Oamenii se nasc cu un drept inalienabil la potențialitate. Şi niciun etician de pe lumea asta nu are nici autoritatea, nici datele să spună că dreptul la o viață de calitate este superior dreptului la atingerea propriului potenţial, așa cum sugerează bioeticienii Giubilini și Minerva.
Să fii mamă înseamnă să lucrezi cu posibilități, să rezolvi regrete și să construiești viitor. Printre toate astea, înseamnă să riști.
Şi câte riscuri înfruntă o femeie când rămâne însărcinată! În nouă luni are mai mult timp decât îi trebuie ca să realizeze că nu are nicio garanție concretă că va avea o naștere fără complicații, că soțul ei îi va fi alături și o va ajuta să îl crească pe copil. Că vor avea constant banii necesari pentru întreținerea familiei, că vor crește bine mogâldeața care mai târziu va deveni un om de nădejde. Totul e potențial, nimic nu e sigur.
Cu toate astea, în fiecare zi, sute de mii de femei își asumă necunoscutul și aduc pe lume sute de mii de prunci. Și după ce suferă și se bucură, se istovesc și se odihnesc, pierd și câștigă, își văd bogăția de experiență și simt că viața lor a pătruns un sens superior.
În schimb, bioeticienii cu pricina au o altă perspectivă, vădit tributară unui utilitarism cu pretenţii de universalitate. Şi e uimitor că vor să facă loc unei astfel de perspective în societatea marcată până în măduvă de relativism. E totuşi o urmă de infatuare, dacă nu o greşeală metodologică să ignori capacitatea iubirii de a îmbunătăţi calitatea vieţii şi să cauţi să legitimezi anularea unei vieţi, pe baza unor criterii alunecoase.
Ei spun că dreptul unui individ de a-şi dezvolta potenţialul ar trebui să pălească în faţa dreptului altor indivizi de a avea o viaţă de calitate. Concret (fiindcă studiul atacă subiectul avortului post-natal) bioeticienii susţin că dreptul la viaţă al unui copil cu dizabilităţi puternice, nu ar trebui să primeze în faţa dreptului părinţilor lui de a duce o viaţă de care să se bucure.
Însă potențialitatea cuprinde în ea însăși și posibilitatea calității. Dreptul la potențialitate înseamnă tocmai dreptul de a încerca să fii fericit. Înseamnă să te arunci spre fericire cu riscul – căruia ne supunem toți în diferite măsuri – de a eșua. Cum își poate aroga cineva capacitatea de a prevedea că viitorul unui om va fi insuportabil? Ani de zile părinții de copii cu sindrom Down au fost adesea sfătuiți să recurgă la avort. Însă comunitatea tot mai strânsă şi mai vocală a familiilor în care cresc copii cu sindrom Down transmite cu tărie că medicii se mai şi înşală atunci când fac estimări cu privire la calitatea şi durata vieţii copiilor cu dizabilităţi.
Şi-atunci, dacă există şi cea mai mică şansă ca micuţul care vine pe lume să se bucure de viaţă, în termenii propriului lui potenţial, cine are dreptul să să îi nege această şansă?
Văzând poveştile lui Josh şi Maddox mi s-a întărit credinţa că a exista e ceva miraculos, ceva sacru. Şi că respectată pentru valoarea pe care o are în sine, viaţa are resorturi pe care e bine că le descoperim pe parcurs. E moşternirea noastră divină.
PS: Vouă ce vă inspiră poveştile de mai jos?
http://www.youtube.com/watch/hkNzRjXK3hc