persoane, care specifică ce acțiuni trebuie întreprinse pentru sănătatea acesteia dacă aceasta nu mai este aptă să ia decizii pe fond de boală sau de incapacitate. Instrucțiunile pot, de asemenea, să desemneze o persoană, numită de obicei agent, să ia decizii în numele persoanei respective. Astfel, testamentul (sau presupusul testament) al pacientului conferă legitimitate deciziei unui medic de a continua sau de a întrerupe tratamentul. Medicul poate, în consecință, să nu se simtă presat să mențină toate măsurile pentru prelungirea vieții până la sfârșit.
Deși intenția pare de înțeles, ideea reglementării juridice a unor astfel de directive în avans privind asistența sanitară și a stabilirii caracterului lor de obligativitate merită să fie privită cu cel mai mare scepticism. Directivele în avans nu sunt, evident, necesare pentru situațiile în care pacientul poate încă să decidă pentru sine, dar rămâne discutabil dacă, la momentul emiterii unei astfel de directive, acesta putea efectiv să știe ce ar dori într-o situație pe care nu o putea prevedea sau imagina. În fapt, problema este aceea că persoanele obișnuite, care nu sunt experți medicali, nu vor putea să prevadă toate situațiile posibile și nici să evalueze utilitatea sau inutilitatea oricărui tratament medical dat, într-o astfel de situație. Prin urmare, există motive întemeiate pentru a crede că invitația de a redacta o directivă în avans privind asistența sanitară înseamnă, în majoritatea cazurilor, a cere prea mult de la pacient, și există un risc evident ca acesta să facă alegeri care, pe baza unei judecăți eronate, l-ar putea costa viața.
Există, în plus, riscul ca asemenea directive în avans privind asistența sanitară să creeze unele riscuri perverse privind răspunderea medicilor care salvează viețile unor persoane, ce declară ulterior că ar fi preferat să moară. Să luăm în considerare, de exemplu, cazul unui tânăr care, după ce a stipulat în avans că, în caz de boală sau accident, preferă să moară rapid în loc de a fi dependent de îngrijire pentru tot restul vieții, are un accident de motocicletă. Grație intervenției prompte a unui medic de la secția de urgență, viața îi este salvată, dar din păcate, măduva spinării îi este vătămată, rezultatul fiind că rămâne paraplegic și nevoit să își petreacă tot restul vieții într-un scaun cu rotile. Poate el să îl dea în judecată pe medicul de la secția de urgență pentru „viață nejustificată”, declarând că ar fi preferat să moară? Va trebui medicul să suporte toate cheltuielile ocazionate de continuarea existenței paraplegicului?
– va urma –
