Ortodoxia afirmă că viaţa este un dar, oferit în mod liber de Dumnezeul iubirii. De aceea, viaţa umană trebuie întâmpinată cu bucurie şi mulţumire. Ea trebuie preţuită, conservată şi protejată ca expresia cea mai sublimă a activităţii creatoare a lui Dumnezeu, Care ne-a adus „de la nefiinţă la fiinţă” nu doar pentru o existenţă biologică. El ne-a ales pentru Viaţă, a cărei finalitate este participarea la slava veşnică a lui Hristos Cel Înviat, „la moştenirea sfinţilor, întru lumină” (Col. 1, 12; Efes. 1, 18).
În limbajul Părinţilor răsăriteni, acest destin transcedental sau telos al existenţei umane e exprimat ca theosis sau „îndumnezeire”. În gândirea patristică, Dumnezeu în adâncimea fiinţei Sale rămâne de nepătruns, dincolo de ceea ce putem cunoaşte sau experia. Un abis de netrecut desparte creatura de Creator, natura umană de natura divină. Cu toate acestea, învăţătura ortodoxă despre theosis afirmă că vocaţia noastră primă este de a participa la viaţa divină însăşi, de a „urca spre casa Dumnezeului nostru”, unde ne vom bucura de comuniunea veşnică cu cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Cum rezolvă Ortodoxia această tensiune între absoluta transcendenţă a lui Dumnezeu şi accesibilitatea Sa în viaţa credinţei? Putem răspunde scurt şi schematic în felul următor.
Din misterul adânc al absolutei Sale „alterităţi”, totala inaccesibilitate a naturii sau fiinţei Sale divine, Dumnezeu se îndreaptă spre lumea creată şi spre lucrul mâinilor Sale, pentru a salva, restaura şi vindeca tot ceea ce e păcătos şi corupt. Cu ajutorul a ceea ce Sfântul Irineu numeşte cele „două mâini” ale sale – Fiul şi Sfântul Duh -Dumnezeu Tatăl îmbrăţişează viaţa umană, umplând-o cu atributele sau „energiile” Sale: iubire, putere, dreptate, bunătate şi frumuseţe. Astfel, El ne deschide calea spre Împărăţia Sa, acolo unde cei care trăiesc şi mor în Hristos se alătură sfinţilor din toate veacurile, aducând cântări de laudă şi mulţumire înaintea măreţiei şi maiestăţii divine. De aceea, viaţa umană îşi găseşte ultima împlinire dincolo de moarte, în nesfârşita comuniune a „dreptăţii, păcii şi bucuriei în Duhul Sfânt”, care constituie Împărăţia lui Dumnezeu (Rom. 14, 17).
Totuşi, apostolul Pavel, ca şi evanghelistul Ioan şi alţi autori neotestamentari, vorbeşte despre Împărăţie ca despre o realitate care ne este accesibilă aici şi acum: Împărăţia este „printre” noi, în „mijlocul” nostru sau chiar „înlăuntrul” nostru (acesta e probabil sensul lui entos de la Lc. 17, 21). Deşi plinătatea ei poate fi cunoscută abia după moartea fizică, viaţa noastră de acum, în Biserică, ne oferă o reală pregustare a bucuriei inefabile ce va să fie. „Dreptatea, pacea şi bucuria” sunt calităţi pe care Sfântul Pavel le consideră a fi caracteristice comunităţii eclesiale de pe pământ, la fel ca şi vieţii în veşnica „comuniune a sfinţilor”. În Evanghelia după Ioan, Iisus le vorbeşte celor tentaţi de apostazie, tentaţi să-şi încalce angajamentul luat faţă de El şi să revină la iudaism. El li se adresează la timpul prezent:
„Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (In. 5, 24). Din această perspectivă, Împărăţia lui Dumnezeu nu este doar un obiect al speranţei noastre viitoare (eshatologice). Ea este o realitate prezentă, inaugurată prin botez şi hrănită prin comuniunea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Ea este o realitate „sacramentală”, care transformă radical înţelegerea noastră despre originea şi finalitatea existenţei umane. Viaţa e acum experimentată ca un pelerinaj continuu, marcat de o luptă lăuntrică. Ea devine în esenţa ei askesis sau luptă spirituală între stricăciune, păcat şi moarte, pe de o parte, şi plinătate, sfinţenie şi viaţă veşnic fericită, pe de alta. Această luptă şi izbânda ei finală constituie „viaţa în Hristos”.
Creaţi de Dumnezeu ca cea mai sublimă expresie a iubirii Sale divine, noi suntem chemaţi să ne împărtăşim de comuniunea veşnică cu El, în compania celor care reflectă în eternitate sfinţenia Sa radiantă. Totuşi, ca şi sfinţii care au fost înaintea noastră -miile de martiri, „mărturisitori” şi alţi oameni sfinţi care „au luptat lupta cea bună” şi au ieşit biruitori – noi putem ajunge la sfinţenia divină prin exerciţiul bunei chiverniseli, oferindu-ne „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos”.
Mustrând pe membrii Bisericii din Corint, care erau tentaţi să cadă în ispita păcatului trupesc (desfrâului), Apostolul Pavel îi întreabă retoric: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu?”. Apoi face precizarea cutremurătoare: „Voi nu sunteţi ai voştri; căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru!” (I Cor. 6, 19-20). Buna chiverniseală creştină cere ca noi să „dăm lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Aşa cum arată parabola talanţilor, această chiverniseală implică nu numai îngrijirea, ci şi înmulţirea roadelor: să dăm lui Dumnezeu ce este al Său, pentru slava Sa şi mântuirea lumii.
Creaţi după chipul divin şi chemaţi la asemănarea cu Dumnezeu prin dobândirea sfinţeniei, după cum Tatăl nostru ceresc este „sfânt”, creştinii ortodocşi cred că un aspect major al vieţii şi vocaţiei lor este lupta continuă împotriva puterilor demonice ale păcatului şi morţii. Purtând zilnic crucea lui Hristos, ei se îmbarcă pentru un pelerinaj interior care duce, prin pocăinţă continuă, de la moarte la viaţă, pentru a atinge în cele din urmă comuniunea cu Dumnezeu. Aceasta este vocaţia primită de ei de la Dumnezeu, singura care le oferă un ultim sens şi o valoare personală.
Această vocaţie este cea care conferă existenţei umane sacralitatea sau sfinţenia sa. Ea singură oferă vieţii umane valoare eternă, de la concepere, la moartea fizică şi până la existenţa înviată din Împărăţia lui Dumnezeu. Prin urmare, orice reflecţie asupra problemelor morale care influenţează viaţa umană presupune o perspectivă antropologică, fidelă Tradiţiei Bisericii, care recunoaşte şi respectă această sfinţenie.
A vorbi despre sfinţenia sau sacralitatea vieţii umane înseamnă a vorbi despre persoană. Este o persoană numai acela care reflectă în sine comuniunea celor trei Persoane treimice. Acesta este un concept înţeles greşit în America de azi, unde „persoana” este în întregime confundată cu „individul”. Caracteristicile individuale ne disting unii de alţii, în timp ce calitatea-de-persoană ne uneşte în legătura comuniunii cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Ne putem revendica ca persoane doar atâta vreme cât întrupăm şi comunicăm celorlalţi frumuseţea, adevărul şi iubirea care unesc cele trei Persoane – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – într-o veşnică tri-comuniune (tri-unitate). Dumnezeul Treimic este deci modelul, dar şi izvorul şi finalitatea a tot ceea ce este cu adevărat personal în experienţa umană.
Faptul că suntem fiinţe personale înseamnă că purtăm chipul divin; de fapt, chipul este cel care determină calitatea noastră de persoană. Totuşi, noi ne împlinim ca persoane şi actualizăm deci înlăuntrul nostru autentica sfinţenie prin pocăinţa continuă şi prin lupta ascetică ce duce la ridicarea persoanei spre asemănarea divină. „Sacralitatea” vieţii, cu alte cuvinte, este intrinsecă naturii noastre; totuşi, ea este „actualizată”, concretizată în existenţa de zi cu zi, prin efortul nostru continuu de a realiza o autentică „sfinţenie” a vieţii.
De aceea, dobândirea sfinţeniei presupune participarea noastră activă, „sinergia” sau cooperarea cu harul divin, ceea ce implică „dezbrăcarea de vechiul Adam” şi „îmbrăcarea cu cel nou”.
Sfântul Pavel exprimă dinamismul acestei permanente transformări lăuntrice în următorii termeni: „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu (ton kata theon), zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efes. 4, 22-24).
„Sacralitatea” şi „sfinţenia” sunt adesea folosite ca sinonime, atunci când este vorba de originea şi scopul divin al existenţei umane. În lumina a ceea ce am subliniat înainte, ar fi preferabil să vorbim despre viaţa noastră ca fiind „sacră”, în virtutea naturii sale create, care întrupează şi dă expresie „chipului” divin. Viaţa fiecărei persoane este „sacră”, de vreme ce ea este creată de Dumnezeu în scopul participării la propria-i sfinţenie, şi are capacitatea de a reflecta prezenţa şi măreţia lui Dumnezeu în adâncimile ei. (Oricât de mult ar fi această capacitate diminuată de păcat şi de respingerea voită a lui Dumnezeu, antropologia ortodoxă afirmă că chipul divin poate fi alterat, dar niciodată distrus; nu există „cădere” totală, oricât de decăzut moral ar fi un individ). „Sfinţenia”, pe de altă parte, s-ar referi la calităţile personale sau ipostatice pe care cineva le dobândeşte prin lupta ascetică împotriva ispitei şi a păcatului, ca şi prin atingerea virtuţilor. Sacralitatea trebuie deci privită ca o funcţie a „naturii”, iar sfinţenia ca o funcţie a „persoanei”.
Existenţa creştină are un caracter paradoxal: deşi lupta noastră personală, „războiul spiritual” pe care-l ducem este indispensabil şi de neocolit în viaţa credinţei, roadele sale depind cu totul de harul lui Dumnezeu. Ortodoxia insistă asupra necesităţii unei „sinergii” între Dumnezeu şi fiinţele umane create, în lucrarea sfinţeniei. Totuşi, sfinţenia rămâne un dar, cu totul nemeritat şi cu totul inaccesibil prin propriile noastre eforturi. În timp ce căutarea sfinţeniei cere un sens profund al responsabilităţii din partea noastră, rodul acestei căutări este dat de Dumnezeu. Aşa cum „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20), nu eu sunt cel care realizează sfinţenia, ci mai degrabă „Duhul sfinţeniei” (Rom. 1, 4) care sălăşluieşte în mine şi lucrează singur la mântuirea mea.
Înzestrată cu „sacralitate” de la zămislirea ei, viaţa umană îşi găseşte, deci, ultimul sens, adânca ei semnificaţie „spirituală”, în căutarea „sfinţeniei”. Această distincţie între sacralitate şi sfinţenie este folositoare şi e conformă antropologiei ortodoxe. Cu toate acestea, discursul etic modern tinde să confunde termenii. Acest lucru este evident mai ales în discuţiile aride între cei care reprezintă fie perspectiva „sfinţeniei vieţii”, fie pe cea a „calităţii vieţii” în abordarea problemelor morale.
Există în ultimii ani tendinţa de a opune aceste două perspective, punând „sfinţenia” şi „calitatea” într-o tensiune fără soluţie. Susţinătorii principiului „sfinţenia vieţii”, potrivit unei caricaturi populare, vor dori să conserve existenţa biologică cu orice preţ, fără a ţine seama de gradul de suferinţă îndurată de persoana în cauză. Susţinătorii „calităţii vieţii”, potrivit aceleiaşi caricaturi, încearcă mai presus de toate să evite durerea epuizantă şi suferinţa. De aceea, ei sprijină proceduri ca „avortul la cerere” şi „sinuciderea asistată”, pentru a asigura controlul asupra calităţii vieţii unei femei însărcinate sau a unui muribund. În realitate, prima poziţie reprezintă un punct de vedere filosofic, cunoscut sub numele de „vitalism”.
Este o formă de bio-idolatrie, care prin însăşi natura ei violentează „sfinţenia” vieţii, de vreme ce viaţa dăruită de Dumnezeu se împlineşte dincolo de limitele existenţei biologice. De cealaltă parte, în măsura în care poziţia radicală a „calităţii vieţii” pune evitarea durerii mentale şi fizice deasupra oricărei alte valori, ea dezbracă viaţa umană de valoarea, scopul şi vocaţia sădite de Dumnezeu în firea ei.
Ne vom întoarce la această problemă mai târziu, în discuţia asupra euthanasiei şi a „calităţii vieţii”, care s-a bucurat de atâta atenţie din partea moraliştilor în ultimul deceniu. Deocamdată trebuie să accentuăm următorul lucru: „sfinţenia” şi „calitatea” vieţii nu trebuie privite în opoziţie, ele trebuie luate ca şi complementare. Experienţa creştină ştie că durerea şi suferinţa au potenţial izbăvitor. Dacă anumite niveluri ale suferinţei fizice sau psihice pot apărea ca „dezumanizante”, chiar acei care suferă dureri greu de suportat sunt în mâinile lui Dumnezeu şi pot experia grija Lui plină de dragoste şi mila Sa. Cu siguranţă, aceste daruri ale iubirii şi milei divine asigură adevărata calitate a vieţii umane în orice codiţii sau circumstanţe. În acelaşi mod, darul liber al sfinţeniei divine inundă viaţa umană cu autentica sfinţenie.
Dacă sfinţenia şi calitatea vieţii umane sunt privite ca derivând din graţia divină (harul divin), atunci opoziţia operată în această controversă este falsă. Adevărata „calitate” a existenţei personale este oferită de lucrarea „sfinţeniei”; iar autentica „sfinţenie” derivă numai dintr-o „calitate” deosebită a vieţii, conferită de mila iubitoare a veşnic milostivului Dumnezeu.
Această complementaritate între calitatea vieţii şi sfinţenia ei este posibilă deoarece viaţa umană în însăşi natura ei este „sacră”. Originea, scopul şi finalitatea ei sunt date şi determinate de Dumnezeu.
Încă o dată, „sacralitatea” şi „sfinţenia” trebuie diferenţiate: prima se referă la bunătatea esenţială şi valoarea infinită a vieţii umane create după chipul divin, iar ultima are în vedere lupta anevoioasă, dar binecuvântată a persoanei umane pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu.
