Toate episoadele precedente aici
Un fenomen relativ nou în cultura juridică din Occident este proliferarea unei legislații concepute pentru a „combate discriminarea” și a „promova egalitatea”. În Statele Unite, asemenea politici au căpătat o oarecare notorietate sub numele de „acțiune pozitivă” începând cu anii 1960, pe când în Europa, Uniunea Europeană a adoptat o serie de „directive antidiscriminare” și a definit „egalitatea” drept unul dintre drepturile fundamentale ale UE. Din perspectiva lucrării de față, „egalitatea” și politicile „antidiscriminare” au o dublă natură. Pe de o parte, acestea pot fi văzute ca simple instrumente de promovare a unei agende sociale și politice, care poate fi – sau nu – acceptabilă. Pe de altă parte, depășind această abordare pur instrumentală, ne putem întreba dacă „antidiscriminarea” și „egalitatea” nu sunt cumva expresia unei noi erezii sociale, ce trebuie supusă unei critici fundamentale. În această secțiune a lucrării, vom începe examinarea acestei ipoteze. Vom reveni la tema utilizării instrumentale a „antidiscriminării” mai târziu.
„Egalitatea” și conceptul tradițional de justiție
Conceptul tradițional de justiție, care a stat, din Antichitate până în prezent, la baza sistemului de gândire morală și juridică din Vest, este în mod corespunzător rezumat în următoarele două propoziții:
- Iustitia est constans et perpetua voluntas suum cuique tribuendi: Justiția este dorința constată și perpetuă de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine.
- Justiție înseamnă a trata pe cei egali cu egalitate, pe cei inegali cu inegalitate și totul în funcție de merit.
Este evident că principiul fundamental în acest caz este: „ce i se cuvine fiecăruia” (cu alte cuvinte: merit), nu „egalitate”. Egalitatea este doar un principiu secundar: meritul egal ar trebui recompensat în măsură egală, însă nu poate exista recompensă egală pentru merite inegale.
Dar ce înseamnă egal? Ar trebui A și B să primească plată identică deoarece producția muncii lor este egală ca valoare, sau pentru că au muncit același număr de ore (însă cu productivitate diferită), pentru că au lucrat același număr de ani pentru angajatorul lor sau pentru că amândoi au câte o soție și doi copii de hrănit? Este limpede că justiția, în cea mai mare parte, depinde de alegerea corectă a criteriilor de comparație, adică tertium comparationis.
Analizând politicile de „antidiscriminare” actuale, descoperim cu rapiditate că principiul lor de bază este acela de a scoate în afara legii o serie de criterii precum: rasă, religie, descendență, sex, dizabilități sau orientare sexuală. Aceste criterii, de cele mai multe ori numite „criterii suspecte”, nu trebuie niciodată folosite drept criterii pentru luarea oricărei decizii, în afara cazurilor în care poate fi dovedit că aplicarea unor asemenea criterii este necesară și justificată.
În aparență, acest lucru pare inofensiv, în condițiile în care încă mai există, măcar la nivel teoretic, o oarecare libertate de a aplica aceste criterii ori de câte ori există o justificare: școlile catolice, de exemplu, pot continua să angajeze persoane de religie catolică și nu profesori atei. Un teatru poate continua să ofere rolurile de personaje feminine femeilor, iar pe cele de personaje masculine bărbaților și să rezerve rolul lui Othello unei persoane de culoare sau cel a lui Ginghis Han unui chinez. Excepțiile necesare sunt prevăzute. La o primă vedere, nu pare a exista nicio contradicție între conceptul clasic „suum cuique” și actuala accepțiune a „egalității”, deoarece cu toții înțelegem că toate criteriile uzitate trebuie să fie corespunzătoare.
Așadar, unde este capcana?
Aceasta este alcătuită din două elemente. Unul este acela că politicile antidiscriminare, dacă sunt aplicate deciziilor contractuale/comerciale ale persoanelor private, determină o pierdere a libertăților, în condițiile în care persoanele sunt obligate să ofere justificări pentru decizii pe care, până în momentul de față, le puteau lua după bunul plac (pentru mai multe detalii, consultați subsecțiunea următoare). Al doilea – și cel mai important – este faptul că aceia care stabilesc conformitatea criteriilor uzitate și-ar putea folosi puterea pentru a-și impune propria opinie, în particular propriile vederi morale, asupra restului societății. Or, aceste vederi morale sunt, cel mai adesea, chestionabile, mai ales în problemele ce țin de „orientarea sexuală”.
Într-adevăr, în timp ce principiul conform căruia femeile și bărbații ar trebui să aibă aceleași drepturi sau acela că nimeni nu ar trebui să fie discriminat din cauza rasei sale nu par a stârni multe controverse, nu există același consens cu privire la criterii precum religia sau „orientarea sexuală”. Diferența decisivă o face faptul că, deși unii ar putea susține că majoritatea oamenilor nu și-au ales niciodată religia sau „orientarea sexuală”, asemenea criterii au o puternică legătură cu moralitatea inextricabil asociată cu acestea. De exemplu, pe când mulți musulmani sunt oameni întru totul pașnici și onorabili, nu se poate ignora pur și simplu faptul că islamul este văzut de un număr semnificativ de adepți drept religia care trebuie propagată „cu foc și sabie”, justificând astfel violența și teroarea îndreptată împotriva necredincioșilor. Este, atunci, atât de irațional din partea celor care nu aparțin religiei musulmane să se opună ideii imigrației în masă a musulmanilor? Este într-adevăr greșit din partea celor răspunzători de securitatea în aeroporturi să evite angajarea persoanelor de religie musulmană? Există motive bune pentru a susține că este chibzuit a acorda toleranță cu privire la comunitățile religioase precum cea islamică, atâta timp cât o asemenea toleranță nu subminează binele comun. Există, însă, o mare diferența între toleranță și a oferi îndreptățirea la tratament egal tuturor comunităților religioase, fără a ține cont de credințele acestora.
Referindu-ne în particular la „orientarea sexuală”, trebuie notat că aceasta este, în mod clar, cel mai controversat dintre toate „criteriile suspecte”. Pe când unii afirmă că nimeni nu ar trebui să sufere vreun dezavantaj din cauza „orientării sale sexuale”, care „este inerentă și nu poate fi schimbată”, și că toată lumea ar trebui să aibă dreptul de a acționa în acord cu această orientare, alții răspund afirmând că problema în cauză nu este „orientarea sexuală”, ci un comportament voit, deliberat, care este împotriva firii și imoral prin natura sa, și că „antidiscriminarea” nu ar trebui să fie un pretext fățarnic pentru promovarea imoralității respective.
Acesta este așadar, cel puțin un conflict de valori ce divide profund societatea, și există suficiente motive de a argumenta că ar fi absurd să încadrăm această discuție în termeni de „discriminare” și „egalitate”. Interzicând „discriminarea pe criterii de orientare sexuală”, legea încearcă să excludă toate argumentele morale dintr-o dezbatere care ține, în esență, de o problemă morală. De fapt, adevărata chestiune în cazul de față nu este discriminarea unui anumit grup, ci moralitatea comportamentului grupului respectiv, precum și întrebarea dacă acest comportament ar trebui tolerat, acceptat ori chiar promovat. Într-adevăr, ar putea fi pusă sub semnul întrebării însăși aplicabilitatea auxiliarului „a fi” în teme ce țin de homosexualitate: poate cineva „fi” homosexual în același sens în care cineva este bărbat ori femeie, de culoare sau de rasă albă, bătrân sau tânăr, sănătos ori cu handicap? Sunt homosexualii într-adevăr discriminați din cauza unei „orientări” înnăscute, sau nu cumva comportamentul lor este perceput de mulți drept respingător? Dacă un comportament indezirabil poate fi pus în legătură cu o „orientare înnăscută”, nu este oare atunci o discriminare a cleptomanilor interzicerea furtului, a alcoolicilor interzicerea condusului sub influența alcoolului, ori a piromanilor interzicerea incendierii premeditate?
Scopul nostru aici nu este să răspundem la aceste întrebări. Totuși, se poate spune în mod cert că moralitatea comportamentului homosexual este pusă de mulți sub semnul întrebării din motive întemeiate și că, în consecință, includerea „orientării sexuale” în legile antidiscriminare pare a fi o strategie de a promova o revoluție culturală ce este larg dezaprobată atât în societățile vestice, cât și, într-o și mai mare măsură, peste hotare. Bineînțeles, pot fi imaginate situații în care homosexualii pot fi victime ale discriminării (de exemplu, dacă, într-o țară anume, homosexualii reali sau doar bănuiți ar fi împiedicați de la a obține carnet de conducere sau dacă violența împotriva lor nu ar fi pedepsită). Însă, asemenea situații nu sunt frecvente. Mai degrabă, este mai mult decât evident că legislația antidiscriminare, acolo unde există, este folosită în mod inadecvat, pentru a limita libertatea de opinie și exprimare a tuturor acelora care au rezerve morale împotriva sodomiei (de exemplu, persoanele care își exprimă părerea că sodomia nu este un comportament sexual normal sau părinții care încearcă să își educe copiii în conformitate cu propriile valori morale) și să îi reducă la tăcere. Se poate spune atunci, pe bună dreptate, că „orientarea sexuală” este o problemă-parazit printre temele specifice ale nediscriminării: teme care nu ridică controverse, precum protejarea persoanelor cu handicap, sunt astfel folosite pentru a avansa, în mod ascuns, o agendă extrem de controversată.
„Egalitate” și libertate
Este de necontestat faptul că statul ar trebui să trateze toți cetățenii în mod egal și că politicienii sau funcționarii publici nu au libertatea de a distribui beneficii și avantaje sau de a impune dezavantaje după propria voință. Însă, pentru persoanele private, posibilitatea de a lua propriile decizii este unul dintre elementele constitutive ale libertății personale. Orice încercare de a extinde aplicabilitatea regulilor „antidiscriminare” în domeniul contractelor între persoane private sau companii private este, așadar, echivalentă cu restricționarea libertății: antreprenorii nu mai au libertatea de a decide pe cine angajează, proprietarii caselor nu mai pot decide pe cine au drept chiriași etc.
Pe lângă simplul act al comunicării, încheierea contractelor este cel mai important mod de interacțiune socială. Limitarea libertății contractuale este, așadar, o restricție a libertății în general – și trebuie, prin urmare, aplicată numai cu cel mai înalt grad de prudență. În timp ce aplicarea regulilor antidiscriminare la nivelul statului a fost adoptată pentru a proteja libertatea cetățenilor, aceeași libertate este subminată când politicile antidiscriminare interferează cu viețile private ale cetățenilor. Ceea ce este inofensiv în primul caz este insidios în cel de-al doilea. Întrebarea care se pune este dacă „egalitatea” este suficient de importantă ca obiectiv politic încât să justifice astfel de restricții asupra libertății contractuale.
Într-o societate liberă, oamenilor ar trebui să li se permită să aibă preferințe personale și să acționeze în consecință, fără a fi supuși niciunei cenzuri sau verificări. Aceasta include, de asemenea, posibilitatea de a face alegeri „discriminatorii”. Acolo unde această libertate nu este respectată, societatea va deveni, în scurt timp, una de tip totalitar. După cum experiența istorică o arată clar, egalitatea se află întotdeauna, într-o anumită măsură, în contradicție cu libertatea, iar o societate poate fi liberă numai dacă un anumit grad de inegalitate este acceptat. Într-un anume sens, așadar, politicile „antidiscriminare” actuale par a fi o nouă strategie de reanimare a socialismului, deși sub un alt nume. Ele conduc la exproprierea, precum și la limitarea severă a libertății personale și la o intruziune de tip totalitar a autorităților statului în sfera privată.
Un exemplu grăitor al efectelor de eradicare libertății avute de legislația „antidiscriminare” este oferit de o recentă decizie a unei instanțe de judecată britanice, în care proprietarii unei pensiuni care respectau o politică de a oferi camere cu pat dublu doar persoanelor căsătorite (de sexe diferite) au fost condamnați la plata a 3.600 £ drept despăgubiri punitive unui cuplu de homosexuali, care a susținut că au fost victime ale „discriminării”. Hotărârea nu poate fi criticată, întrucât judecătorul a aplicat corect legislația relevantă, Regulamentul privind Equality Act (Sexual Orientation) [Legea britanică privind egalitatea (în materie de orientare sexuală)] din 2007. Cu toate acestea, judecătorul a făcut o declarație remarcabilă când a afirmat:
„Sunt pe deplin satisfăcut de autenticitatea convingerilor acuzaților și este, sunt sigur, o convingere împărtășită și de alții. Acesta este un exemplu cât se poate de clar al modului în care atitudinile sociale s-au schimbat în cursul anilor, căci, nu cu mult timp în urmă, credințele acuzaților ar fi fost cele general acceptate de societate ca fiind normale. Acum, lucrurile stau invers.”
„Este foarte clar, în opinia mea, faptul că poziția fiecărei părți este perfect onorabilă și respectabilă, în ciuda vederilor perfect opuse.”
Ceea ce sentința exprimă cu o claritate remarcabilă este faptul că noile legi antidiscriminare transformă în infracțiune acțiunile acuzaților în acord cu propriile „vederi perfect onorabile și respectabile”. În mod evident, nu toți împărtășim părerea că sodomia este onorabilă și respectabilă, dar nu acesta este punctul în discuție aici. Însă chiar presupunând (de dragul argumentului), asemenea judecătorului, că vederile ambelor părți erau „perfect onorabile și respectabile”, regulamentele privind egalitatea ar rezulta în privilegierea vederilor unei părți și scoaterea în afara legii a vederilor de o egală respectabilitate ale părții celeilalte. Asta nu este „egalitate”, ci creează o nouă formă de discriminare, mai radicală. Înainte, sodomia nu era tolerată întrucât era, pe baza unor argumente întemeiate, văzută drept imorală. Astăzi, legiuitorul pur și simplu interzice persoanelor să acționeze în conformitate cu propriile convingeri, chiar dacă aceste convingeri sunt „perfect onorabile și respectabile”.
Mai mult decât atât, hotărârea (sau mai bine spus, legislația pe care o pune în aplicare) aduce la lumină un concept distorsionat, de tip totalitar, al democrației: după cum se presupune, dacă „atitudinile sociale” ale majorității din societate se schimbă, majoritatea în cauză are dreptul de a‑și impune în mod arbitrar noile atitudini asupra minorității care nu le împărtășește, chiar dacă vederile minorității sunt catalogate drept „perfect onorabile și respectabile”. Rezultatul acestui fapt este o „dictatură a majorității”, care este, în mod clar, în dezacord cu principiile democratice.
Necesitatea de a prezerva libertatea individuală este, așadar, un puternic argument împotriva oricăror legi „antidiscriminare” aplicate sectorului privat.
„Acțiunea pozitivă”: Antidiscriminarea = Discriminare
În unele țări, legiuitorii încercă să atingă „egalitatea” (în special cea dintre bărbați și femei) prin „discriminare pozitivă”, cunoscută și sub termenul de „acțiune pozitivă”. De exemplu, Norvegia impune o cotă de 40% de membri de sex feminin în consiliile de administrație ale companiilor publice. UE discută, în prezent, dacă o asemenea cotă ar trebui impusă în întreaga Europă. Articolul 23 al Cartei Drepturilor Fundamentale (CDF) a Uniunii Europene legitimează explicit asemenea practici, prevăzând:
„Egalitatea între bărbați și femei trebuie asigurată în toate domeniile, inclusiv în nivelul de angajare, muncă și plată.”
„Principiul egalității nu va împiedica menținerea sau adoptarea de măsuri care prevăd avantaje specifice în favoarea sexului subreprezentat”.
Aceasta ridică îndoieli fundamentale în privința semnificației conceptului de „egalitate”. Ceea ce reușesc prevederi precum articolul 23 al CDF sau măsurile descrise în acesta, este aceea că anulează conceptul de „drepturi egale” și îl înlocuiesc cu acela de „beneficii egale”. Din această perspectivă, calitatea de membru al unui consiliu de administrație al unei companii nu este un post care presupune mari responsabilități legate de proprietatea altor persoane (de exemplu, acționarii companiei) și care, deci, ar trebui să fie ocupat de cel mai potrivit candidat, ci este un simplu „privilegiu” sau un „beneficiu social” care trebuie distribuit în mod uniform, în conformitate cu cote de gen fixe (sau poate, dacă o asemenea stare de fapt este tolerată în continuare, în funcție de criterii „de diversitate” cum sunt rasa, dizabilitățile sau obiceiurile sexuale).
Acesta este punctul în care retorica „antidiscriminare” se dovedește autocontradictorie. În loc să elimine discriminarea, „legile antidiscriminare” o instituționalizează și, în loc să interzică utilizarea criteriilor nepotrivite/irelevante, o transformă într-o obligație. În plus, asemenea politici creează o nouă clasă de indivizi supra-privilegiați (de exemplu, relativ puținele femei care se califică și care sunt interesate de poziții în consiliile de conducere și care acumulează asemenea funcții), riscând să pericliteze competitivitatea economică a oricărei țări care le îmbrățișează (este puțin probabil că investitorilor le va plăcea ideea că o companie trebuie gestionată de oricine altcineva decât cei mai calificați oameni…).
Politici precum cea a cotelor de gen relevă faptului că „antidiscriminarea” are cu adevărat un caracter orwellian. Aceasta realizează exact opusul a ceea ce pretinde a face, compromite libertatea personală și economică și se folosește de o retorică inofensivă pentru a camufla o perspectivă cu adevărat totalitară asupra societății.
