Citește toate episoadele serialului aici
1. Binecuvântarea populaţiei
„Şi i-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi.” (Gen 1,28). Una dintre cele mai cunoscute pericope ale creaţionismului iudaic şi creştin, binecuvântarea originară poate fi considerată astăzi un adevărat anti-motto, o emblemă negativă a ceea ce găseşte mişcarea ecologistă mai contestabil în atitudinea monoteistă faţă de creaţie, natură sau mediu. Dacă ultimul dintre verbele acţiunii umane asupra ecosferei indică relaţia generică dintre om – creatură unică, superioară, „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Gen 1,26) – şi celelalte creaturi, primele descriu de fapt o însuşire pe care oamenii o au în comun cu toate vietăţile: proliferarea, creşterea şi răspândirea biologică. Însă tocmai combinaţia de caractere comune şi excepţionalitate a condiţiei umane face ca dezvoltarea sa biologică să manifeste într-un mod specific dominaţia, iar dominaţia să îi stimuleze dezvoltarea. Situaţie care a generat istoric atitudini dintre cele mai diverse, de la efortul de a separa superioritatea umană de condiţia comună tuturor vieţuitoarelor, văzând în procreaţie doar o servitute faţă de specie şi supunere faţă de moarte idee promovată, bunăoară, de personalismul spiritualist al unor gânditori ortodocşi precum V. Soloviov („Sensul iubirii”), N. Berdiaev („Sensul creaţiei”), P. Evdokimov („Taina iubirii”), Ph. Sherrard („Creştinism şi eros”), O. Clement („Întrebări despre om”), în consens aici cu gândirea ateistă a Simonei de Beauvoire („Al doilea sex”) – până la ecologismul fundamentalist, radical (deep ecology) care în deruta anunţatei catastrofe ambientale propune ca demers soteriologic nu mai puţin decât extincţia voluntară a speciei umane.
Nu ne propunem aici conturarea unei viziune proprii a Bisericii Ortodoxe, ci o explorare cu caracter introductiv şi bibliografic a problematicii populaţiei umane astăzi, faţă de care ea este solicitată să ia atitudine. Nu o poate face însă numai prin referire la binecuvântările din Taina cununiei (sinteză a moştenirii vechi-testamentare şi a înnoirii vieţii în Hristos, după care iniţiatorul venirii pe lume, economul bunăstării şi începătorul vieţii veşnice este deopotrivă Dumnezeu), fără să ia notă de complicatele şi aprinsele dezbateri contemporane referitoare la raportul dintre populaţie, dezvoltare şi mediu. [1]
2. Populaţia, astăzi: binecuvântare sau blestem?
Specialiştii susţin că nici un fenomen social nu a trezit atâta atenţie în perioada postbelică. Este firesc întrucât în acest interval omenirea a cunoscut trei fenomene demografice inedite: 1) dublarea populaţiei în decursul unei generaţii (de la 2,5 miliarde în 1950 la peste 6 miliarde în 2000); 2) instalarea în aproape 80 de ţări ale lumii, care cuprind 40% din populaţia globului (incluzând toate ţările dezvoltate) a unei fertilităţi sub nivelul de locuire, cu consecinţa unei 3) îmbătrâniri semnificative, ponderea populaţiei peste 60 de ani depăşind 10% în anul 2000.
Să urmărim câteva cifre:
a) Evenimente vitale
(Obs: Estimările realizate de U.N. Population Division şi U.S. Census Bureau sunt mai mici; de pildă, creşterea naturală pe 2006 este calculată la aprox. 78 milioane.)
b) Evoluţii în vecinătatea vârfului populaţional
- Se prognozează atingerea cifrei de 8 miliarde în 2028, iar de 9 miliarde în 2054. Se crede că populaţia umană se va stabiliza în jurul cifrei de 10 miliarde, după 2200.
- Primul miliard a fost realizat abia în 1804; au mai trebuit doar 123 de ani pentru al doilea miliard, în 1927; 33 de ani, pentru al treilea, în 1960; 14 pentru al patrulea, în 1974; 13 pentru al cincilea, în 1987; au fost suficienţi doar 12 ani pentru ca omenirea să realizeze al 6-lea miliard, în 1999 etc.
- Cea mai mare rată de creştere anuală (2.04%) a avut loc la mijlocul anilor ‘60, iar cea mai mare creştere numerică anuală, la sfârşitul anilor ‘80 (86 de milioane). Creşterile actuale sunt de 78-80 de milioane.
- Din cele aproape 80 de milioane adăugate anual, peste 95% se nasc în regiunile lumii mai puţin dezvoltate.
- 80% din populaţie trăieşte în regiunile mai puţin dezvoltate iar în 2050, procentul va fi 90.
- Începând cu anul 2000, populaţia vârstnică o depăşeşte pe cea tânără.
- Începând cu 2003, jumătate dintre femeile lumii au, în medie, un număr de copii mai mic sau cel mult egal cu rata de înlocuire a generaţiilor (aprox. 2,1 copii).
- Începând cu 2007, populaţia urbană o depăşeşte pe cea rurală.
Aşadar, la sfârşitul acestei zile, lumea va avea cu aproximativ 220 de mii de persoane mai mult. La sfârşitul anului, cu aproape 80 de milioane. O adevărată binecuvântare!… Sau nu este aşa? Când i se înmulţesc animalele, proprietarul se bucură. Perspectiva venirii pe lume a încă unui copil este considerată, în schimb, o nenorocire… Motivul? Binecunoscut: competiţia dintre consumatori şi resurse, problemă fundamentală deopotrivă a ecologiei şi economiei, fie familiale, fie globale.
Nu este de mirare că nelinişteşte până şi o simplă contemplare a acestor date sau a multor altora, asemănătoare, întocmite sistematic de birourile de statistică ale instituţiilor politice, economice, demografice, sociale, naţionale şi internaţionale, şi larg răspândite prin mass-media, nici că au provocat îmbogăţirea lexicului de specialitate şi al celui curent cu expresii încărcate de urgenţa mesajului precum „bomba populaţiei”, „plaga populaţiei” „explozia demografică”, cele mai multe din vocabularul militar şi cu conotaţii apocaliptice. De pe canalele informaţiei publice mesajul a fost introdus şi în învăţământ. Iată o mostră dintr-o broşură pentru uzul elevilor americani, deja la începutul anilor ‘70: „…Sunt prea mulţi oameni pe pământ. Din afară din spaţiu. Ieşim din energie. Excedăm hrana. Şi, chiar dacă puţini vor să fie conştienţi, intrăm în criză de timp.” [2]
Ieşite din birourile câtorva centre de înaltă specialitate în plină stradă, ideile catastrofei au cuprins deopotrivă lumea politică şi masele, spre a se reîntoarce, justificate public şi cu bugete considerabile şi consolidate, în aceleaşi centre şi în multele altele zămislite de atunci.
3. Populaţie şi/sau dezvoltare
Relaţia dintre populaţie, resurse şi mediu este atât de directă încât interdependenţa lor e evidentă. Evidenţă care ascunde însă o interacţiune ce se dovedeşte tot mai complexă pe măsură ce detaliile ei se descoperă în ansamblul experienţei umane şi în analizele investigaţiei ştiinţifice. De la ieşirea din îmbelşugarea edenică până la foarte recenta – şi încă selectiva – intrare în societatea bunăstării, omenirea a cunoscut o evoluţie caracterizată demografic de mortalitate şi fertilitate deopotrivă ridicate, iar economic de resurse limitate local, deşi nelimitate global. Migraţiile, descoperirile geografice, epidemiile, războaiele, au constituit determinanţi majori ai unei lente şi fluctuante dezvoltări a populaţiei şi a nivelului ei de trai.
Revirimentul demo-economic ulterior marii epidemii de ciumă din sec. al XIV-lea, răspândirea spiritului antreprenorial prin curentele religioase ale Reformei, apariţia primelor forme ale industrializării, naturalismul iluminist, alături de alte prefaceri, au provocat în Europa şi coloniile ei nord-americane prima perspectivă istorică a unei epoci de creştere economică nelimitată. Pentru teoreticianul ei cel mai renumit, Adam Smith, singurele obstacole nu puteau fi decât insuficienţa capitalului şi cea a forţei de muncă. Dar cum cererea reglează producţia oricărui bun, înmulţirea populaţiei era consecinţa fericită a acumulării de capital şi astfel „cel mai categoric semn al prosperităţii oricărei ţări” (Avuţia Naţiunilor, Cartea I, VIII, 23) Revelator al bunăstării, populaţia numeroasă apărea în centrul primei viziuni moderne asupra raportului populaţie-dezvoltare şi al ultimei viziuni despre o lume care dă seama de înţelepciunea şi bunătatea Creatorului.
Reverendul T. Robert Malthus (1766-1834) avea să compromită definitiv această viziune idilică. Pe scurt, Malthus a argumentat că, necontrolată, populaţia poate creşte în proporţie geometrică (1, 2, 4, 16…), pe când resursele (mijloacele de subzistenţă) doar în proporţie aritmetică (1, 2, 3, 4…), mai ales datorită productivităţii descrescătoare pe terenuri tot mai insuficiente. [3] Chiar dacă descoperirea de noi resurse şi progresul tehnologic ar conduce la creşteri ale venitului şi bunăstării, nu pot fi durabile întrucât antrenează o creştere rapidă a populaţiei sub a cărei presiune de consum nivelul de trai coboară iarăşi la simpla subzistenţă. Singura ieşire din această capcană a sărăciei (sau capcană demografică, malthusiană), în care creşterea populaţiei este oprită numai de frâne represive (mizeria, sub toate chipurile ei) ar fi recursul la frâna preventivă (după Malthus, întârzierea căsătoriei şi abstinenţa pre-conjugală).
Malthus a lăsat o moştenire ideologică şi politică durabilă, a cărei istorie intelectuală nu s-a încheiat. La întrebarea dacă experienţa îi confirmă sau nu predicţiile, răspunsurile sunt împărţite şi controversate. Este cert că, de la jumătatea sec. al XIX-lea încoace, în regiuni precum Europa, America de Nord sau Japonia, creşterea populaţiei a fost surclasată de o dezvoltare accelerată, probleme ridicând mai degrabă supraabundenţa alimentară şi a bunurilor, iar recent, îmbătrânirea populaţiei. În acest context, pertinenţa teoriei lui Malthus – malthusianismul – a fost raportată la situaţia fostelor colonii, regiuni subdezvoltate sau în curs de dezvoltare [4], unde în ultimul secol adevărata explozie a fost demografică, nu însă, în aceeaşi măsură, şi a nivelului de trai.
Explicaţia standard avansată pentru creşterea masivă a populaţiei de-a lungul ultimelor două secole, în ambele tipuri de regiuni, este tranziţia demografică, termen ce desemnează trecerea de la un echilibru demografic cu valori ridicate ale natalităţii şi mortalităţii la un echilibru cu valori scăzute, de-a lungul unei perioade în care scăderea celor două componente este desincronizată – întâi scade mortalitatea, apoi, după un timp, natalitatea – aşa încât în această perioadă are loc creşterea populaţiei, accelerată în prima fază, apoi frânată. [5] Fără îndoială, scăderea mortalităţii şi creşterea în consecinţă a speranţei de viaţă indică o îmbunătăţire a condiţiilor de trai, cel puţin printr-o mai bună asistenţă sanitară. Dar este doar acest fapt o adevărată dezvoltare? Săracii pot trăi mai mult, nu neapărat mai bine.
La rându-i, explicaţia pentru posibilitatea exploziei economice contemporane, în regiunile de mai sus ca şi în altele (Asia de Sudest), o constituie schimbarea bazei energetice a economiei de la organic la anorganic (în principal, combustibilul fosil), ceea ce a oferit rezerve de energie la o scară cu totul necunoscută în trecut şi considerate, mult timp, practic inepuizabile. Până la criza petrolului din anii ‘70. Nu doar progresul naţiunilor slab dezvoltate, dar destinul umanităţii întregi este pus acum în cauză, pe motivul că planeta nu are de fapt resursele necesare susţinerii unei populaţii care ar creşte precum în regiunile slab dezvoltate şi care ar dispune de bunăstarea celor dezvoltate. Ambele creşteri, se afirmă, nu pot fi simultan durabile.
Comunitatea ştiinţifică, lumea politică, presa, opinia publică, în deplin acord asupra importanţei singulare a problemei populaţiei şi dezvoltării, sunt serios divizate în privinţa semnificaţiei termenilor, a iminenţei şi anvergurii crizei. O prezentare foarte succintă a participanţilor la controversa actuală, însoţită de câteva referinţe bibliografice, este indispensabilă pentru orice orientare preliminară în domeniu. [6]
4. Protagoniştii controversei [7]
a) perspectiva dezvoltării (demo-politică, economistă)
Factorul demografic a intrat în prim-planul agendei marilor puteri şi în tematica cercetărilor ştiinţifice odată cu refacerea ordinii internaţionale după al doilea război mondial. Noua situaţie geopolitică a contribuit decisiv şi la apariţia unei noi viziuni despre semnificaţia economico-socială a fertilităţii. Acum este formulată pentru prima dată teoria că dacă anumite măsuri de control al populaţiei nu însoţesc primele stadii ale creşterii economice, creşterile produsului naţional vor fi practic înghiţite de nevoile de consum ale gurilor în plus, în loc să ducă la acumularea de capital productiv şi de infrastructură (capcana malthusiană). Rafinată prin studiul major a doi demografi americani, A. Coale şi E. Hoover (1958), despre creşterea populaţiei şi dezvoltarea economică în ţările cu venituri mici (în cauză India şi Mexic), şi consacrată ca un adevărat alarmism demo-economic de un raport din al Academiei Naţionale pentru Ştiinţă a SUA (1971, pe fundalul izbucnirii crizei energetice şi a primelor campanii de popularizare a crizei sistemice de creştere a omenirii, cf. infra), ea va avea o influenţă covârşitoare atât asupra mediilor academice cât şi asupra politicii demografice a Statelor Unite, influenţă dominantă până spre începutul anilor ‘80, dar persistentă şi astăzi, constituind suportul teoretic al politicii ţărilor dezvoltate şi al organismelor internaţionale dominate de acestea (ONU, UNFPA, OMS, UNICEF, BM, FMI) în privinţa sprijinirii ţărilor slab dezvoltate pe drumul modernizării.
Ulterior, odată cu apariţia primelor studii care testau valabilitatea empirică pe termen lung a teoriei „populaţie vs. dezvoltare”, discursul ştiinţific a abandonat pesimismul. Printre cele mai importante contribuţii la această schimbare, cunoscută sub numele de „revizionism” sau „neutralism”, au fost cercetările făcute sub egida Băncii Mondiale (1984) şi un nou raport al Academiei Naţionale pentru Ştiinţă a SUA (1986). Concluziile era rezumate astfel: „Creşterea rapidă a populaţiei poate încetini dezvoltarea, însă numai în anumite circumstanţe şi în general cu efecte limitate şi slabe.” În plus, raportul sublinia ca factor cheie al raportului dintre creşterea populaţiei şi procesele economice rolul mediator al comportamentului şi al instituţiilor umane. În privinţa degradării mediului, concluzia era, iarăşi, că nu populaţia în sine este în cauză ci incapacitatea instituţiilor de a trata problema influenţei activităţilor economice asupra acestuia ca şi influenţa inversă asupra societăţii (aşa-numita problema externalităţilor).
Revizionismul este însă în curs de revizuire. Cercetări recente nuanţează semnificativ corelaţia: impactul creşterii populaţiei asupra dezvoltării este evidenţiabil empiric, dar amploarea şi mecanismele sale variază în funcţie de nivelul actual al dezvoltării economice al unei ţări, ca şi de componentele sistemului demografic (natalitate şi mortalitate) şi, mai ales, de evoluţia acestora în timp. Dacă în sine creşterea populaţiei poate să nu aibă nici un efect vizibil asupra creşterii economice (cele două creşteri apărând corelate în diverse moduri posibile), este identificată în schimb o legătură cauzală cu modul în care are loc evoluţia populaţiei, adică felul în care se reflectă aceasta în structura pe vârste. Mai concret, se consideră că tranziţia demografică oferă o oportunitate pentru dezvoltarea economică a unei ţări. Pe diagrama care reprezintă structura pe vârste a populaţiei, această tranziţie se observă sub forma unei „umflături” (bulge), mai întâi la baza piramidei, apoi tot mai sus, corespunzătoare generaţiilor cu volum excedentar atât în raport cu cele anterioare (ca efect al scăderii mortalităţii) cât şi în raport cu cele următoare (ca efect al scăderii defazate a natalităţii), generaţii care urcă an de an spre vârful piramidei. Impactul economic provine din faptul că în timpul tranziţiei „raportul de dependenţă” dintre populaţia pasivă (dependentă; copii şi vârstnici) şi cea activă evoluează în favoarea celei din urmă. Din punct de vedere economic, această creştere relativă a populaţiei active constituie o creştere corespunzătoare a capacităţii productive a naţiunii, oferind astfel ocazia unui ritm de creştere economică mai susţinut, ceea ce a fost numit dividend demografic. În plus, scăderea fertilităţii permite o mai mare participare a femeilor la forţa de muncă, simultan cu scăderea cheltuielilor pentru întreţinerea unor cohorte mari de copii, efecte care se adaugă celui anterior. Studiile la care ne referim susţin că rolul de motor economic al unei tranziţii demografice rapide poate fi pus în evidenţă în cazul celor mai spectaculoase exemple de creştere economică din ultimele decenii, aşa-numiţii „tigrii” din Asia de sud-est (Coreea de Sud, Singapore) şi din Europa (Irlanda), care au cunoscut tranziţia demografică tocmai în perioada dezvoltării lor maxime. Un exemplu de urmat, apreciază specialiştii, de toate ţările în curs de dezvoltare.
b) perspectiva resurselor limitate (a rarităţii /penuriei; ecologismul global)
În 1968, Garret Hardin, profesor de ecologie umană la California University (în „Tragedia bunurilor comune”) şi Paul Ehrlich, biolog de la Stanford (în „Bomba populaţiei”) răsunau trompeta ce declanşa în opinia publică mondială panica „suprapopulării”. După Ehrlich, eforturile pentru hrănirea populaţiei mondiale erau pe cale să eşueze, deceniul următor având să ofere imaginea îngrozitoare a milioane de oameni morţi de foame. Hardin deplângea începutul sfârşitului evocând epuizarea sau degradarea inevitabilă a resurselor naturale, limitate, ale planetei – atmosfera, oceanele, râurile, rezervele piscicole, parcurile naturale ş.a. – datorată exploatării exagerate caracteristice sistemului economic şi politic liberal care îngăduie urmărirea maximizării profitului individual în timp ce costurile exploatării resurselor neprivatizabile se distribuie asupra tuturor. Pentru el, interesul individual şi binele comun sunt antrenate de creşterea populaţiei şi a nevoilor ei de consum într-un joc cu sumă zero sau, în lipsa recursului la moralitatea libertăţii ca necesitate bine înţeleasă (recte, controlul populaţiei), cu sumă negativă: tragedia epuizării planetei pe termen lung va fi comună.
În 1972, Clubul de la Roma (societate selectă de oameni de afaceri, politicieni, economişti, oameni de ştiinţă) lansa cea mai bine vândută carte dedicată subiectului, „Limitele creşterii”, cu teza că actuala creştere a sistemului mondial format din interacţiunea între populaţie, hrană, producţie industrială, resurse şi poluare trebuie să înceteze până nu e prea târziu. Criza petrolului din 1973 furniza deja o dovadă credibilă.
În continuare, la secătuirea resurselor naturale, minerale şi biologice, s-au adăugat degradarea solului, defrişarea pădurilor, poluarea, reducerea biodiversităţii, modificările climatice (urmărite în ultimii ani de Comitetul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice, Intergovernmental Panel of Climate Change), într-o listă a hazardelor provocate ori provocabile de un nivel al populaţiei peste care orice creştere ar avea un impact ambiental actual negativ şi potenţial distructiv. Ceea ce Malthus aprecia drept o imposibilitate, ca producţia să atingă vreodată limitele naturale ale planetei – considera limitarea ţinând de natura sistemului economic – este afirmată ca realitate incoativă şi cu o evoluţie accelerată. Perspectiva limitelor ecologice, pe care o putem numi eco-malthusianism, a câştigat adeziunea celor mai largi cercuri publice, oficiale (organizaţiile guvernamentale, în special ONU şi departamentele sale) şi private (pe lângă Clubul de la Roma, International Union for the Scientific Study in Population, Population Council, Population Action International, Optimum Population Trust, Zero Population Growth, Worldwatch Institute, National Worldlife Federation, Sierra Club, Earth First! etc.), de specialişti (finanţaţi, bunăoară, de W.&F. Hewlett Fondation, D.&L. Packard Fundation, Rockefeller Fundation) sau profani (inter alii, Bill Gates, părintele lui „Microsoft”, Ted Turner, proprietarul canalului „CNN”).
Provocări deosebit de grave sunt considerate: 1) creşterea numărului de persoane private de mijloacele necesare unei vieţi decente; 2) anumite forme de poluare alterează circuite chimice responsabile de reglarea unor procese ecologice cheie (circuitele carbonului, fosforului şi nitrogenului); 3) creşterea riscurilor legate de reziduuri ale substanţelor chimice toxice; 4) fenomenul amestecării biotice antrenate de mobilitatea umană crescândă, cu efectul posibil al periclitării biodiversităţii în favoarea speciilor celor mai rezistente. După o apreciere recentă, în asentimentul general al eco-malthusianismului, nu avem la dispoziţie decât cel mult două generaţii în care să ne reorganizăm existenţa pe acest pământ.
O serie de conferinţe ONU asupra mediului, populaţiei şi dezvoltării reprezintă activitatea cea mai notabilă în vederea refacerii echilibrului ameninţat dintre om şi natură. Printre acestea se disting:
- prima adunare interguvernamentală dedicată protecţiei mediului, Conferinţa asupra mediului uman (Stockholm, 1972; „creşterea naturală a populaţiei ridică mereu probleme pentru conservarea mediului şi trebuie adoptate măsuri şi politici adecvate pentru a le face faţă”, Declaraţia, par. 5);
- prima Conferinţă mondială privind populaţia (Bucureşti, 1974); Conferinţa asupra mediului şi dezvoltării (Rio de Janeiro, 1992, numită şi Summit-ul pământului, eveniment hotărâtor în realizarea consensului internaţional asupra relaţiei populaţie-dezvoltare-mediu; este adoptată o Declaraţie în care citim că „pentru a atinge o dezvoltare durabilă şi o mai înaltă calitate a vieţii pentru toţi oamenii, statele trebuie să reducă şi să elimine modurile de producţie şi consum nedurabile şi să promoveze politici demografice corespunzătoare” (Principiul 8);
- de asemenea, Agenda 21, un program de acţiuni globale, la nivel naţional şi local, pentru realizarea dezvoltării durabile, incluzând combaterea sărăciei, promovarea sănătăţii, protejarea atmosferei, a ambientelor fragile şi a biodiversităţii, controlul poluării şi reducerea consumului exagerat; în cap. 5 se afirmă: „creşterea populaţiei şi a producţiei mondiale asociată cu moduri de consum nedurabil solicită tot mai puternic capacităţile de susţinere a vieţii ale planetei noastre”;
- ca şi o Convenţie cadru privind modificarea climatică, cu obiectivul de a stabiliza concentraţiile de gaze cu efect de seră în atmosferă);
- Conferinţa internaţională pentru populaţie şi dezvoltare (Cairo, 1994, un alt punct de turnură, prin traducerea preocupărilor pentru controlul populaţiei în terminologia drepturilor reproductive; a produs un Plan de acţiune diecenal, unde se afirmă că „factori demografici, combinaţi cu sărăcie şi lipsă de acces la resurse în unele regiuni, consum excesiv şi moduri risipitoare de producţie în altele, generează sau exacerbează probleme ale degradării şi epuizării resurselor şi inhibă astfel dezvoltarea durabilă”, par. 3.25);
- Summit-ul mileniului (New York, 2000, care, sub numele Obiectivele dezvoltării la mileniu (Millenium Development Goals) a adoptat ca scopuri de realizat până în 2015: eradicarea sărăciei extreme şi a foametei, realizarea universală a educaţiei primare, promovarea egalităţii de gen şi a împuternicirii femeilor, reducerea mortalităţii infantile, îmbunătăţirea sănătăţii materne, combaterea epidemiilor, asigurarea durabilităţii ambientale, dezvoltarea unui parteneriat global privind dezvoltarea).
Din pletora de noţiuni şi modele teoretice folosite pentru a desluşi raporturile cauzale de o complexitate ireductibilă dintre populaţia umană şi mediu (fiecare cauză este parte a unor lanţuri, reţele sau gheme cauzale), sunt de remarcat pentru importanţă durabilitatea (sustainability), capacitatea de susţinere (carrying capacity) şi impactul ecologic (ecological footprint).
Dezvoltarea durabilă (sustenabilă, cum auzim uneori), definită de Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (Comisia Brundtland, în raportul „Viitorul nostru comun”, 1987) drept una care „satisface nevoile prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi”, este noţiunea centrală întrucât exprimă dorinţa continuării neîntrerupte şi generalizate a îmbunătăţirii prezente a vieţii, în condiţiile conservării capitalului natural al societăţii umane. Îndepărtarea sărăciei, asigurarea necesităţilor de bază ale tuturor, realizarea unor standarde de viaţă echitabile, evitarea degradărilor ecologice ireversibile şi acordarea practicilor de producţie şi consum la capacităţile regenerative ale mediului sunt cuprinse în patru componente: durabilitate economică, socială, politică şi ambientală.
O modalitate frecvent utilizată de a da expresie cuantificabilă unei noţiuni sugestive ca durabilitate este de a aprecia capacitatea de susţinere a unei populaţii de către habitatul ei şi desemnează, în cazul uman, populaţia maximă ce poate trăi la un standard de viaţă dat (precizat de variabile precum cantitatea şi calitatea hranei, apei, aerului, condiţii meteo, suprafaţa arabilă, asistenţă sanitară, locuri de muncă, venituri, transport, electricitate, educaţie, managementul reziduurilor), prin interacţiunile dintre populaţie şi ecosistem. Care este capacitatea de susţinere a terrei? Cât de mulţi oameni pot trăi pe pământ?
În ciuda lipsei unui răspuns satisfăcător (estimările avansate variază între 1 şi 1000 de miliarde!), ca şi a dezminţirii constante a previziunilor malthusianiste, de la Malthus însuşi până la Paul Ehrlich şi Lester Brown (editorul anuarelor Starea lumii şi Semne vitale publicate de Worldwatch Institute), convingerea fermă că planeta trebuie să aibă o capacitate de susţinere limitată rămâne neclintită. Dificultatea aprecierii constă în implicarea unor factori incomplet determinabili, de la constrângeri fizice, chimice şi biologice ale mediului, la opţiuni individuale şi colective ale populaţiei privind economia, tehnologia, instituţiile politice, structura familiei, migraţia, nivelul şi distribuirea bunurilor materiale, valorile culturale, gusturile, toate variabile temporal.
Un indicator mai uşor de estimat al gradului de susţinere ambientală şi durabilitate a modurilor de viaţă individuale, ale sectoarelor economice, aşezărilor, regiunilor sau ţărilor este impactul ecologic (formulat de William Rees), care apreciază cantitatea de teren şi suprafaţă acvatică necesare producerii bunurilor consumului material şi absorbţiei reziduurilor într-o configuraţie tehnologică dată. Dacă, la modul general, impact ecologic = teren/populaţie, populaţia optimă pentru un habitat dat ar fi populaţie = teren disponibil/impact ecologic; dacă populaţie x impact ecologic > teren, avem de-a face cu suprapopulaţie sau supraconsum.
Larg utilizată este aşa numita analiză IPAT, (iniţiată de Paul Ehrlich, John Holdren şi Barry Commoner), conform căreia impactul ecologic (I) este produsul diferenţiat al mărimii populaţiei (P), consumului sau producţiei medii pe cap de locuitor (de obicei, produs intern brut; notat cu A, de la affluence) şi factorului tehnologic (T, pe unitatea de consum). De pildă, impactul emisiei de CO2 = (nr. populaţiei) x (produsul intern brut pe cap de locuitor) x (cantitatea de CO2 emis pe unitatea de PIB). În variante mai sofisticate, studii recente la nivelul naţiunilor, analiza IPAT estimează că creşterea consumului exacerbează impactul asupra mediului, iar în combinaţie cu creşterea populaţiei măreşte substanţial impactul umanităţii asupra planetei.
În 2005 s-a dat publicităţii, sub auspiciile ONU, cea mai amplă investigaţie a raportului actual dintre populaţie, dezvoltare şi mediu. Peste 1000 de specialişti în diverse ramuri, din 95 de ţări, au elaborat începând cu 2001 proiectul în mai multe volume „Evaluarea ecosistemului la mileniu” (Millenium Ecosystem Assesment), cu scopul de a aprecia modul în care schimbările suferite de ecosistem afectează bunăstarea umană. Au fost analizate aşa-numitele serviciile ecosistemelor (beneficiile obţinute de la ecosisteme: susţinerea primară a producţiei celorlalte servicii – formarea solului, fotosinteza etc.; aprovizionarea – hrană, apă, combustibil etc.; reglarea – climatică, hidrologică, a bolilor, a reziduurilor etc.; servicii culturale – spirituale, religioase, educaţionale, estetice, recreaţionale) şi legăturile acestora cu componentele bunăstării umane (securitate, bază materială, sănătate, relaţiile sociale adecvate, toate vizând libertatea umană de alegere şi acţiune, sau capacitatea de a realiza ceea ce consideră cineva important în a fi şi a face). Critică este înţelegerea interacţiunilor reciproce între ecosistem şi antroposistem, în special a factorilor determinanţi (conducători, drivers) ai modificărilor posibile (identificaţi în două categorii, indirecţi – demografici, economici, sociopolitici, tehnoştiinţifici, culturali şi religioşi; direcţi – modul de utilizare a terenurilor, introducere şi eliminare de specii, adaptări tehnologice, consum de resurse, modificări climatice, alţi factori naturali), a scalei la care operează, ca şi a posibilităţii de a interveni substituindlegături degradate dintre servicii şi bunăstare cu factori socio-economici.
La întrebarea în ce măsură serviciile ecosistemice satisfac durabil solicitările actuale şi de perspectivă ale omenirii, răspunsul raportului este că 15 din cele 24 de servicii sunt deja degradate sau utilizate nedurabil. Raportul consideră răspunzătoare de această degradare şi presiunea demografică, prin intermediul consumului şi a emisiilor în sistem, deşi ca determinant indirect impactul său poate fi apreciat corect numai contextual. De pildă, un american din SUA consumă în medie aceeaşi energie cât 3 japonezi, 13 brazilieni, 14 chinezi, 38 indieni, 280 nepalezi sau 531 etiopieni. În acelaşi timp, grosul creşterii demografice are loc în regiuni declarate fragile ambiental. Ceea ce iese cel mai clar în evidenţă din acest tablou este inegalitatea semnificativă a ponderilor în care diverse grupuri ale populaţiei umane participă la modificarea ecosistemului şi sunt influenţate de aceasta.
c) perspectiva geo-politică (eugenetică, socio-biologică, darwinism social)
Pe parcursul deceniilor trecute de la ultimul război mondial, crizele energetice, modificările climatice, diferenţele de etapă în traversarea tranziţiei demografice, amplificarea migraţiei şi răspândirea terorismului, au făcut ca factorii demografici şi ambientali să ajungă şi în centrul dezbaterilor privind securitatea locală şi internaţională. Masacrele din Africa de vest, momentul 11.09.2001 au dat un imbold puternic acestor preocupări legate de populaţie ca „factor de instabilitate”. A intrat omenirea într-o nouă eră a insecurităţii, cauzate demografic?
Dintre tendinţele evoluţiei actuale sunt avute în vedere ca factori de risc pentru securitatea globală, şi mai ales pentru regiunile dezvoltate, creşterea masivă a populaţiei în marile ţări musulmane, scăderea ei în Uniunea Europeană şi fostele ţări ale lagărului sovietic, schimbările contradictorii de structură demografică prin îmbătrânirea ţărilor dezvoltate şi întinerirea celor slab dezvoltate, creşterea proporţiei populaţiei tinere (15-29 de ani) în raport cu cea adultă în ţările din urmă, creşterea rapidă în preponderenţă a populaţiei urbane în aceleaşi ţări, sporirea imigraţiei către ţările dezvoltate, dezechilibrul demografic între bărbaţi şi femei prin practicarea avortului selectiv (China, India, sud-estul Asiei); impactul răspândirii SIDA şi al altor pandemii posibile. În această demografie a securităţii sunt urmărite în principal corelaţiile acesteia cu creşterea absolută a populaţiei, modificarea structurii pe vârste şi migraţia.
Exacerbarea problemelor economice, sociale şi politice de către presiunea demografică spre conflict şi violenţă – în general intranaţională – este un scenariu cât se poate de plauzibil. Când raritatea resurselor naturale responsabile de producerea hranei (teren arabil, apă potabilă, păduri, resurse piscicole) intră în cauză, corelaţia apare ca sigură. (Puţine conflicte armate nu s-ar încadra la rubrica „luptă pentru resurse”, redefinind adecvat „resursele”.) Este teza uneia dintre cele mai influente curente neo-malthusianiste (Thomas Homer-Dixon şi The Project on Environment, Population and Security). Penuria ambientală (environmental scarcity), nou determinant al mizeriei în scenariul malthusian, duce la ecoviolenţă. „Următorul război va fi al apei”, afirma cândva Boutros Ghali. Sunt incriminate trei tipuri de penurie: la ofertă, prin degradarea ireversibilă a resurselor regenerabile; la cerere, prin presiunea demografică; structurală, prin inegalitatea distribuirii sociale a resurselor (marginalizare ecologică).
Cu toate acestea, studii empirice detaliate asupra corelaţiei dintre schimbările demografice şi cazurile de conflict politic intern şi internaţional în ultimul secol infirmă corelaţia directă: cele mai multe conflicte care coincid cu creşterea populaţiei sunt de scară redusă; concurenţa asupra resurselor a produs mai degrabă mai multă cooperare între cei interesaţi decât conflict; violenţe majore nu sunt asociate cu creşteri populaţionale numai acolo unde sunt mediate de incapacitate statală sau politici inflexibile.
O altă teorie incriminează presiunea demografică nu asupra resurselor, ci asupra pieţei muncii, educaţiei şi instituţiilor. Ţările cu un număr semnificativ de mare de tineri raportat la populaţia adultă sunt mai expuse instabilităţii politice, criminalităţii, războiului civil şi terorismului, argumentează analişti precum Samuel Huntington, pentru care factorul cheie în amplificarea violenţei în ţările musulmane este unul demografic, nu religios sau cultural. Gary Fuller, inventatorul conceptului youth bulge, invoca „tendinţe demografice periculoase, exemplificate de umflătura de tineret – o proporţie extrem de mare de tineri într-o populaţie – [care] nu fac decât să asigure creşterea unei instabilităţi sociale căreia puţine guverne vor fi capabile să-i facă faţă”. Un procent de adulţi tineri mai mare de 20 din totalul populaţiei ar prezenta un risc crescut în principal din două cauze: o populaţie tânără sporită reduce costurile recrutării în organizaţii promotoare de violenţă (facilitează organizarea violenţei); de asemenea, frustrările provocate de gâtuiri instituţionale precum dificultatea educării, diminuarea şanselor de angajare, oportunităţi scăzute pentru venituri, lipsa deschiderii politice, nasc conflicte intra şi inter-generaţionale (se mai adaugă lipsa de perspectivă conjugală datorată surplusului de bărbaţi, în ţările unde se practică avortul selectiv; toate acestea sporesc motivaţia violenţei). Contextual, agravează situaţia „umflăturii de tineret” şi pot declanşa violenţa recesiunea economică la momentul intrării cohortelor pe piaţa muncii, extinderea şcolarizării fără oportunităţi corespunzătoare de angajare, urbanizarea asociată cu sărăcia şi şomajul, lipsa perspectivelor de emigrare, un regim politic foarte autocrat sau, dimpotrivă, foarte liberal.
O ipoteză mai veche susţinea că bunăstarea economică şi socială a unei generaţii este invers proporţională cu mărimea ei. În acest sens, un surplus de bărbaţi tineri ar însemna un minus de pace. Teoria recentă a dividendului demografic o reia nuanţat, considerând creşterea demografică drept o şansă pentru cea economică dar şi un factor de risc pentru stabilitatea socială. Condiţiile pentru realizarea primei variante şi evitarea celei de-a doua sunt, în opinia promotorilor, investiţiile în educaţie, sănătate şi angajarea noilor generaţii, precum şi – sine qua non! – scăderea fertilităţii lor. Pe lângă beneficii economice, ţările avansate în tranziţia demografică ar cunoaşte şi un „dividend de pace”, probabilitatea tulburărilor civile scăzând în ultimele faze ale tranziţiei. Un nou argument pentru condiţionarea ajutorului financiar acordat săracilor de programe pentru suprimarea fertilităţii.
Sporirea integrării şi interdependenţei societăţilor simultan cu adâncirea polarizării dintre bogaţi şi săraci, ca şi dintre regiunile bogate şi cele sărace, provoacă nemulţumiri sociale şi favorizează dislocări ample de populaţie, ameninţând stabilitatea politică post-Război rece. Săracii sunt prinşi între preferinţele capitalismului zburător (pieţe deschise, liberalizare fiscală, mână de lucru ieftină), care îi obligă să-şi părăsească locurile natale, şi ostilitatea localnicilor. La rândul lor, populaţiile prospere, tot mai îmbătrânite şi mai puţin numeroase, trăiesc conflictul între necesitatea stringentă de a asigura raportul de susţinere (proporţia de populaţie activă) prin imigraţie masivă şi ajustările sociale, economice şi, nu în ultimul rând, culturale, de aceeaşi anvergură. (Pentru a menţine mărimea actuală a populaţiei active, ţări precum Italia, Germania, Japonia, Federaţia Rusă vor avea nevoie anual de milioane de imigranţi. La ora actuală nici una nu este dispusă la un asemenea aflux.)
Supapă pentru stabilitatea politică a ţărilor cu creşteri demografice importante şi performanţe economice slabe, migraţia de înlocuire este o soluţie controversată la declinul şi îmbătrânirea demografică a lumii dezvoltate. O alternativă pentru a evita migraţia ar fi „modelul tranzacţie (bargain) al globalizării”, un contract între guverne ale ţărilor dezvoltate, care ar sprijini investiţii în educaţie, sănătate şi infrastructură în ţări beneficiare, şi guvernele celor din urmă, care ar acorda o parte din viitorul produs intern pentru sistemul de pensii al celor dintâi, pe măsura îmbătrânirii populaţiei acelora. Susţinătorii cred că n-ar fi nimic nou în acest târg cinstit (bazat pe interesul propriu, înţeles bine), cu excepţia anvergurii. Totuşi, situaţia este agravată de spaima ecologică, cu opinia tot mai răspândită că ameninţarea la adresa mediului din partea progresului tehnologic este mai importantă decât eventuala soluţie la crize demografice şi economice şi că însăşi creşterea economică dăunează inevitabil mediului. O temă în plină creştere, neabordată însă aici, este schimbarea climatică şi consecinţele ei politice. Deşi au produs o cooperare internaţională semnificativă, încercările de a evita înrăutăţirea necontrolată a situaţiei climatice se dovedesc deocamdată şi pricină de discordie.
d) perspectiva resursei fundamentale
În contrast cu viziunile anterioare, o serie de economişti pledează pentru ideea că, departe de a constitui un obstacol al progresului economic şi social, populaţia este în principiu cel mai important factor determinant al acestuia. Nu este vorba numai de faptul evident – şi tocmai de aceea uşor de ignorat – că omul este creatorul valorilor materiale ci de faptul că sporirea complexităţii dinamicii sociale şi economice pe care o antrenează creşterea populaţiei nu constituie doar o complicare a problemei ci şi şansa naturală a găsirii de noi soluţii, prin capacitatea creatoare pe care fiecare persoană o aduce în lume. Aşa cum a numit-o în lucrarea-manifest a acestui curent, economistul american Julian Simon, populaţia este „resursa fundamentală”, nu doar ca forţă de muncă, ci mai ales ca forţă de creaţie. Densitatea umană nu este expresia penuriei de resurse şi cauza stagnării, ci expresia necesităţii colaborării prin care creşte specializarea economică şi productivitatea muncii şi scad costurile pentru activităţile indirecte ale comunităţii. Tocmai sublinierea rolului esenţial pe care îl are felul în care oamenii răspund adaptându-se la impactul iniţial al creşterii lor, (economisirea resurselor rare, substituirea lor cu alte resurse, inovaţia tehnologică etc.) a fost contribuţia esenţială a lui Simon, care a readus în atenţia specialiştilor importanţa efectelor de scară ale populaţiei (mărime absolută şi densitate), pe lângă cele intensive, rata de creştere şi structura pe vârste. Or, scara unui fenomen este un factor extrem de semnificativ prin complexitatea, timpul şi conexiunile inverse regulatoare pe care le presupune un sistem dinamic cooperativ cum este şi orice populaţie, cu atât mai mult cea umană. Aşa cum remarca chiar Malthus, rareori (dacă vreodată) populaţiile puţin numeroase au fost şi bogate. Studiile altui economist de renume, Gary Becker au dovedit că ponderea capitalului uman reprezintă 80% din bogăţiile unei ţări dezvoltate, faţă de numai 20% ale capitalului material. De asemenea, Becker a demonstrat că familia este contributoriul cel mai important la formarea acestui capital fundamental.
Creşterea fără precedent a populaţiei nu este rezultatul unei simple schimbări în comportamentul procreativ al oamenilor. În exprimarea plastică a lui Nicholas Eberstadt, aceasta nu se datorează faptului că oamenii au început să se înmulţească precum iepurii, ci că au încetat să mai moară ca muştele. Revoluţia demografică pune în evidenţă o serie de revoluţii corelate, fără de care n-ar fi fost nici posibilă, nici explicabilă. De-a lungul secolului trecut, speranţa de viaţă la naştere a omenirii s-a dublat, de la aproape 30 de ani la mai mult de 60 de ani. Remarcabil, saltul cel mai dramatic sa petrecut în ultima jumătate a perioadei şi preponderent în regiunile slab dezvoltate, în principal prin scăderea majoră a mortalităţii infantile. Deşi transformarea potenţialului unei populaţii sănătoase în rezultate concrete depinde de mediul social şi politic, creşterea speranţei de viaţă are implicaţii economice directe. Într-adevăr, estimările globale pentru produsul intern brut pe cap de locuitor arată o creştere în aceeaşi perioadă de 5 ori (doar de aproape trei ori pentru ţările africane). Aceasta înseamnă o creştere globală a consumului de bunuri şi servicii de 20 de ori (populaţia a crescut de 4 ori), ceea ce presupune un consum uriaş de resurse naturale.
Cu toate acestea, preţurile resurselor au scăzut, fenomen echivalent cu scăderea rarităţii lor. Un paradox care arată că resursele nu intră ca o variabilă independentă (exogenă) în circuitul economic, ci sunt, într-o măsură sau alta, produse la rândul lor, prin priceperea oamenilor. Eberstadt nu se sfiieşte să considere explozia demografică, deopotrivă, ca o explozie a sănătăţii, una a prosperităţii şi una a cunoaşterii. O abordare a evoluţiei umanităţii ca sistem dinamic integrat, care dă seama de creşterea hiperbolică observată a populaţiei (nu doar exponenţială, cum presupunea Malthus), sugerează drept cauză fundamentală a exploziei demografice generarea şi difuzarea de inovaţie, rata creşterii populaţiei fiind proporţională cu cea a creşterii tehnologice sau a cunoaşterii. Factorii informaţionali, cu alte cuvinte umani, iar nu resursele naturale, hrana şi energia par a determina adevăratele limite ale creşterii.
Deşi îmbrăţişată de o minoritate, această perspectivă are pe lângă Simon şi Becker (Nobel pentru economie, 1992), reprezentanţi de renume precum Simon Kuznets (Nobel-economie, 1971), Friedrich Hayek (Nobel-economie, 1974), Norman Borlaug (părintele „revoluţiei verzi”, Nobel-pace, 1970), Ester Boserup (ultimii doi, parţial). Critica ce i se aduce este aceea că politica lessez-faire, ca totdeauna, justifică status-quo-ul politic, privilegiază pe cei avuţi şi pune povara costurilor pe cei lipsiţi. În plus, în domeniul resurselor naturale nu este întotdeauna posibilă instalarea unor relaţii de piaţă şi, chiar dacă ar fi, însuşi acest fapt nu garantează caracterul lor inepuizabil.
e) perspectiva redistribuirii şi a drepturilor omului (socio-politică, feministă)
Opuse în privinţa populaţiei, neo-malthusianimsul şi neoliberalismul au mulţi critici comuni. Aceştia recunosc existenţa problemei, dar consideră cu o doză serioasă scepticism influenţa directă pe care ar avea-o creşterea populaţiei asupra dezvoltării, în special relaţia cauzală cu subdezvoltarea şi sărăcia, majoritatea considerând că fertilitatea ridicată este mai degrabă consecinţa decât cauza sărăciei şi subdezvoltării. Deşi creşterea populaţiei poate constitui o circumstanţă agravantă, adevărata problemă nu este demografică sau ambientală cât socio-politică şi culturală. De pildă, situaţia în care populaţia depăşeşte capacitatea de susţinere, desemnată prin suprapopulaţie, a fost mereu invocată în ultimele decenii pentru a incrimina diferite tragedii colective umane, reale sau prevăzute. Însă dezechilibrul dintre populaţie şi resurse poate fi numit la fel de îndreptăţit sărăcie, doar că în acest caz mesajul transmis este unul al necesităţii întrajutorării, pe când termenul suprapopulaţie indică prea mulţi oameni. Dezagregat, prea mulţi poate însemna: săraci, şomeri, vârstnici, pensionari, imigranţi, locuitori în regiunile slab-dezvoltate, dependenţi, adulţi tineri, bărbaţi tineri supranumerari, (se pot adăuga, prea multe adolescentele mame, sarcini nedorite), ceea ce conturează nu o simplă divizare valorică între bunăstare şi sărăcie, ci o substituire ilicită în operaţia alegerii a condiţiei trăite cu persoanele care o trăiesc.
Este adevărat că în analiza impactului ecologic populaţia are aceeaşi pondere cu afluenţa şi factorul tehnologic. Privind astfel, cea mai mare contribuţie la criza ambientală o au miliardul celor mai săraci, prin fertilitatea lor ridicată, şi miliardul celor mai bogaţi, prin consumul lor ridicat. Această evaluare nu ţine însă cont de diferenţa socială majoră între cele două categorii. Dacă argumentul cunoaşterii disipate (formulat de Friedrick von Hayek) în favoarea ordinii spontane, aflate în inima liberalismului politic, este de acceptat, atunci săracii şi bogaţii sunt într-o inegalitate deloc spontană datorate disparităţii informaţionale. Nu există pieţe cu adevărat libere, afirmă Joseph Stiglitz (Nobel-economie, 2001, fost economist şef al Băncii Mondiale), pentru că informaţia nu este liberă. Replica liberală că funcţionarea pieţelor asigură pe termen lung creşterea bunăstării tuturor, chiar dacă nu uniform, poate fi valabilă doar în măsura în care bunăstarea se reduce la conţinuturi primare (bunuri de consum, sănătate, securitate). După anchetă recentă, „Voci ale săracilor”, persoane din 23 de ţări includ, în plus, în definirea bunăstării relaţii sociale satisfăcătoare şi libertate de alegere şi acţiune (lipsa lor regăsindu-se în definirea sărăciei).
Într-o demografie a dezavantajului, cum a fost numită, nu se poate ignora faptul că deşi pot fi susţinute de bunurile primare, cele sociale şi spirituale sunt de regulă ireductibile la acelea, iar, pe de altă parte, tot ceea ce prezintă utilitate şi valoare de schimb pentru oameni are o dimensiune istorică şi culturală constitutivă. A ignora sau minimaliza această componentă a contradicţiilor în raportul populaţie-dezvoltare-mediu, înseamnă a lăsa fără explicaţie profilul geografic şi social al sărăciei şi al crizei ecologice. Explicaţia curentă, suprapopularea, comite erori de scalare: generalizează modele explicative la contexte diverse, simplificând complexitatea situaţiilor locale reale (de pildă, toate modurile de viaţă tradiţionale ale populaţiilor indigene sunt considerate ineficiente şi nedurabile, responsabile de sărăcie şi degradarea mediului, în timp ce contribuţia industriilor extractive şi a comerţului în beneficiul altor regiuni – moşteniri ale colonialismului – este ignorată); în sens opus, politicile promovate ca remediu localizează cauzele dar ur- măresc beneficii globale (cazul politicilor anti-migraţioniste sau a sistemului mondial de asigurare a hranei care a înlocuit agricultura tradiţională cu cea intensivă în folosul preponderent al marilor producători de soiuri îmbunătăţite şi de îngrăşăminte chimice).
Criticii factorului populaţie (adesea marxişti) identifică aici strategii ale unei economii politici a limitelor şi penuriei pentru păstrarea pluto-sistemului. Determinismul biologic (socio-biologist) formulat în ideologia „numărul e destin”, bio-anxietăţile exprimate în naraţiuni ale degradării ecosistemului (inclusiv „colonizarea viitorului”: viitorul ia locul trecutului ca reper pentru acţiunea prezentă), manipularea penuriei naturale pentru a impune şi justifica penuria socială (stridenta inegalitate a bogăţiei şi totodată regimuri de austeritate într-o societate a afluenţei şi risipei), promovarea doctrinei liberale ca unică alternativă la scenariile catastrofelor umanitare şi ecologice, nu sunt decât forme actuale ale perpetuării vechilor relaţii de putere. Respingerea alternativei redistribuirii, împiedicarea accesul la venit, sănătate, educaţie şi drepturi democratice sunt cele în primul rând vinovate de capcanele sărăciei şi degradării.
Soluţia ar sta în schimbări structurale, sociale şi politice, îndeosebi prin împuternicirea (empowerment) celor marginalizaţi social, economic sau ecologic, care constă în creşterea control ului persoanelor sau comunităţilor asupra deciziilo r care le afectează propria viaţă, prin facilitarea accesului la bunuri inalienabile cum sunt educaţia, cunoaşterea, drept urile individuale, dar şi la piaţa muncii, printr-o redistribuire a oportunităţilor şi cooperare la scară locală, regională şi globală (a se vedea, de pildă, obiectivele 2, 3 şi 8 din Millenium Development Goals). Ideea împuternicirii se regăseşte teoretic în conceptul de capabilitate (capability) propus de Amartya Sen (Nobel-economie 1998, care a arătat că situaţiile de foamete din secolul trecut n-au fost rezultatul suprapopulării sau al penuriei de alimente ci al împiedicării accesului la acestea din cauze sociale şi economice) şi dezvoltat de Martha Nussbaum într-o etică a capabilităţii înţeleasă ca echitate socială.8 Importanţa abordării este îndeajuns subliniată de influenţa pe care a avut-o la formularea indicelui dezvoltării umane (Human Development Index) publicat anual în Human Development Report de către Programul pentru Dezvoltare al ONU.
Caz particular relevant este cel al împuternicirii femeilor, odată cu Conferinţa pentru populaţie şi dezvoltare de la Cairo din 1994 întreaga problematică a populaţiei fiind tradusă în termenii egalităţii de gen. Teza principală este că fertilitatea ridicată a femeilor reprezintă o consecinţă a subordonării şi a excluderii lor de la mecanismele de luare a deciziilor. Peste tot fertilitatea ridicată este echivalentă cu „sarcina nedorită” şi denunţată ca exploatare sexuală. Din acest punct de vedere, soluţia problemei populaţiei constă în eliberarea femeii de constrângerile propriei fertilităţi prin generalizarea accesului la „sănătatea reproducerii” şi la „educaţia sexuală”, perspectivă ce a devenit politică oficială a organizaţiilor politice mondiale şi a multor guverne, dar care transformă riscurile exploziei demografice în cele ale imploziei, aşa cum arată deja experienţa Europei de răsărit sau Japoniei.
5. În loc de concluzii
Se află omenirea într-o capcană demografică? Va fi epuizat ecosistemul înainte de-a putea găsi alternative la actuala înrăutăţire de lucruri? Nu este exclus. Pentru cei mai mulţi specialişti, scenariile pesimiste sunt cel puţin la fel de plauzibile precum cele optimiste aşa încât principiul precauţiei ar trebui să ne guverneze acţiunile într-o societate a riscului precum a noastră. Oricum ar fi, soluţia pare a include necesarmente o asceză globală, o înfrânare masivă a comesenilor la ospăţul, de-acum sărăcăcios şi periclitat, al Naturii. Situaţia prezintă o ironie: născută din abandonarea virtuţilor cumpătării creştine, sub sloganul private vices, publick benefits, civilizaţia consumistă caută evitarea prăbuşirii sub propria supraponderabilitate în virtuţile auto-limitării profane; publick restraints, private benefits… Frugal is beautiful. Ori, mai degrabă, barren?
În ceea ce-l priveşte, malthusianismul, persistent în discursul politic şi remanent în cel ştiinţific, în noile sale haine, ecologică şi sustenabilistă, nu pare a dispune de vreun succedaneu. Procreaţia, venirea pe lume a unui alt semen al nostru, a devenit emblema dilemei noastre degenerate în schizoidie: pentru unii, o realizare maximă (copilul cu orice preţ); pentru alţii, ameninţarea maximă (copilul nedorit); prea mulţi copii în regiunile slab dezvoltate, prea puţini în celelalte… Pentru filosofia politică a dezvoltării durabile, auto-controlul generalizat al populaţiei nu mai este o opţiune la îndemână, ci parametrul critic al optimizării impactului antropic asupra mediului. Doar că acest auto-control nu pare a fi realizabil şi durabil decât prin auto-controlul global. Libertatea, în numele căreia a pornit şi a luat amploare experimentul uman al modernităţii, trebuie, ea însăşi, optimizată.
______________
Bibliografie
(* marchează titluri inaccesibile)
Maria Sophia AGUIRRE, Sustainable Development: Why the Focus on Population?, International Journal of Social Economics, 29 (12), 2002, p. 923-945.
Maria Sophia AGUIRRE, Ann WOLFGRAM, Population, Resources, and Environment: A Survey of the Debate, în Laura HUGGINS, Hanna SKANDERA (eds.), Population Puzzle: Boom or Bust?, Hoover Institution Press, 2004 (v. artssciences.cua.edu/econ/ faculty/aguirre/resenv.htm )
Paul ARIÈS, Pour sauver la Terre: L’espèce humaine doit-elle disparaître?, L‘Harmattan, 2002.
*Gary BECKER, A Treatise on the Family, Harvard University Press, 1994.
IDEM, Capitalul uman, Ed. All,1997.
*Karen F. BALKIN (ed.), Population: Opposing Viewpoints, Greenhaven Press, 2005.
Albert A. BARTLETT, Democracy Cannot Survive Overpopulation, Population and Environment, 22 (1), 2000, p. 63-71.
Nancy BIRDSALL, Life Is Unfair: Inequality in the World, Foreign Policy, 111, Summer, 1998, p. 76-93.
*Nancy BIRDSALL, A. KELLEY, S. SINDING (eds.), Population Matters. Demographic Change, Economic Growth and Poverty in the Developing World, Oxford Univ. Press, 2003.
David BLOOM, David CANNING, Cumulative Causality, Economic Growth, and the Demographic Transition, în BIRDSALL et al., Population Matters, p. 165-197.
EIDEM, How Demographic Change Can Bolster Economic Performance in Developing Countries, World Economics, 4, 2003, p. 1-13.
David BLOOM, David CANNING, Jaypee SEVILLA, The Demographic Dividend: A New Perspective on the Economic Consequences of Population Change, RAND Corporation, Santa Monica, California, 2002.
Lester BROWN et. al, Beyond Malthus: Sixteen Dimensions of the Population Challenge, Norton & Co., 1998.
John CAIRNS, JR., Do Unto the Biosphere What You Expect Others to Do: A Universal Ethos and the Carrying Capacity of a Fi- nite Planet, Environmental Health Perspectives, 110 (2), 2002, p. A66-A69.
IDEM, Interrelationships between the Precautory Principle, Prediction Strategies, Sustainable Use of the Planet, Environmen- tal Health Perspectives, 111 (7), 2003, p. 877-880.
Joel E. COHEN, Population Growth and Earth‘s Human Carrying Capacity, Science, 269, 1995, p. 341-346.
*IDEM, How Many People Can the Earth Support?, W. W. Norton, 1995.
IDEM, Population in the Twentieth and Twenty-first Centuries, în Alexander G. BEARN (ed.), Useful Knowledge: The American Philosophical Society Millennium Program, American Philosophical Society, Philadelphia, 1999, p. 173-180.
IDEM, Population and the environment, în *** CLARK (ed.), The Convergence of U.S. National Security and the Global Environment, Aspen Institute Congressional Program 17(4), p. 39-48. Washington, DC: Aspen Institute, 2002.
IDEM, Human Population: The Next Half Century, Science, 302, 2003, p. 1172-1175.
Barry COMMONER, Cercul care se închide. Omul, natura şi tehnica, Ed. Politică, 1980.
Michael CROMARTIE (ed.), The Nine Lives of Population Con- trol, Eerdmans Publishing, 1994.
Richard DAHL, Population Equation. Balancing What We Need with What We Have, Environmental Health Perspectives, 113 (9), 2005, a559-a605.
Tim DYSON, On Development, Demography and Climate Change: The End of the World as We Know It?, Population and Environment, 27(2), 2005, p. 117-149.
*Nicholas EBERSTADT, Prosperous Paupers and Other Population Problems, Transaction Publications, 2000.
IDEM, Doom and Demography, Wilson Quarterly, 30 (1), Winter 2006.
IDEM, Population Sense and Nonsense, AEI Online, September 1, 2002.
IDEM, The Myth of Overpopulation, The Washington Times, April 6, 2001.
IDEM, The Population Implosion, Foreign Policy, March 1, 2001 (articolele lui N. Eberstadt pot fi găsite la http://www.aei.org/scholars/filter.all,scholarID.62/scholar.asp)
Robert ENGELMAN et al., Rethinking Population, Improving Lives, în L. BROWN et al. (eds.), State of the World 2002.
*Frank FUREDI, Population and Development: A Critical Introduction, Palgrave Macmillan, 1997.
Nathan GARDELS, Schimbarea ordinii globale, Ed. Antet, f. a., Partea a treia „Populaţie, emigranţi, megaoraşe”.
Jack A. GOLDSTONE, Flash Points and Tipping Points: Security Implications of Global Population Changes, 2005-2025, www.wilsoncenter.org/events/docs/Goldstone.pdf
Jonathan GRANT et al., Low Fertility and Population Aging. Causes, Consequences, and Policy Options, RAND Corporation, 2004.
Ashley HAMILTON, Resource Wars and the Politics of Abundance and Scarcity, Dialogue 1 (3), 2003, p. 27-38.
Betsy HARTMANN, Liberal Ends, Illiberal Means. National Security, ‗Environmental Conflict‘ and the Making of the Cairo Consensus, Indian Journal of Gender Studies, 13 (2), 2006, p. 195-227.
EADEM, Population, Environment and Security: A New Trinity, Environment and Urbanization, 10 (2), 1998, p. 113-127.
Friedrich HAYEK, Infatuarea fatală, Ed. Antet, f. a. Gavin JONES, The Demography of Disadvantage, Journal of Population Research, 21 (2), 2004, p. 126.
Thomas M. KANE, Hot Planet, Cold Wars: Climate Change and Ideological Conflict, Human Security and Climate Change Inter- national Workshop, 2005, www.cicero.uio.no/humsec/papers/Kane.pdf
Sergei KAPITZA, Global Demographic Revolution, International Affairs, 001, 2006, p. 121-132.
Robert KAPLAN, Anarhia care va veni, Ed. Antet, 2002.
Jacqueline KASUN, The War against Population. The Economics and Ideology of World Population Control, Revised Edition, Ignatius Press, 1999.
Allen C. KELLEY, Population and Economic Development, în Neil J.SMELSER and Paul B. BALTES (eds.), International Encyclopedia of the Social & Behavioral Sciences, Elsevier, 2001.
IDEM, The Population Debate in Historical Perspective: Revisionism Revisited, în BIRDSALL et al., Population Matters, p. 24-54.
Andrey KOROTAYEV, A Compact Macromodel of World System Evolution, Journal of World-Systems Research, 11 (1), 2005, p. 79-93 (http://jwsr.ucr.edu/).
Elizabeth L. KRAUSE, Dangerous Demographies. The Scientific Manufacture of Fear, The Corner House, Briefing 36, July 2006, /www.thecornerhouse.org.uk/
Hervé LE BRAS, Les limites de la planète. Mythes de la nature et population, Flammarion, 1994.
Manfred LENZEN, Shauna A MURRAY, „Ecological Footprint-Issues and Trends”, ISA Research Paper 01-03, University of Sidney, 2003, www.isa.org.usyd.edu.au/publications/documents/Ecological_ Footprint_Issues_and_Trends.pdf
Elizabeth LIAGIN, Excessive Force. Power, Politics, and Population Control, Information Project for Africa, 1996.
Massimo LIVI BACCI, Populaţia în istoria Europei, Ed. Polirom, Iaşi, 2003.
Larry LOHMANN, Malthusianism and the Terror of Scarcity, în Betsy HARTMANN, B. SUBRAMANIAN, Ch. ZERNER (eds.), Making Threats: Biofears and Environmental Anxieties, Rowman&Littlefield, 2005, p. 81-98.
IDEM, Carbon Trading. A Critical Conversation on Climate Change, Privatisation and Power, Development Dialogue, 48, September 2006.
IDEM, Re-Imaging the Population Debate, The Corner House, Briefing 28, March 2003, /www.thecornerhouse.org.uk/
*Bjørn LOMBORG, Skeptical Environmentalist, Cambridge University Press, 2001.
Konrad LORENZ, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Ed. Humanitas, 1996, cap. „Suprapopulaţia”.
Silvia Cristina MĂRGINEAN, Dezvoltarea economică şi populaţia, Ed. Continent, 2003.
Kevin F. McCARTHY, World Population Shifts. Boom or Doom?, Population Matters, RAND Corporation, http://www.rand.org/pubs/documented_briefings/DB308/
Rosamund McDOUGALL, Overpopulation is a fatal game, Biologist, 53 (3), June 2006, p. 115-116.
Lyla METHA, Scarcity and the Politics of Allocation, Workshop Report, www.ids.ac.uk/ids/KNOTS/PDFs/ScarcityWshopProgpdf.pdf
Mihajlo MESAROVIC, Eduard PESTEL, Omenirea la răspântie. Al doilea raport către Clubul de la Roma, Ed. Politică, 1975.
MILLENIUM ECOSYSTEM ASSESSMENT, Ecosystems and Human Well-being: Synthesis, Island Press, 2005.
Jim MOTAVALLI, Shaking the Baby Tree, The Environmental Magazine, 17(6), Nov/Dec2006, http://www.thefreelibrary.com/E/2006/November/1-p5110%C2%A61
Cornelia MUREŞAN, Evoluţia demografică a României. Tendinţe vechi, schimbări recente, prespective (1870-2030), Presa Universitară Clujeană, 1999.
George MUSSER, The Climax of Humanity, Scientific American, 293 (33), 2005, p. 44-47.
James OLDHAM, Rethinking the Link: A Critical Review of Population-Environment Programs, http://popdev.hampshire.edu/publications/PE_exec_summ_06.pdf/
THE PLOS MEDICINE EDITORS, Development and demography: A relationships that requires research, PLoS Medicine, 3(4), 2006: e211.
POPULATION DIVISION, Department of Economic and Social Affairs, United Nations Secretariat, The World at Six Billions, United Nations, 1999. www.un.org/esa/population/publications/sixbillion/sixbillion.htm
POPULATION DIVISION, Department of Economic and Social Affairs, Replacement Migration: Is it A Solution to Declining and Aging Populations?, United Nations, 2000, http://www.un.org/esa/population/publications/migration/migration.htm
POPULATION DIVISION, Department of Economic and Social Affairs, Population, Environment and Development. The Concise Report, United Nations, 2001, http://www.un.org/esa/population/publications/concise2001/C2001English.pdf
POPULATION DIVISION, Department of Economic and Social Affairs, World Population Prospect: The 2004 Revision Analytical Report, United Nations, 2006, www.un.org/esa/population/publications-/WPP2004/WPP2004_Volume3.htm
Jedediah PURDY, The New Biopolitics, Democracy Journal, Summer 2006, p. 6-18.
Clionadh RAILEIGH, Henrik URDAL, Climate Change, Environmental Degradation and Armed Conflict, Human Security and Climate Change International Workshop, 2005, www.cicero.uio.no/humsec/papers/Raleigh&Urdal%20paper.pdf
Eric B. ROSS, The Malthus Factor: Poverty, Politics and Population in Capitalist Development, The Corner House, Briefing 20, July 2000, www.thecornerhouse.org.uk/
Amartya SEN, Dezvoltarea ca libertate, Ed. Economică, 2005.
*Julian SIMON, The Ultimate Resource, Princeton University Press, 1996.
Michel SCHOOYANS, The Demographic Crash. From Fatalism to Hope, Central Bureau, CCVA, 1999.
IDEM, The Hidden Face of the United Nations, Central Bureau, CCVA, f.a.
Henrik URDAL, Defusing the Population Bomb: Is Security a Rationale for Reducing Global Population Growth?, Environmental Change and Security Program Report, 11, 2005, p. 5-11.
*IDEM, People vs. Malthus: Population Pressure, Environmen- tal Degradation, and Armed Conflict Revisited, Journal of Peace Research, 42 (4), 2005, p. 417-434.
IDEM, Ecoviolence? Evidence for Neo-Malthusian Concerns, 1950-2000, paper prepared for the 2003 Joint Sessions Meeting, ECPR, 2003, http://www.essex.ac.uk/ECPR/events/jointsessions/paperarchive/ edinburgh/ws9/Urdal.pdf
xxx, Babies, Burdens, and Threats: Current Faces of Population Control, DifferenTakes, Spring 2007, http://popdev.hampshire.edu/projects/dt/
xxx, The Economics of Demographics, Finance and Development, 43(3), September 2006 http://www.imf.org/external/pubs/ft/fandd/2006/09/index.htm
xxx, Mapping the Global Future. Report of the National Intelligence Council’s 2020 Project, National Intelligence Council, 2004.
Note bibliografice
[1] Prezentarea de faţă nu are nici o pretenţie de originalitate, ideile expuse fiind o sinteză sumară a literaturii consultate. Cititorul este rugat să facă pasul ce se impune, intrând în hăţişul problematicii şi al bibliografiei, din fericire accesibilă în bună măsură pe internet (foarte utile pentru începători paginile tematice din www.wikipwedia.org). De ce un profan pe acest tărâm? Pentru că, cel mai adesea, specialiştii minimalizează amploarea controversei din perspectiva propriilor poziţii, iar nespecialiştii – teologii, de pildă – tind să ia de bună perspectiva dominantă. Ţin să-mi exprim gratitudinea faţă de amfitrionul colocviilor bistriţene, Dr. med. Mircea Gelu Buta, ca şi Părintelui Cătălin Pălimaru pentru desăvârşita solicitudine arătată autorului.
[2] „Populaţia: Problema suntem noi,” după KASUN, p. 25. (trad. rom. în curs de apariţie). De văzut, în aceeaşi notă pesimistă, aprecierile celebrului etolog Konrad Lorenz (LORENZ).
[3] Opera de căpătâi este An Essay on the Principle of Population, as it Affects the Future Improvement of Society (1789, 1802); în traducere, pe alocuri amendabilă, Thomas Robert MALTHUS, Eseu asupra principiilor populaţiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992. Literatura românească recentă despre Malthus şi malthusianism – ţinte predilecte ale propagandei comuniste până la liberalizarea avortului din 1957 – este practic inexistentă. Din abundenta literatură internaţio- nală, pentru o abordare istorică, culturală şi chiar teologică, sunt de interes major studiile lui Anthony M.C. Waterman, David Winch, E. Anthony Wrigley şi John Pullen.
[4] Am în vedere aici malthusianismul demografic, preocupat de situaţia unor populaţii întregi, nu malthusianismul social, preocupat de situaţia claselor sociale, precum proletariatul, deşi distincţia nu poate fi decât aproximativă. Acesta din urmă s-a dezvoltat împreună cu mişcări precum eugenismul, feminismul, ecologismul.
[5] Pe diagrama care reprezintă structura pe vârste a populaţiei, această tranziţie se observă sub forma unei „umflături”, mai întâi la baza piramidei, apoi tot mai sus, corespunzătoare generaţiilor cu volum excedentar atât în raport cu cele anterioare (ca efect al scăderii mortalităţii) cât şi în raport cu cele următoare (ca efect al scăderii defazate a natalităţii), generaţii care urcă an de an spre vârful piramidei. A se vedea mai jos. Literatura dedicată tranziţiei demografice este imensă. Vezi, în limba română, MUREŞAN, p. 15-25.
[6] Ilustrativă pentru amploarea controversei, antologia editată de BALKIN.
[7] O clasificare asemănătoare aparţine lui FUREDI. M-am inspirat după AGUIRRE & WOLFGRAM.
[8] Capabilitatea exprimă posibilitatea reală a cuiva de a trăi viaţa în modul pe care îl consideră dezirabil, ceea ce presupune atât aptitudini şi capacităţi individuale, cât şi acces la resurse, condiţii sociale, culturale şi ambientale necesare realizării aspiraţiilor în cauză.
