Scrisoarea enciclică „Evangelium vitae”: Extrase relevante (necomentate)

Scrisoarea Enciclică EVANGELIUM VITAE a Suveranului Pontif Ioan Paul al II lea către Episcopi, preoți și diaconi, către călugări și călugărițe, către credincioșii laici, și către toți oamenii de bună voință despre valoarea și inviolabilitatea vieții umane

Extrase

Din INTRODUCERE

«Tot ce se opune vieții înseşi, cum ar fi omorul de orice fel, genocidul, avortul, eutanasia, şi chiar sinuciderea voluntară; tot ce violează integritatea persoanei umane, ca mutilările, tortura fizică sau psihică, încercările de a constrânge însuşi sufletul; tot ce insultă demnitatea umană, cum ar fi condițiile neomeneşti de viață, detenția arbitrară, deportarea, sclavia, prostituția, traficul de femei şi tineri; de asemenea condițiile înjositoare de muncă în care muncitorii sunt socotiți simple unelte de profit şi nu persoane libere şi responsabile; toate acestea şi altele de acest fel sunt o ruşine. Ele otrăvesc civilizația umană şi îi pângăresc mai mult pe cei ce le comit decât pe aceia care le îndură; mai mult, ele constituie o gravă jignire adusă onoarei Creatorului».^[1]

4. Din păcate acest tablou plin de amenințări, departe de a se restrânge, mai degrabă se extinde: o dată cu noile perspective deschise de progresul ştiințific şi tehnologic, se nasc noi forme de atentate la demnitatea ființei umane, în timp ce se conturează şi se consolidează o nouă situație culturală care dă delictelor împotriva vieții o înfățişare inedită şi – dacă se poate – şi mai nelegiuită, trezind în consecință şi mai multă îngrijorare: straturi largi ale opiniei publice justifică anumite delicte împotriva vieții în numele drepturilor libertății individuale şi pornind de la aceasta, pretind ca aceste delicte nu numai să nu fie pedepsite, ci chiar să fie autorizate din partea statului spre a fi practicate cu libertate absolută, ba chiar cu intervenția gratuită a structurilor sanitare.

Toate acestea provoacă o schimbare profundă în modul de a privi viața şi relațiile dintre oameni. Faptul că legislațiile multor țări, chiar îndepărtându‑se de principiile de bază ale propriilor Constituții, au consimțit să nu pedepsească astfel de practici împotriva vieții, sau chiar să le recunoască deplina legitimitate, este un simptom îngrijorător şi în acelaşi timp o cauză însemnată a unei grave prăbuşiri morale: anumite opțiuni care erau considerate mai înainte în mod unanim ca delicte şi respinse de simțul moral comun, devin treptat respectabile din punct de vedere social. Medicina însăşi, care prin vocația sa e orânduită în vederea apărării şi îngrijirii vieții omeneşti, în anumite sectoare ale sale se pretează tot mai mult să realizeze aceste acte împotriva persoanei şi în acest fel îşi deformează chipul, se contrazice pe sine însăşi şi înjoseşte demnitatea celor care o exercită. Într‑un astfel de context cultural şi legal, chiar şi gravele probleme demografice, sociale sau familiale, care apasă asupra a numeroase popoare ale lumii şi pretind o atenție responsabilă şi activă din partea comunităților naționale şi internaționale, se află expuse unor soluții false şi iluzorii, în contradicție cu adevărul şi binele persoanelor şi al națiunilor.

Rezultatul la care se ajunge este dramatic: dacă este mai grav şi mai îngrijorător ca oricând fenomenul eliminării atâtor vieți omeneşti născânde sau aflate spre apus, nu mai puțin grav şi îngrijorător este faptul că însăşi conştiința, întunecată parcă de condiționări atât de profunde, percepe tot mai greu distincția dintre bine şi rău, în ceea ce priveşte valoarea fundamentală a vieții omeneşti.

^[1]      Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Instr. privind respectul vieții umane pe cale de a se naşte şi al demnității procreației Donum vitć (22 februarie 1987): AAS 80 (1988), 70‑102.

***

Din CAPITOLUL I – GLASUL SÂNGELUI FRATELUI TĂU STRIGĂ CĂTRE MINE DIN PĂMÂNT. ACTUALELE AMENINȚĂRI LA ADRESA VIEȚII UMANE

11. Dar atenția noastră trebuie să se concentreze, în mod deosebit, asupra unui alt gen de atentate, privind viața pe cale să se nască şi viața pe sfârşite, atentate care prezintă caracteristici noi față de trecut şi ridică probleme de gravitate deosebită prin faptul că tind să piardă, în conştiința colectivă, caracterul de «crimă» şi să‑şi asume în mod paradoxal pe cel de «drept», într‑o asemenea măsură încât se pretinde pentru ele o adevărată şi reală recunoaştere legală din partea Statului şi, în consecință, executarea lor prin intervenția gratuită a personalului sanitar. Asemenea atentate lovesc viața umană în situații de maximă precaritate, când este lipsită de orice capacitate de apărare. Şi mai grav este faptul că ele, în mare parte, sunt săvârşite chiar în cadrul şi cu concursul familiei, care în mod constitutiv este, dimpotrivă, chemată să fie «sanctuar al vieții».

Cum s‑a putut ajunge la o asemenea situație? Trebuie să luăm în considerare numeroşi factori. Fundalul este constituit de o profundă criză a culturii, care dă naştere la scepticism în privința fundamentelor înseşi ale ştiinței şi eticii şi care face mereu mai dificilă perceperea cu claritate a sensului omului, a drepturilor şi a îndatoriri­lor lui. La aceasta se adaugă cele mai diferite dificultăți existențiale şi relaționale, agravate de realitatea unei societăți complexe, în care persoanele, cuplurile, familiile rămân adesea singure cu problemele lor. Nu lipsesc situațiile de sărăcie deosebită, strâmtorări sau exaspe­rări, în care efortul de a supraviețui, durerea la limitele supor­tabilității, violențele îndurate, în special cele care le implică pe femei, fac ca opțiunile în favoarea apărării şi promovării vieții să fie exigente uneori până la eroism.

Toate acestea explică, cel puțin în parte, faptul că valoarea vieții poate suferi astăzi un fel de «eclipsă», deşi conştiința nu încetează să o prezinte ca valoare sacră şi intangibilă, după cum demonstrează însuşi faptul că se tinde ca anumite crime împotriva vieții pe cale de a se naşte sau la sfârşitul ei să fie acoperite prin expresii de tip sanitar ce distrag privirea de la faptul că este în joc dreptul la existență al unei persoane umane concrete.

12. În realitate, dacă multe aspecte grave ale problematicii sociale actuale pot să explice într‑un fel climatul răspânditei nesiguranțe morale şi uneori să atenueze la persoanele individuale respon­sabilitatea subiectivă, nu este mai puțin adevărat că suntem în fața unei realități mai vaste, care poate fi considerată ca o adevărată structură a păcatului, caracterizată de impunerea unei culturi anti‑solidaristice, care se prezintă în multe cazuri ca adevărată «cultură a morții». Ea este promovată activ de puternice curente culturale, economice şi politice, purtătoare ale unei concepții eficientistice a societății.

Privind lucrurile dintr‑un asemenea punct de vedere, putem, într‑un anumit sens, să vorbim de un război al celor puternici împotriva celor slabi: viața care ar avea nevoie de mai multă primire, iubire şi îngrijire este considerată inutilă sau este considerată ca o povară insuportabilă şi deci, este refuzată în multe feluri. Cel care, prin boala sa, prin handicapul său sau, mult mai simplu, prin însăşi prezența sa pune în discuție bunăstarea sau obişnuințele de viață ale celor mai avantajați, tinde să fie văzut ca un duşman de care trebuie să te aperi sau să‑l elimini. Se dezlănțuie astfel un soi de «conspirație împotriva vieții». Ea nu implică numai persoanele în raporturile lor individuale, familiale sau de grup, ci merge mult mai departe, până la a ataca şi a tulbura, la nivel mondial, relațiile între popoare şi State.

13. Pentru a facilita răspândirea avortului, s‑au investit şi continuă să se investească sume uriaşe destinate punerii la punct a unor preparate farmaceutice care fac posibilă uciderea fătului în sânul matern, fără a mai fi necesară recurgerea la intervenția medicului. Însăşi cercetarea ştiințifică, în această privință, pare preocupată exclusiv să obțină produse tot mai simple şi eficace împotriva vieții şi, în acelaşi timp, capabile să sustragă avortul oricărei forme de control şi de responsabilitate socială.

Se afirmă frecvent că contracepția, făcută sigură şi accesibilă tuturor, este remediul cel mai eficace împotriva avortului. Este acuzată apoi Biserica Catolică de a favoriza avortul deoarece continuă cu încăpățânare să învețe iliceitatea morală a contracepției.

Privind mai cu atenție, obiecția se dovedeşte înşelătoare. Într!adevăr, se poate întâmpla ca mulți să recurgă la anticoncep­ționale şi cu intenția de a evita apoi ispita avortului. Dar nonvalorile inerente «mentalității contraceptive» – cu totul diferită de exer­citarea responsabilă a paternității şi a maternității, înfăptuită în respectul adevărului deplin al actului conjugal – sunt de o asemenea natură încât fac mai puternică tocmai această ispită, în fața eventualei conceperi a unei vieți nedorite. De fapt cultura avortului s‑a dezvoltat în mod deosebit tocmai în medii care refuză învățătura Bisericii în privința contracepției. Desigur, contracepția şi avortul, din punct de vedere moral, sunt rele specific diferite: unul contrazice adevărul integral al actului sexual ca expresie proprie a iubirii conjugale, celălalt distruge viața unei ființe umane; primul se opune virtuții castității matrimoniale, cel de‑al doilea se opune virtuții dreptății şi violează direct porunca divină «să nu ucizi».

Dar deşi au naturi diferite şi gravitate morală diferită, ele sunt foarte adesea în relație strânsă, ca roade ale aceleiaşi plante. Este adevărat că nu lipsesc cazurile în care se ajunge la contracepție şi chiar la avort sub presiunea a multiple dificultăți ale existenței, care însă nu pot niciodată dispensa de efortul de a respecta în întregime Legea lui Dumnezeu. Dar în foarte multe alte cazuri, asemenea practici îşi au rădăcinile într‑o mentalitate hedonistică şi derespon­sabilizatoare în privința sexualității şi presupun o concepere egoistă a libertății care vede în procreare un obstacol în fața dezvoltării propriei personalități. Viața care ar putea izvorî din întâlnirea sexuală devine astfel duşmanul de evitat cu orice preț, iar avortul singurul răspuns posibil care aduce rezolvare în cazul unui eşec al contracep­ției.

Din păcate, strânsa legătură care, la nivel de mentalitate, se află între practica anticoncepțională şi cea a avortului se manifestă din ce în ce mai mult şi e dovedită în mod alarmant şi de punerea la punct a unor preparate chimice, a unor dispozitive intrauterine şi a unor vaccinuri care, distribuite cu aceeaşi facilitate ca şi contracep­tivele, acționează de fapt ca avortive în primele faze de dezvoltare ale vieții noii ființe umane.

14. Şi diferitele tehnici de reproducere artificială, care ar părea puse în slujba vieții şi care sunt practicate de multe ori cu această intenție, în realitate deschid calea unor noi atentate împotriva vieții. Dincolo de faptul că ele sunt din punct de vedere moral inacceptabile, din moment ce disociază procrearea de contextul integral uman al actului conjugal^[1], aceste tehnici înregistrează procentaje înalte de insucces: acest lucru priveşte nu numai fecundația, ci şi dezvoltarea ulterioară a embrionului, expus riscului morții într‑un timp în general foarte scurt. Pe lângă aceasta, uneori sunt produşi embrioni în număr mai mare decât este necesar pentru implantarea în uterul femeii şi aceşti aşa‑numiți «embrioni supranumerari» sunt apoi suprimați sau utilizați pentru cercetări care, sub pretextul progresului ştiințific sau medical, în realitate reduc viața umană la un simplu «material biologic» de care se poate dispune în mod liber.

Diagnosticele prenatale, care nu prezintă dificultăți morale dacă sunt făcute pentru determinarea unor eventuale îngrijiri necesare copilului încă nenăscut, devin prea adesea o ocazie de a propune şi a produce avortul. Acesta este avortul eugenetic, a cărui legitimare în opinia publică se naşte dintr‑o mentalitate – pe nedrept considerată coerentă cu exigențele «terapeuticii» – care primeşte viața numai în anumite condiții şi care refuză limitele, handicapul, infirmitatea.

Urmând această logică, s‑a ajuns să se refuze îngrijirile obişnuite cele mai elementare şi chiar hrănirea copiilor născuți cu handicapuri sau maladii grave. Mai mult, actualul scenariu se face şi mai deconcertant din cauza propunerilor, avansate pe alocuri, de legitimare, pe aceeaşi linie a dreptului la avort, chiar a infanticidului, întorcându‑ne astfel la un stadiu de barbarie despre care se spera că a fost depăşit pentru totdeauna.

15. Amenințări nu mai puțin grave îi pândesc şi pe bolnavii incurabili şi pe muribunzi, într‑un context social şi cultural care, făcând mai dificilă înfruntarea şi suportarea suferinței, ascute ispita de a rezolva problema suferinței eliminând‑o la rădăcină prin anticiparea morții în momentul considerat cel mai oportun.

La o asemenea alegere contribuie adesea elemente de diferite naturi, care converg spre această groaznică ieşire. La subiectul bolnav poate fi decisiv sentimentul de nelinişte, de exasperare, chiar de disperare, provocat de o experiență a durerii intensă şi prelungită. Acest lucru pune la grea încercare echilibrele uneori deja instabile ale vieții personale şi familiale, fiindcă, pe de o parte, bolnavul, în ciuda ajutoarelor din ce în ce mai eficace ale asistenței medicale şi sociale, riscă să se simtă zdrobit de propria fragilitate; pe de altă parte, în cei care sunt efectiv legați de el, poate lucra un sentiment firesc de milă, chiar dacă este greşit înțeleasă. Toate aceste lucruri sunt agravate de o atmosferă culturală care nu recunoaşte în suferință nici o sem­nificație sau valoare, ci dimpotrivă, o consideră răul prin excelență, de eliminat cu orice preț; aceasta se întâmplă în special atunci când nu există o viziune religioasă care să ajute la descifrarea pozitivă a misterului durerii.

Dar, în ansamblul orizontului cultural nu lipseşte nici acțiunea unei anumite atitudini prometeice a omului care, în acest fel, se amăgeşte că poate pune stăpânire pe viață şi pe moarte pentru că decide asupra lor, în vreme ce în realitate este învins şi zdrobit de o moarte în mod iremediabil închisă oricărei perspective de sens şi oricărei speranțe. Întâlnim o expresie tragică a tuturor acestor lucruri în răspândirea eutanasiei, mascată şi insidioasă sau executată deschis şi chiar legalizată. În afară de pretinsa milă față de durerea pacien­tului, se aduc ca o justificare a ei şi rațiuni utilitaristice, cum ar fi uneori evitarea de cheltuieli neproductive prea apăsătoare pentru societate. Se propune astfel suprimarea noilor născuți cu malformații, a handicapaților grav, a inapților, a bătrânilor, mai ales dacă nu sunt autosuficienți, şi a bolnavilor terminali. Nu ne este permis să tăcem nici în fața altor forme mai ascunse, dar nu mai puțin grave şi reale, de eutanasie. Acestea, de exemplu, ar putea fi întâlnite atunci când, pentru creşterea disponibilității organelor pentru transplant, s‑ar proceda la extracția acestor organe fără respectarea criteriilor obiective şi adecvate de verificare a morții donatorului.

^[1]  Const. past. despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 27.

***

19. (…) rădăcinile contradicției dintre afirmarea solemnă a drepturilor omului şi tragica lor negare în practică rezidă într‑o concepție despre libertate care exaltă în mod absolut individul şi nu îl deschide la solidaritate, la acceptarea deplină şi la slujirea celuilalt. Dacă este adevărat că uneori suprimarea vieții pe cale de a se naşte sau terminală capătă şi o nuanță de altruism prost înțeles şi de milă umană, nu se poate nega faptul că o asemenea cultură a morții, în întregul ei, trădează o concepție despre libertate cu totul individualistă care ajunge să fie libertatea celor «mai puternici» împotriva celor slabi, destinați pieirii.

Tocmai în acest sens se poate interpreta răspunsul lui Cain la întrebarea Domnului «Unde este Abel, fratele tău?»: «Nu ştiu. Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?» (Gen 4, 9). Da, fiecare om este «păzitorul fratelui său», pentru că Dumnezeu îl încredințează pe om omului. Şi în vederea acestei încredințări Dumnezeu îi dă fiecărui om libertatea, care posedă o dimensiune relațională esențială. Ea este un mare dar al Creatorului, fiind pusă în serviciul persoanei şi al realizării ei prin dăruirea de sine şi acceptarea celuilalt; când însă este absolutizată în cheie individualistă, libertatea este golită de conținutul său originar şi este contrazisă în însăşi vocația şi demnitatea ei.

Trebuie subliniat un aspect şi mai profund: libertatea se reneagă pe sine însăşi, se auto‑distruge şi se dispune la eliminarea celuilalt atunci când nu‑şi mai recunoaşte şi nu‑şi mai respectă legătura constitutivă cu adevărul. De fiecare dată când libertatea, vrând să se emancipeze de orice tradiție şi autoritate, se închide până şi în fața evidențelor primare ale unui adevăr obiectiv şi comun, fundament al vieții personale şi sociale, persoana ajunge să ia ca referință unică şi indiscutabilă pentru propriile alegeri nu adevărul în privința binelui şi răului, ci numai opinia sa subiectivă şi schimbătoare sau, pur şi simplu, interesul său egoist şi capriciul său.

20. În această concepție despre libertate, conviețuirea socială este profund deformată. Dacă promovarea propriului eu este înțeleasă în termeni de autonomie absolută, se ajunge inevitabil la negarea celuilalt, resimțit ca un duşman de care trebuie să te aperi. În acest mod, societatea devine un ansamblu de indivizi situați unul alături de celălalt, dar fără legături reciproce: fiecare vrea să se afirme indepen­dent de celălalt, vrea să‑şi impună interesele. Totuşi, în fața interese­lor analoage ale celuilalt, trebuie să ne hotărâm să căutam o formă de compromis, dacă vrem ca în societate să‑i fie garantat fiecăruia maximum de libertate cu putință. Dispare astfel orice referire la valori comune şi la un adevăr absolut pentru toți: viața socială se aven­turează în nisipurile mişcătoare ale unui relativism total. Atunci totul este supus convenției, totul este supus negocierii: chiar şi primul dintre drepturile fundamentale, dreptul la viață.

Acest lucru se întâmplă şi în mediul propriu‑zis politic şi statal: dreptul originar şi inalienabil la viață este pus în discuție sau negat pe baza unui vot parlamentar sau a voinței unei părți – fie ea şi majoritară – a populației. Rezultatul nefast al unui relativism este cel care comandă fără nici o opoziție: «dreptul» încetează să fie drept, pentru că nu mai este solid întemeiat pe demnitatea inviolabilă a persoanei, ci este supus voinței celui mai puternic. În acest mod, democrația, încălcându‑şi propriile reguli, păşeşte pe drumul unui totalitarism substanțial. Statul nu mai este «casa comună» în care cu toții pot trăi potrivit unor principii de egalitate substanțială, ci se transformă în Stat tiran, care pretinde că poate dispune de viața celor mai slabi şi fără apărare, de la copilul încă nenăscut până la omul în vârstă, în numele unei utilități publice care nu este altceva, în realitate, decât interesul unora.

Totul pare să se întâmple în cel mai temeinic respect al legalității, cel puțin atunci când legile care permit avortul sau eutanasia sunt votate potrivit aşa‑numitelor reguli democratice. În realitate, suntem doar în fața unei tragice aparențe de legalitate, iar idealul democratic, care nu este cu adevărat astfel decât atunci când recunoaşte şi tutelează demnitatea oricărei persoane umane, este trădat în înseşi bazele sale: «Cum este posibil să mai vorbim de demnitatea oricărei persoane umane, când se permite să fie ucisă cea mai slabă şi cea mai nevinovată dintre ele? În numele cărei dreptăți se practică cea mai nedreaptă discriminare între persoane, declarân­du-le pe unele vrednice să fie apărate, în timp ce altora această dem­nitate le este negată?»^[1] Când se împlinesc aceste condiții, sunt deja amorsate procesele care duc la descompunerea unei autentice conviețuiri umane şi la dezagregarea realității înseşi a Statului.

A revendica dreptul la avort, la infanticid, la eutanasie şi recunoaşterea lor legală, echivalează cu a atribui libertății umane o semnificație perversă şi nedreaptă: cea a unei puteri absolute asupra celorlalți şi împotriva celorlalți. Dar aceasta este moartea adevăratei libertăți: «Adevăr, adevăr vă spun: tot cel ce săvârşeşte păcatul este rob al păcatului» (In 8, 34).

^[1]      Ioan Paul al II‑lea, Discurs către participanții la Colocviul de studii asupra «Dreptului la viață şi Europa» (18 decembrie 1987): Insegnamenti X, 3 (1987), 1446‑1447.

***

23. Eclipsa simțului lui Dumnezeu şi al omului duce inevitabil spre un materialism practic, în care proliferează individualismul, utilitarismul şi hedonismul. Şi aici se adevereşte ceea ce scrie Apostolul: «Şi cum n‑au găsit de cuviință să păstreze adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, şi Dumnezeu i‑a lăsat în seama minții lor fără judecată, să facă ceea ce nu se cuvine» (Rom 1, 28). Astfel, valorile lui «a fi» sunt substituite de cele ale lui «a avea».

Unicul scop care contează este obținerea propriei bunăstări materiale. Aşa‑zisa «calitate a vieții» este interpretată într‑un mod prevalent sau exclusiv drept eficiență economică, consumism dezor­donat, frumusețe şi plăcere a vieții fizice, uitându‑se dimensiunile mai profunde – relaționale, spirituale şi religioase – ale existenței.

Într‑un asemenea context, suferința, povară inevitabilă a existenței umane dar şi factor al posibilei creşteri personale, este «cenzurată», respinsă ca inutilă, sau chiar combătută ca un rău ce trebuie evitat întotdeauna şi prin orice mijloc. Când suferința nu poate fi biruită, iar perspectiva unei bunăstări chiar şi îndepărtate se destramă, atunci pare că şi viața şi‑a pierdut orice semnificație şi în om încolțeşte ispita de a‑şi revendica dreptul la autosuprimare.

În acelaşi orizont cultural, trupul nu mai este perceput ca o realitate specific personală, semn şi loc al relației cu ceilalți, cu Dumnezeu şi cu lumea. El este redus la pura materialitate: este numai un complex de organe, funcțiuni şi energii care pot fi folosite după criteriul plăcerii şi al eficienței. Drept urmare, chiar şi sexualita­tea e depersonalizată şi instrumentalizată: în loc de semn, loc şi limbaj al iubirii, adică al dăruirii de sine şi al primirii celuilalt în toată bogăția persoanei, ea devine din ce în ce mai mult ocazie şi instrum­ent de afirmare a propriului eu şi de satisfacție egoistă a dorințelor şi instinctelor. Astfel se deformează şi se falsifică conținutul originar al sexualității umane, iar cele două semnificații, de unire şi procreație, inerente înseşi naturii actului conjugal, sunt separate în mod artificial: în acest mod unirea este trădată, iar rodnicia este supusă arbitrarului bărbatului şi femeii. Procreația devine atunci «duşmanul» de evitat în exercitarea sexualității: este acceptată numai pentru că exprimă propria dorință, sau chiar propria voință de a avea un fiu «cu orice preț» şi nu pentru că afirmă primirea totală a celuilalt şi, aşadar, deschiderea față de bogăția vieții pe care o poartă fiul.

În perspectiva materialistă descrisă până acum, relațiile interpersonale cunosc o sărăcire gravă. Primii care au de suferit sunt femeia, copilul, bolnavul sau suferindul, vârstnicul. Criteriul propriu demnității personale – adică cel al respectului, gratuității şi slujirii – este înlocuit de criteriul eficienței, al funcționalității şi al utilității: celălalt este apreciat nu pentru ceea ce «este», ci pentru ceea ce «are, face şi dă». Este supremația celui mai puternic asupra celui mai slab.

***

26 (…) dacă denunțarea amenințărilor împotriva vieții nu ar fi însoțită de o prezentare a semnelor pozitive eficiente în starea actuală a omenirii, s‑ar realiza un tablou incomplet ce ar putea duce la o descurajare sterilă.

Din păcate, aceste semne pozitive ies greu la iveală şi sunt greu de recunoscut, fără îndoială pentru că nu sunt suficient luate în seamă de mijloacele de comunicare socială. Dar câte inițiative de ajutorare şi de susținere a celor sărmani şi fără apărare au fost şi continuă să fie luate, în comunitatea creştină şi în societatea civilă, la nivel local, național şi internațional, de către persoane, grupuri, mişcări şi diferite organizații!

Există numeroşi soți care ştiu să‑şi asume cu generozitate responsabilitatea de a primi copii ca pe «darul cel mai prețios al căsătoriei»^[1]. Nu lipsesc familiile care, dincolo de slujirea zilnică a vieții, ştiu să fie disponibili pentru primirea copiilor părăsiți, a tinerilor aflați în dificultate, a persoanelor handicapate şi a bătrânilor rămaşi singuri. Numeroase centre de ajutorare a vieții sau instituții de acest gen sunt animate de persoane şi de grupuri care, cu prețul unui devotament şi a unor sacrificii admirabile, aduc un suport moral şi material mamelor aflate în dificultate, tentate să recurgă la avort. Se creează şi se dezvoltă şi grupuri de voluntari care se angajează să ofere ospitalitate celor care nu au familie, care se află în condiții deosebit de precare sau care au nevoie să găsească un ambient educativ care să‑i ajute să depăşească obiceiurile destructive şi să recupereze adevăratul sens al vieții.

Medicina, slujită cu multă însuflețire de cercetători şi de membrii corpului medical, îşi continuă eforturile pentru a găsi remedii mereu mai eficiente: se obțin astăzi rezultate altă dată de neimaginat şi care deschid perspective promițătoare în favoarea vieții care se naşte, a persoanelor suferinde şi a bolnavilor în fază acută sau terminală. Diverse instituții şi organizații se mobilizează pentru ca şi țările cele mai atinse de mizerie şi de maladii endemice să beneficieze de medicina de vârf. Asociații naționale şi internaționale de medici lucrează de asemenea pentru a da un ajutor prompt populațiilor încercate de calamități naturale, epidemii sau războaie. Chiar dacă suntem încă departe de o punere completă în practică a unei adevărate dreptăți internaționale în repartizarea resurselor medicale, cum să nu recunoaştem în progresul deja realizat semnele unei solidarități crescânde între popoare, ale unui simț uman şi moral demn de apreciere şi ale unui mai mare respect față de viață?

27. Față de legislațiile care au autorizat avortul şi față de tentativele ce au izbutit pe ici pe colo să legalizeze eutanasia au fost create mişcări şi inițiative luate în lumea întreagă pentru sensibilizarea societății în favoarea vieții. Atunci când, în conformitate cu inspirația lor autentică, aceste mişcări acționează cu o fermă determinare, însă fără să recurgă la violență, ele favorizează răspândirea unei luări de conştiință a valorii vieții şi solicită şi dobândesc angajări mai hotărâte pentru a o apăra.

^[1]      Conc. Ecum. Vat. II, Const. past. despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 50.

***

Din CAPITOLUL II – AM VENIT PENTRU CA EI SĂ AIBĂ VIAȚĂ. MESAJUL CREŞTIN DESPRE VIAȚĂ

40. Din sacralitatea vieții izvorăşte inviolabilitatea ei, înscrisă de la origini în inima omului, în conştiința lui. Întrebarea «Ce ai făcut?» (Gen 4, 10), pe care Dumnezeu i‑o adresează lui Cain după ce acesta l‑a ucis pe fratele său Abel, traduce experiența fiecărui om: în adâncul conştiinței sale i se aminteşte mereu inviolabilitatea vieții – a vieții sale şi a vieții celorlalți -, ca realitate care nu‑i aparține, pentru că e proprietatea şi darul Dumnezeului Creator şi Tată.

Porunca referitoare la inviolabilitatea vieții umane răsună în centrul celor «zece cuvinte» în Legământul de pe Sinai (cf. Ex 34, 28). Ea interzice în primul rând omuciderea: «Să nu ucizi» (Ex 20, 13); «Să nu dai morții pe cel nevinovat şi pe cel drept» (Ex 23, 7), dar interzice de asemenea – după cum este explicat în legislația ulterioară a lui Israel – orice rănire a celuilalt (cf. Ex 21, 12‑27). Desigur, trebuie să recunoaştem că în Vechiul Testament această sensibilitate față de valoarea vieții, deşi este deja atât de marcată, nu atinge încă finețea Cuvântării de pe Munte, după cum reiese din unele aspecte ale legislației în vigoare atunci, care prevedea pedepse corporale grele şi chiar pedeapsa cu moartea. Dar mesajul de ansamblu, pe care îl va aduce la perfecțiune Noul Testament, este un apel puternic la respectarea inviolabilității vieții fizice şi a integrității persoanei; el îşi atinge culmea în porunca pozitivă care îl obligă pe om să aibă grijă de aproapele său ca de sine: «Să‑l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuți» (Lev 19, 18).

***

Din CAPITOLUL III – SĂ NU UCIZI. LEGEA SFÂNTĂ A LUI DUMNEZEU

56. În această perspectivă se situează şi problema pedepsei cu moartea, privitor la care se înregistrează, în Biserică precum şi în societatea civilă, o tendință crescândă de a cere aplicarea ei cât mai limitată şi chiar abolirea ei totală. Problema trebuie încadrată în optica unei justiții penale care să fie tot mai conformă cu demnitatea omului şi deci, în ultimă instanță, cu planul lui Dumnezeu asupra omului şi asupra societății. Într‑adevăr, pedeapsa pe care o aplică societatea «are drept prim scop repararea dezordinii introduse de vină»^[1]. Autoritatea publică trebuie să contracareze violarea drep­turilor personale şi sociale impunând vinovatului o ispăşire adecvată a crimei, drept condiție pentru a fi readmis la exercitarea propriei libertăți. Astfel autoritatea realizează şi obiectivul de a apăra ordinea publică şi siguranța persoanelor, oferind în acelaşi timp vinovatului însuşi un stimul şi un ajutor pentru a se îndrepta şi a se răscumpăra^[2].

E limpede că, tocmai pentru a atinge toate aceste finalități, măsura şi calitatea pedepsei trebuie să fie evaluate şi hotărâte cu atenție şi nu trebuie să ajungă la măsura extremă a suprimării vinovatului decât în cazuri de absolută necesitate, adică atunci când apărarea societății n‑ar fi posibilă în alt mod. Totuşi astăzi, ca urmare a organizării tot mai adecvate a instituției penale, aceste cazuri au devenit foarte rare, dacă nu chiar practic inexistente.

În orice caz, rămâne valid principiul indicat de noul Catehism al Bisericii Catolice, conform căruia «dacă mijloacele care nu implică vărsare de sânge sunt suficiente pentru apărarea vieților umane împotriva agresorului şi pentru protejarea ordinii publice şi a siguranței persoanelor, autoritățile se vor mărgini la acestea, pentru că ele corespund mai bine condițiilor concrete ale binelui comun şi sunt mai conforme cu demnitatea persoanei umane»^[3].

^[1]      Catehismul Bisericii Catolice, n. 2266.

^[2]      Cf. ibid.

^[3]      N. 2267.

***

57. (…) Opțiunea deliberată de a priva de viață o ființă umană nevinovată este întotdeauna rea din punct de vedere moral şi nu poate fi niciodată licită nici ca scop, nici ca mijloc în vederea unui scop bun. Într‑adevăr, este o gravă neascultare față de legea morală, ba chiar față de Dumnezeu însuşi, autorul şi chezaşul ei; contrazice virtuțile fundamen­tale ale dreptății şi iubirii. «Nimeni şi nimic nu poate autoriza uciderea unei ființe umane nevinovate, fie ea făt sau embrion, copil sau adult, bătrân, bolnav incurabil sau agonizant. Pe lângă aceasta, nimeni nu poate cere acest gest ucigaş pentru sine însuşi sau pentru un altul încredințat răspunderii sale, nici nu poate consimți la aceasta în mod explicit sau implicit. Nici o autoritate nu o poate impune sau îngădui în mod legitim»^[1].

În dreptul la viață, orice ființă umană nevinovată este absolut egală cu toate celelalte. Această egalitate este baza oricărei relații sociale autentice care, pentru a fi cu adevărat astfel, nu poate să nu se întemeieze pe adevăr şi dreptate, recunoscând şi ocrotind orice om ca pe o persoană şi nu ca pe un lucru de care se poate dispune. În fața normei morale care interzice suprimarea directă a unei ființe umane nevinovate «nu există privilegii şi nici excepții pentru nimeni. Fie că este vorba de stăpânul lumii sau de ultimul dintre „nevoiaşi” de pe fața pământului, nu este nici o diferență: în fața exigențelor morale, suntem cu toții absolut egali»^[2]. 

«Ochii tăi m‑au văzut înainte de a mă naşte» (Ps 139/138, 16): crima abominabilă a avortului

58. Dintre toate crimele pe care omul le poate săvârşi împotriva vieții, avortul provocat prezintă caracteristici care‑l fac deosebit de grav şi condamnabil. Conciliul Vatican II îl defineşte, alături de infan­ticid, o «crimă odioasă»^[3].

Însă astăzi, în conştiința multora, perceperea gravității acestuia s‑a întunecat în mod progresiv. Acceptarea avortului în mentalitate, obiceiuri şi chiar în lege e semnul grăitor al unei crize foarte primej­dioase a simțului moral, care devine tot mai incapabilă de a distinge între bine şi rău, chiar şi atunci când e în joc dreptul fundamental la viață. În fața unei situații atât de grave, e mai necesar ca oricând curajul de a privi adevărul în față şi de a spune lucrurilor pe nume, fără a ceda unor compromisuri de comoditate sau ispitei de autoamăgire. În această privință răsună categoric mustrarea profetului: «Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină» (Is 5, 20). Tocmai în cazul avortului se înregis­trează răspândirea unei terminologii ambigue, cum ar fi aceea de «întrerupere de sarcină», care tinde să‑i ascundă adevărata natură şi să‑i atenueze gravitatea în opinia publică. Poate că acest fenomen lingvistic este el însuşi un simptom al sentimentului de vinovăție al conştiințelor. Dar nici un cuvânt nu e în stare să schimbe realitatea lucrurilor: avortul provocat este uciderea deliberată şi directă, oricum ar fi săvârşită, a unei ființe umane în faza inițială a existenței sale, cuprinse între zămislire şi naştere.

Gravitatea morală a avortului provocat apare în tot adevărul său dacă se recunoaşte că este vorba de o omucidere şi, îndeosebi, dacă se consideră împrejurările specifice care o califică. Este supri­mată o ființă umană care abia începe să trăiască, deci pe cât se poate imagina în mod absolut de nevinovată: niciodată n‑ar putea fi considerată un agresor, cu atât mai puțin un agresor nedrept! E slabă, neajutorată, într‑atât încât e lipsită şi de acea minimă formă de apărare pe care o constituie forța imploratoare a scâncetelor şi plânsului noului‑născut. E total încredințată ocrotirii şi îngrijirii celei care o poartă în sânul său. Şi totuşi, uneori, tocmai ea, mama, e cea care îi decide şi îi cere suprimarea şi chiar o săvârşeşte.

E adevărat că de multe ori alegerea avortului îmbracă pentru mamă un caracter dramatic şi dureros, pentru că hotărârea de a scăpa de rodul zămislirii nu e luată din motive pur egoiste şi de comoditate, ci pentru că se doreşte salvarea unor bunuri însemnate, cum ar fi propria sănătate sau un nivel demn de viață pentru ceilalți membri ai familiei. Uneori există temerea că acela care se va naşte va avea asemenea condiții de viață încât s‑ar părea că ar fi mai bine pentru el să nu se nască. Totuşi, aceste rațiuni şi altele asemănătoare, oricât de grave şi dramatice, nu pot justifica niciodată suprimarea deliberată a unei ființe umane nevinovate.

59. În deciderea morții copilului încă nenăscut, sunt adesea implicate, alături de mamă, şi alte persoane. În primul rând poate fi vinovat tatăl copilului, nu numai atunci când în mod expres o împinge pe femeie la avort, ci şi când îi favorizează indirect o asemenea decizie pentru că o lasă singură în fața problemelor gravidității^[4]: astfel familia este lovită de moarte şi profanată în natura ei de comunitate de iubire şi în vocația ei de a fi «sanctuar al vieții». Nu trebuie trecute sub tăcere nici îndemnurile care vin uneori de la contextul familial mai larg şi de la prieteni. Nu arareori femeia e supusă unor presiuni atât de puternice încât se simte psihologic constrânsă să cedeze avortului: e neîndoielnic că în acest caz respon­sabilitatea morală apasă îndeosebi asupra acelora care în mod direct sau indirect au silit‑o să avorteze. Răspunzători sunt şi medicii şi personalul sanitar, atunci când pun în slujba morții competența dobândită pentru promovarea vieții.

Dar responsabilitatea îi implică şi pe legislatorii care au promovat şi aprobat legi abortive şi, în măsura în care depinde de ei, pe administratorii structurilor sanitare utilizate pentru practicarea avorturilor. O responsabilitate generală nu mai puțin gravă se referă atât la cei care au favorizat răspândirea unei mentalități de per­misivitate sexuală şi disprețuire a maternității, cât şi la cei care ar fi trebuit să asigure – şi n‑au făcut‑o – politici familiale şi sociale eficiente în sprijinul familiilor, mai ales al celor numeroase sau cu dificultăți economice şi educative speciale. În sfârşit, nu se poate subevalua rețeaua de complicități care se lărgeşte până la cuprinderea unor instituții internaționale, fundații şi asociații care luptă sistematic pentru legalizarea şi răspândirea avortului în lume. În acest sens avortul depăşeşte responsabilitatea indivizilor şi daunele care li se aduc, căpătând o dimensiune puternic socială: e o rană foarte gravă produsă societății şi culturii ei de aceia care ar trebui să‑i fi construc­tori şi apărători. După cum am scris în Scrisoarea către Familii, «ne aflăm în fața unei imense amenințări împotriva vieții, nu numai a indivizilor, dar a întregii civilizații»^[5]. Ne aflăm în fața a ceea ce s‑ar putea defini o «structură de păcat» împotriva vieții umane încă nenăscute.

60. Unii încearcă să justifice avortul susținând că rodul conceperii, cel puțin până la un anumit număr de zile, nu poate fi considerat încă o viață umană personală. În realitate, «din momentul în care ovulul este fecundat, se inaugurează o viață care nu este cea a tatălui sau a mamei, ci a unei noi ființe umane care se dezvoltă pe cont propriu. Niciodată nu va deveni o ființă umană dacă n‑a fost încă de atunci. Acestei evidențe dintotdeauna […] ştiința genetică modernă îi aduce confirmări prețioase. Ea a arătat în ce fel din prima clipă se află fixat programul a ceea ce va fi această ființă vie: o persoană, această persoană individuală cu trăsăturile ei caracteristice deja bine deter­minate. Încă de la fecundare a început aventura unei vieți umane şi fiecare din marile ei capacități cere timp pentru a se situa şi a fi gata de acțiune»^[6]. Chiar dacă prezența unui suflet spiritual nu poate fi relevată de observarea nici unui dat experimental, înseşi concluziile ştiinței asupra embrionului uman furnizează «o indicație prețioasă pentru a discerne în el în mod rațional o prezență personală încă de la această primă apariție a unei vieți omeneşti: cum ar putea un individ uman să nu fie o persoană umană?»^[7]

De altfel miza este atât de importantă încât, din punctul de vedere al obligației morale, ar fi suficientă şi numai probabilitatea de a se afla în fața unei persoane pentru a justifica cea mai categorică interdicție a oricărei intervenții tinzând la suprimarea embrionului uman. Tocmai de aceea, dincolo de dezbaterile ştiințifice şi chiar de afirmațiile filosofice în care Magisteriul nu s‑a implicat în mod expres, Biserica a învățat întotdeauna, şi învață şi acum, că rodului zămislirii umane, din prima clipă a existenței lui, trebuie să i se garanteze respectul necondiționat care e datorat moralmente ființei umane în totalitatea şi unitatea sa corporală şi spirituală: «Ființa umană trebuie respectată şi tratată ca o persoană încă de la zămislirea ei şi, deci, încă din acel moment trebuie să i se recunoască drepturile persoanei, printre care în primul rând dreptul inviolabil al oricărei ființe umane nevinovate la viață»^[8].

61. Textele Sfintei Scripturi, care nu vorbesc niciodată despre avortul voluntar şi deci nu conțin condamnări directe şi specifice în această privință, manifestă o asemenea considerație pentru ființa umană aflată în sânul mamei, încât pretind ca o consecință logică extinderea şi asupra acesteia a poruncii lui Dumnezeu: «să nu ucizi».

Viața umană e sacră şi inviolabilă în orice moment al existenței sale, chiar şi în momentul inițial care precedă naşterea. Omul, încă din sânul mamei, îi aparține lui Dumnezeu care cercetează şi cunoaşte toate, care îl făureşte şi îl plăsmuieşte cu mâinile sale, care îl vede pe când este încă un mic embrion inform şi care întrezăreşte în el pe adultul de mâine ale cărui zile sunt numărate şi a cărei chemare e scrisă deja în «cartea vieții» (cf. Ps 139/138, 1. 13‑16). Şi acolo, când se află încă în sânul mamei – după cum dau mărturie numeroase texte biblice^[9] – omul e ținta cea mai personală a providenței iubitoare şi părinteşti a lui Dumnezeu.

Tradiția creştină – după cum scoate bine în evidență Decla­rația dată în această privință de Congregația pentru Doctrina Credinței^[10] – e limpede şi unanimă, de la începuturi şi până în zilele noastre, în a califica avortul drept o dezordine morală deosebit de gravă. Încă de la prima sa confruntare cu lumea greco‑romană, în care erau amplu practicate avortul şi infanticidul, comunitatea creştină s‑a opus în mod radical, prin învățătura şi practica sa, obiceiurilor răspândite în acea societate, după cum demonstrează deja citata Didahé^[11]. Printre scriitorii bisericeşti din sfera grecească, Atenagoras aminteşte că creştinii le consideră vinovate de omucidere pe femeile care recurg la leacuri abortive, deoarece copiii, chiar aflați încă în sânul mamei, «sunt deja obiectul grijii Providenței divine»^[12]. Printre latini, Tertulian afirmă: «Este o omucidere anticipată să împiedici naşterea; nu contează dacă e smuls sufletul gata născut sau e dat pieirii în clipa în care apare. Ceea ce trebuie să devină un om este deja un om»^[13].

De‑a lungul istoriei de acum bimilenare, această doctrină a fost învățată în mod statornic de Părinții Bisericii, de Păstorii şi Învățătorii ei. Nici discuțiile cu caracter ştiințific şi filosofic cu privire la momentul precis al infuzării sufletului spiritual n‑au implicat niciodată nici o ezitare referitor la condamnarea morală a avortului.

^[1]      Congregația pentru Doctrina Credinței, Decl. despre eutanasie Iura et bona (5 mai 1980), II: AAS 72 (1980), 546.

^[2]      Ioan Paul al II‑lea, Enc. Veritatis splendor (6 august 1993), 96: AAS 85 (1993), 1209.

^[3]      Gaudium et spes, 51: «avortul ca şi infanticidul sunt crime odioase».

^[4]      Cf. Ioan Paul al II‑lea, Scris. ap. Mulieris dignitatem (15 august 1988), 14: AAS 80 (1988), 1686.

^[5]      Scrisoarea către Familii Gratissimam sane (2 februarie 1994), 21: AAS 86 (1994), 920.

^[6]      Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarație asupra avortul provocat (18 noiembrie 1974), 12‑13: AAS 66 (1974), 738.

^[7]      Donum vitae, I, 1: AAS 80 (1988), 78‑79.

^[8]      Ibid., l.c., 79.

^[9]      De pildă, profetul Ieremia: «A fost cuvântul Domnului către mine spunând: „Înainte să te plăsmuiesc în sânul mamei tale te‑am cunoscut şi înainte să ieşi din pântece te‑am sfințit şi te‑am pus profet pentru neamuri„» (1, 4‑5). Psalmistul, la rândul său, se adresează astfel Domnului: «Pe tine m‑am întemeiat din pruncie, Tu mi‑ai fost sprijin din sânul mamei mele» (Ps 71/70, 6; cf. Is 46, 3; Iob 10, 8‑12; Ps 22/21, 10‑11). Şi evanghelistul Luca, în minunatul episod al întâlnirii dintre cele două mame, Elisabeta şi Maria, şi a celor doi fii, Ioan Botezătorul şi Isus, încă ascunşi în sânul matern (cf. 1, 39‑45), subliniază cum pruncul observă sosirea Pruncului şi tresaltă de bucurie.

^[10]      Cf. Decl. asupra avortului provocat (18 noiembrie 1974): AAS 66 (1974), 740‑747.

^[11]      «Să nu dai pieirii pruncul prin avort şi nici să nu‑l ucizi după ce s‑a născut»: V, 2, Patres Apostolici, ed. F. X. Funk, I, 17.

^[12]      Apologia per i cristiani, 35: PG 6, 969.

^[13]      Apologeticum, IX, 8: CSEL 69, 24.

***

62. Magisteriul pontifical cel mai recent a reafirmat cu mare tărie această doctrină comună. Îndeosebi Pius al XI‑lea în Enciclica Casti connubii a respins pretinsele justificări ale avortului^[1]; Pius al XII‑lea a exclus orice avort direct, adică orice act care tinde în mod direct să distrugă viața omenească încă nenăscută, «fie că această distrugere e înțeleasă ca scop, fie numai ca mijloc în vederea scopului»^[2]. Ioan al XXIII‑lea a reafirmat că viața umană e sacră, pentru că «încă de la înmugurirea ei, ea implică în mod direct acțiunea creatoare a lui Dumnezeu»^[3]. Conciliul Vatican II, după cum am amintit, a condam­nat cu mare severitate avortul: «Aşadar, încă de la zămislirea ei, viața trebuie protejată cu cea mai mare grijă: avortul ca şi infanticidul sunt crime odioase»^[4].

Disciplina canonică a Bisericii, încă din primele secole, a lovit cu sancțiuni penale pe aceia care se pângăreau cu vinovăția avortului şi această practică, cu pedepse mai mult sau mai puțin grave, a fost confirmată în diferitele perioade istorice. Codul de Drept Canonic din 1917 prescria pentru avort pedeapsa excomunicării^[5]. Şi legislația canonică reînnoită se află pe aceeaşi linie când decide că «acela care provoacă un avort urmat de efect cade în excomunicarea latae sententiae»^[6], adică automată. Excomunicarea îi loveşte pe toți cei care săvârşesc această crimă cunoscând pedeapsa, inclusiv pe acei complici fără acțiunea cărora ea n‑ar fi fost realizată^[7]: prin confir­marea acestei sancțiuni Biserica indică această crimă ca pe una din cele mai grave şi primejdioase, îndemnând astfel pe acela care o comite să caute cât mai repede calea convertirii. Într‑adevăr, în Biserică pedeapsa excomunicării are drept scop conştientizarea deplină asupra gravității unui păcat anume şi favorizarea în acest mod a unei convertiri şi pocăințe adecvate.

În fața unei atari unanimități în tradiția doctrinală şi dis­ciplinară a Bisericii, Paul al VI‑lea a putut declara că această învățătură nu s‑a schimbat şi e neschimbătoare^[8]. De aceea, cu autoritatea pe care Cristos i‑a conferit‑o lui Petru şi Urmaşilor lui, în comuniune cu Episcopii – care în diferite rânduri au condamnat avortul şi în consultarea amintită mai sus, deşi răspândiți în întreaga lume, şi‑au exprimat în mod unanim acordul la această învățătură -, declar că avortul direct, adică voit ca scop sau ca mijloc, constituie totdeauna o dezordine morală gravă, întrucât este uciderea deliberată a unei ființe umane nevinovate. Această învățătură e întemeiată pe legea naturală şi pe cuvântul lui Dumnezeu scris, e transmisă de Tradiția Bisericii şi proclamată de Magisteriul ordinar şi universal^[9].

Nici o împrejurare, nici o finalitate, nici o lege din lume nu va putea niciodată face să fie licit un act care e în mod intrinsec ilicit, pentru că e contrar Legii lui Dumnezeu scrise în inima fiecărui om, recognoscibile de rațiunea însăşi şi proclamate de Biserică.

63. Evaluarea morală a avortului trebuie aplicată şi la formele recente de intervenție asupra embrionilor umani, care deşi au în vedere scopuri legitime în sine, comportă în mod inevitabil uciderea lor. Este cazul experiențelor făcute pe embrioni, aflate în expansiune crescândă în domeniul cercetării bio‑medicale şi admise în mod legal în unele State. Dacă «trebuie considerate licite intervențiile asupra embrionului uman cu condiția să respecte viața şi integritatea embrionului, să nu comporte pentru el riscuri disproporționate, ci să aibă drept scop vindecarea lui, îmbunătățirea condițiilor lui de sănătate sau supravie­țuirea lui individuală»^[10], trebuie afirmat în schimb că folosirea embrionului sau a fătului uman ca obiect de experimentare constituie o crimă față de demnitatea lor de ființe umane, care au dreptul la acelaşi respect datorat copilului deja născut şi oricărei persoane^[11].

Aceeaşi condamnare morală priveşte şi procedeul care exploatează embrionii şi feții umani încă vii – uneori «produşi» special în acest scop prin fecundarea in vitro – fie ca «material biologic» de folosit, fie ca furnizori de organe sau țesuturi pentru transplant pentru tratamentul anumitor boli. În realitate, uciderea unor făpturi umane nevinovate, chiar şi în folosul altora, constituie un act absolut inacceptabil.

O atenție specială trebuie acordată evaluării morale a tehnicilor de diagnostic prenatal, care îngăduie punerea în evidență precoce a anumitor anomalii ale copilului ce urmează să se nască. Într‑adevăr, datorită complexității acestor tehnici, o asemenea evaluare trebuie să devină tot mai atentă şi riguroasă. Atunci când sunt lipsite de riscuri disproporționate pentru copil şi pentru mamă şi au drept scop să facă posibilă o terapie precoce sau chiar să favorizeze o acceptare senină şi conştientă a copilului ce se va naşte, aceste tehnici sunt moralmente licite. Însă din moment ce posibilitățile de tratament înainte de naştere sunt astăzi încă reduse, se întâmplă adesea ca aceste tehnici să fie puse în slujba unei mentalități eugeneti­ce, care acceptă avortul selectiv, pentru a împiedica naşterea unor copii afectați de diferite tipuri de anomalii. O asemenea mentalitate e nelegitimă şi cât se poate de reprobabilă, pentru că pretinde să măsoare valoarea unei vieți omeneşti numai după parametri de «normalitate» şi de bunăstare fizică, deschizând astfel şi calea legitimizării infanticidului şi a eutanasiei.

În realitate, însă, tocmai curajul şi seninătatea cu care atâția frați ai noştri, afectați de infirmități grave, îşi duc existența atunci când sunt acceptați şi iubiți de noi, constituie o mărturie deosebit de eficientă pentru valorile autentice care califică viața şi o fac să fie, chiar şi în condiții de dificultate, de preț pentru sine şi pentru ceilalți. Biserica le stă alături acelor soți care, cu mare nelinişte şi suferință, acceptă să‑şi primească copiii grav handicapați, după cum e recunos­cătoare față de toate familiile care, prin adopțiune, primesc copiii care au fost părăsiți de părinții lor din pricina unor infirmități sau boli.

^[1]      Cf. Enc. Casti connubii (31 decembrie 1930), II: AAS 22 (1930), 562‑592.

^[2]      Cuvântare la Uniunea medico‑biologică «Sf. Luca» (12 noiembrie 1944): Discorsi e radiomessaggi VI (1944‑1945), 191; cf. Cuvântare la Uniunea Catolică Italiană a Moaşelor (29 octombrie 1951), II: AAS 43 (1951), 838.

^[3]      Enc. Mater et Magistra (15 mai 1961), 3: AAS 53 (1961), 447.

^[4]      Gaudium et spes, 51.

^[5]      Cf. Can. 2350, § 1.

^[6]      Codul de Drept Canonic, can. 1398; cf. de asemenea Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, can. 1450 § 2.

^[7]      Cf. Ibid., can. 1329; de asemenea Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, can. 1417.

^[8]      Cf. Cuvântare către Juriştii Catolici Italieni (9 decembrie 1972): AAS 64 (1972), 777; Enc. Humanae vitae (25 iulie 1968), 14: AAS 60 (1968), 490.

^[9]      Cf. Lumen gentium, 25.

^[10]      Congregația pentru Doctrina Credinței, Donum vitae (22 februarie 1987), I, 3: AAS 80 (1988), 80.

^[11]      Carta drepturilor familiei (22 octombrie 1983), art. 4b, Tipografia Poliglotta Vaticana, 1983.

***

71. E neapărată nevoie, aşadar, pentru viitorul societății şi pentru dezvoltarea unei democrații sănătoase, să fie redescoperită existența unor valori umane şi morale esențiale şi native, ce izvorăsc din însuşi adevărul ființei umane şi exprimă şi tutelează demnitatea persoanei: prin urmare valori pe care nici un individ, nici o majoritate şi nici un stat nu le vor putea crea, modifica sau nimici vreodată, ci vor trebui doar să le recunoască, să le respecte şi să le promoveze.

Trebuie reluate, în acest sens, elementele fundamentale ale viziunii raporturilor dintre legea civilă şi legea morală aşa cum sunt propuse de Biserică, dar care fac parte şi din patrimoniul marilor tradiții juridice ale omenirii.

Desigur, menirea legii civile e diferită şi de sferă mai limitată față de aceea a legii morale. Totuşi «în nici un mediu de viață legea civilă nu se poate substitui conştiinței şi nici nu poate dicta norme pentru aspecte ce‑i depăşesc competența»^[1], care este aceea de a asigura binele comun al persoanelor prin recunoaşterea şi apărarea drepturilor lor fundamentale, promovarea păcii şi a moralității publice^[2]. Menirea legii civile constă în garantarea unei conviețuiri sociale bine orânduite în dreptate adevărată, ca toți «să putem duce o viață senină şi liniştită, cu toată evlavia şi cuviința» (1 Tim 2, 2). Tocmai de aceea legea civilă trebuie să asigure pentru toți membrii societății respectarea anumitor drepturi fundamentale, pe care persoana le are prin naştere şi pe care orice lege pozitivă trebuie să le recunoască şi să le garanteze. Cel dintâi şi fundamental între toate este dreptul inviolabil la viață al oricărei ființe umane nevinovate. Dacă autoritatea publică poate uneori să renunțe la a reprima anumite lucruri ce ar provoca, o dată interzise, un prejudiciu mai grav^[3], ea nu poate nicidecum accepta totuşi să legitimeze, ca drept al indivizilor – chiar dacă aceştia ar constitui majoritatea în societate – lezarea altor persoane prin nerespectarea unui drept al lor atât de fundamental cum este dreptul la viață. Tolerarea legală a avortului sau a eutanasiei nu poate în nici un fel să invoce pentru a se justifica respectarea conştiinței celorlalți, tocmai pentru că societatea are dreptul şi datoria să se apere împotriva abuzurilor ce se pot săvârşi în numele conştiinței şi sub pretextul libertății^[4].

În enciclica Pacem in terris, Ioan al XXIII‑lea amintise în acest sens: «În epoca modernă realizarea binelui comun îşi află indicația de fond în drepturile şi îndatoririle persoanei. De aceea principalele sarcini ale autorităților publice constau în primul rând în recunoaşte­rea, respectarea, armonizarea, apărarea şi promovarea acelor drepturi şi în a contribui la facilitarea îndeplinirii îndatoririlor respective. „Ocrotirea domeniului intangibil al drepturilor persoanei umane şi facilitarea îndeplinirii îndatoririlor acesteia constituie funcția esențială a oricărei puteri publice”. De aceea, orice act al autorităților publice care implică fie o nerecunoaştere, fie o violare a acestor drepturi este un act ce se opune propriei lor rațiuni de a fi şi rămâne, în virtutea acestui fapt, lipsit de orice valoare juridică»^[5].

72. În continuitate cu întreaga tradiție a Bisericii se află şi învățătura cu privire la necesitatea conformității legii civile cu legea morală, aşa cum apare ea şi în enciclica citată a lui Ioan al XXIII‑lea: «Autoritatea e postulată de ordinea morală şi provine de la Dum­nezeu. Prin urmare, atunci când legile sau autorizările date de ea sunt în opoziție cu această ordine şi deci în opoziție cu voința lui Dum­nezeu, ele nu au putere să oblige conştiința […]; într‑un astfel de caz, dim­potrivă, autoritatea încetează să mai fie autoritate şi degenerează în samavolnicie»^[6]. Aceasta este învățătura limpede a sfântului Toma de Aquino, care scrie printre altele: «Legea umană e lege în măsura în care e conformă cu rațiunea corectă şi astfel derivă din legea veşnică. Însă atunci când o lege contravine rațiunii, se numeşte lege nedreaptă; într‑un astfel de caz ea de fapt încetează de a mai fi lege şi devine mai degrabă un act de violență»^[7]. Şi mai departe: «Orice lege dată de oameni are menirea de lege în măsura în care derivă din legea naturală. Dacă, însă, se opune în vreo privință legii naturale, ea nu mai este lege, ci stricarea legii»^[8].

Or, cea dintâi şi imediată aplicare a acestei învățături priveşte legea umană care nu recunoaşte dreptul fundamental la viață pe care îl are fiecare om. Astfel legile care, prin avort şi eutanasie, legitimează suprimarea directă a unor ființe umane nevinovate se află în totală şi iremediabilă contradicție cu dreptul inviolabil la viață propriu tuturor oamenilor şi neagă, în felul acesta, egalitatea tuturor în fața legii. S‑ar putea obiecta că lucrurile stau altfel cu eutanasia, atunci când aceasta este solicitată în deplină cunoştință de cauză de subiectul interesat. Dar un stat care ar legitima o astfel de solicitare şi i‑ar autoriza realizarea s‑ar găsi în situația de a legaliza un caz de sinucidere‑omucidere, împotriva principiilor fundamentale ale nedispunerii de viață şi ale ocrotirii oricărei vieți nevinovate. În acest fel se favorizea­ză o scădere a respectului față de viață şi se deschide calea spre comportamente ce distrug încrederea în relațiile sociale.

Legile care autorizează şi favorizează avortul şi eutanasia se ridică deci în mod radical nu numai împotriva binelui individului, ci şi împotriva binelui comun şi, deci, sunt total lipsite de validitate juridică autentică. Căci nerecunoaşterea dreptului la viață, tocmai pentru că duce la suprimarea persoanei în slujba căreia societatea îşi are rațiunea de a fi, este ceea ce se opune în modul cel mai deschis şi ireparabil posibilității de înfăptuire a binelui comun. În consecință, atunci când o lege civilă legitimează avortul sau eutanasia, ea încetează, prin însuşi acest fapt, să mai fie o adevărată lege civilă care să oblige moralmente.

73. Avortul şi eutanasia sunt aşadar crime pe care nici o lege umană nu poate pretinde să le legitimeze. Legi de acest fel nu numai că nu creează nici o obligație pentru conştiință, ci dimpotrivă, determină obligația gravă şi precisă de a li se împotrivi prin obiecția de conştiință. Încă de la începuturile Bisericii, propovăduirea apostolică i‑a educat pe creştini în spiritul datoriei de a asculta de autoritățile publice legitim constituite (cf. Rom 13, 1‑7; 1 Pt 2, 13‑14), dar totodată a atras atenția cu fermitate că «trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni» (Fapte 5, 29). Încă în Vechiul Testament, tocmai referitor la amenințări împotriva vieții, găsim un exemplu grăitor de rezistență împotriva poruncii nedrepte a autorită­ții. Faraonului, care poruncise să fie dați la moarte toți noii‑născuți de parte bărbătească, i s‑au opus moaşele evreilor. Ele «nu au făcut cum le poruncise regele Egiptului şi i‑au lăsat în viață pe prunci» (Exod 1, 17). Dar să observăm motivul profund al acestui comportament al lor: «Moaşele s‑au temut de Dumnezeu». Tocmai din ascultarea față de Dumnezeu – căruia singur i se cuvine acea teamă care e recunoaşte­rea suveranității lui absolute – se nasc puterea şi curajul de a opune rezistență legilor nedrepte ale oamenilor. Este puterea şi curajul acelora care sunt gata să meargă la închisoare sau să fie ucişi cu sabia având certitudinea că «în aceasta stă răbdarea şi credința sfinților» (Ap 13, 10).

Deci în cazul unei legi în mod intrinsec nedrepte, cum este aceea care admite avortul sau eutanasia, nu este în nici un fel îngăduit să ne conformăm ei, «nici să luăm parte la o campanie de opinie în favoarea unei astfel de legi, nici să‑i acordăm sufragiul propriului vot»^[9].

O problemă deosebită de conştiință s‑ar putea ivi în cazurile în care un vot parlamentar ar fi determinant pentru favorizarea unei legi mai restrictive, menite adică să restrângă numărul avorturilor autorizate, în alternativă cu o lege mai permisivă deja în vigoare sau supusă la vot. Astfel de cazuri nu sunt rare. Într‑adevăr, se înregis­trează faptul că, în vreme ce în unele părți ale lumii continuă campaniile pentru introducerea de legi în favoarea avortului, susținute adesea de puternice organisme internaționale, în alte națiuni  mai ales în cele care au făcut deja amara experiență a unor astfel de legislații permisive  se arată semne de răzgândire. În asemenea cazuri, când nu se poate evita sau abroga total o lege în favoarea avortului, un parlamentar a cărui opoziție personală absolută față de avort este clară şi cunoscută tuturor îşi poate oferi în mod licit sprijinul unor propuneri menite să limiteze daunele unei astfel de legi şi să‑i diminueze efectele negative pe planul culturii şi al moralității publice. Făcând astfel, el nu colaborează ilicit la o lege nedreaptă, ci face o încercare legitimă şi necesară de a‑i limita aspectele criminale.

74. Introducerea unor legislații nedrepte îi pune adesea pe oamenii corecți din punct de vedere moral în fața unor dificile probleme de conştiință în materie de colaborare, căci trebuie să‑şi afirme dreptul de a nu fi constrânşi să participe la acțiuni moralmente rele. Uneori alegerile care se impun sunt dureroase şi pot cere sacrificarea unor situații profesionale dobândite sau renunțarea la perspective legitime de avansare în carieră. În alte cazuri se poate întâmpla ca îndeplinirea unor acțiuni în sine indiferente sau chiar pozitive, prevăzute în cadrul unor legislații în mod global nedrepte, să îngăduie salvarea de vieți omeneşti amenințate. Pe de altă parte, există temeri justificate că disponibilitatea de a împlini astfel de acțiuni nu numai că ar scan­daliza şi ar favoriza slăbirea opoziției necesare față de atentatele împotriva vieții, ci ar şi duce pe nesimțite la acceptarea tot mai mare a unei logici permisive.

Pentru a lumina această dificilă problemă morală, trebuie să facem apel la principiile generale asupra colaborării la acțiuni rele. Creştinii, ca şi toți oamenii de bunăvoință, sunt chemați, în virtutea unei grave îndatoriri de conştiință, să nu colaboreze la acele practici care, deşi admise de legislația civilă, sunt în opoziție cu Legea lui Dumnezeu. Într‑adevăr, din punct de vedere moral nu e niciodată îngăduită colaborarea la rău. O astfel de colaborare se realizează atunci când acțiunea săvârşită, fie prin natura ei, fie prin înfățişarea pe care o dobândeşte într‑un context concret, se califică drept participare directă la un act împotriva vieții omeneşti nevinovate sau ca o împărtăşire a intenției imorale a agentului principal. Această colaborare nu poate fi nicidecum justificată, nici invocând respectarea libertății altora, nici pretinzând că legea civilă o prevede şi o cere: căci pentru actele pe care fiecare personal le săvârşeşte există o răspun­dere morală căreia nu i se poate sustrage nimeni niciodată şi pentru care fiecare va fi judecat de Dumnezeu însuşi (cf. Rom 2, 6; 14, 12).

Refuzul de a participa la comiterea unei nedreptăți este nu numai o îndatorire morală, ci şi un drept omenesc fundamental. Dacă nu ar fi aşa, persoana umană ar fi constrânsă să îndeplinească o acțiune în mod intrinsec incompatibilă cu demnitatea ei şi astfel însăşi libertatea ei, al cărei sens şi scop autentic rezidă în orientarea spre adevăr şi bine, ar fi radical compromisă. E vorba, deci, de un drept esențial care, ca atare, ar trebui prevăzut şi ocrotit de însăşi legea civilă. În acest sens, posibilitatea de a refuza participarea la faza consultatorie, pregătitoare şi executivă a unor asemenea acte împotriva vieții ar trebui să fie asigurată medicilor, lucrătorilor sanitari şi celor cu răspundere din instituțiile spitaliceşti, din clinici şi din centrele de îngrijire. Cei care recurg la obiecția de conştiință trebuie să fie scutiți nu numai de sancțiuni penale, ci şi de orice daune pe plan legal, disciplinar, economic şi profesional.

^[1]      Congregația pentru Doctrina Credinței, Instr. privind respectarea vieții umane care se naşte şi demnitatea procreării Donum vitć (22 februarie 1987), III: AAS 80 (1988), 98.

^[2]      Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decl. cu privire la libertatea religioasă Dignitatis humanć, 7.

^[3]      Cf. Sf. Toma de Aquino, Summa theologić, I‑II, p. 96, a. 2.

^[4]      Cf. Dignitatis humanć, 7.

^[5]      Enc. Pacem in terris (11 aprilie 1963), II: AAS 55 (1963), 273‑274; citatul interior e luat din Mesajul radiodifuzat de la Rusalii 1941 al lui Pius al XII‑lea: AAS 33 (1941), 200. Pe această temă, enciclica se referă într‑o notă la: Pius al XI‑lea, Enc. Mit brennender Sorge (14 martie 1937): AAS 29 (1937), 159; Enc. Divini Redemptoris (19 martie 1937), III: AAS 29 (1937), 79; Pius al XII‑lea, Mesaj radiodifuzat de Crăciun (24 decembrie 1942): AAS 35 (1943), 9‑24.

^[6]      Pacem in terris, l.c., 271.

^[7]      Summa theologić, I‑II, q. 93, a. 3 ad 2um.

^[8]      Ibid., I‑II, q. 95, a. 2. Sfântul Toma îl citează pe Sfântul Augustin: «Non videtur esse lex, quć iusta non fuerit», De libero arbitrio, I, 5, 11: PL 32, 1227.

^[9]      Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarație cu privire la avortul provocat (18 noiembrie 1974), 22: AAS 66 (1974), 744.

***

Din CAPITOLUL IV: MIE MI‑AȚI FĂCUT – PENTRU O NOUĂ CULTURĂ A VIEȚII OMENEŞTI

96. Primul pas, fundamental, pentru a realiza această cotitură culturală constă în formarea conştiinței morale privitor la valoarea incomensurabilă şi inviolabilă a oricărei vieți omeneşti. E de cea mai mare importanță redescoperirea legăturii indisolubile între viață şi libertate. Sunt bunuri indivizibile: unde este lezat unul, ajunge să fie lezat şi celălalt. Nu există libertate adevărată acolo unde viața nu este primită şi iubită; şi nu există viață deplină decât în libertate. Ambele realități au şi un punct de referință primordial şi specific care le leagă indisolubil: vocația la iubire. Această iubire, ca dăruire sinceră de sine^[1] e sensul cel mai adevărat al vieții şi al libertății persoanei.

Nu mai puțin decisivă în formarea conştiinței este redes­coperirea legăturii constitutive care uneşte libertatea cu adevărul. După cum am accentuat în repetate rânduri, separarea radicală a libertății de adevărul obiectiv face imposibilă întemeierea drepturilor persoanei pe o bază rațională solidă şi pune premisele pentru ca în societate să se afirme arbitrariul inguvernabil al indivizilor sau totalitarismul aducător de moarte al puterii publice^[2].

Este esențial apoi ca omul să recunoască evidența originară a condiției sale de creatură, care primeşte de la Dumnezeu ființa şi viața ca pe un dar şi îndatorire: numai admițând această dependență primară a sa în ființă îşi poate realiza omul în plinătate viața şi libertatea şi în acelaşi timp poate respecta în profunzime viața şi libertatea oricărei alte persoane. Mai ales aici se dezvluie faptul că «în centrul oricărei culturi stă atitudinea pe care omul o ia în fața celui mai mare mister: misterul lui Dumnezeu»^[3]. Când Dumnezeu este negat şi omul trăieşte ca şi cum El n‑ar exista, sau pur şi simplu nu ține seama de poruncile Lui, se ajunge uşor şi la negarea sau la compromiterea demnității persoanei umane şi a inviolabilității vieții ei.

…

99. (…) Un gând special aş vrea să vi‑l rezerv vouă, femei care ați recurs la avort. Biserica ştie câte condiționări pot să fi influențat asupra hotărârii voastre şi nu se îndoieşte că în multe cazuri a fost vorba de o hotărâre plină de suferință, poate dramatică. Probabil că rana din sufletul vostru nu s‑a închis încă. În realitate, ceea ce s‑a întâmplat a fost şi rămâne profund nedrept. Dar nu vă lăsați copleşite de descurajare şi nu abandonați speranța. Să ştiți să înțelegeți, mai degrabă, ceea ce s‑a petrecut şi să‑l interpretați în adevărul său. Dacă încă nu ați făcut‑o, deschideți‑vă cu umilință şi încredere față de căință: Părintele a toată îndurarea vă aşteaptă pentru a vă oferi iertarea şi pacea sa în sacramentul Împăcării. Vă veți da seama că nimic nu e pierdut şi veți putea cere iertare şi copilului vostru, care acum trăieşte în Domnul. Ajutate de sfatul şi apropierea unor persoane prietene şi competente, veți putea fi, prin mărturia voastră izvorâtă din suferință, printre apărătorii cei mai elocvenți ai dreptului tuturor la viață. Prin angajarea voastră pentru viață, încununată eventual de naşterea unor noi copii şi realizată prin primirea şi atenția față de cel care are mai multă de nevoie de cineva care să‑i fie alături, veți fi făuritoarele unui nou mod de a considera viața omului.

^[1]      Cf. Gaudium et spes, 24.

^[2]      Cf. enc. Centesimus annus, 17; enc. Veriatis splendor, 95, 101.

^[3]      Centesimus annus, 24.